Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

O PUBLICAŢIE PROFUND PATRIOTICĂ :    

REVISTA PRO MEMORIA 1940-1945

SEMNAL EDITORIAL

Cezarina Adamescu, Agero

            Zilele Basarabiei, sărbătorite nu demult, au coincis cu apariţia noului număr al revistei  PRO MEMORIA 1940-1945, nr. 1 (20) martie 2009. Revista românilor persecutaţi, refugiaţi, expulzaţi sau deportaţi din motive etnice, apărută sub egida Federaţiei „Pro Memoria 1940-1945, avându-l ca redactor fondator şi coordonator pe profesorul Barbu I. Bălan.

            Editată în condiţii grafice deosebite, revista debutează  cu un „Apel către Naţiune” – sub formă de cântec, în adaptarea proprie a lui Ionel Iacob Bencei, care ne surprinde şi ne emoţionează în aceeaşi măsură, şi de această dată, prin seriozitatea mesajului, profund patriotic, al versurilor: „Treziţi-vă, români, din adormire!/ Ca să lăsăm acelora ce vin/ O punte românească de iubire/ Pe Axa CHIŞINĂU-MOISEI-UZDIN” -  această strofă ţinând  loc de moto. Iar refrenul, la fel de vibrant patriotic: „Să se potolească dorul/ Ce ne mistuie ca fraţi,/ Să bem PACE din izvorul/ Care curge din Carpaţi”.

            Cuprinsul volumului, pe cât de generos, pe atât de însemnat – are mai multe secţiuni/capitole, primul fiind destinat Memorialului.

            Astfel, Ioan Bejan aminteşte că se împlinesc „150 de ani de la Unirea Principatelor Române”; Dionisie Radu scrie un articol „În memoria lui Avram Iancu la 185 de ani de la naşterea lui”.

            Tot în această secţiune, sunt preluate din presa online, versuri de Grigore Vieru: „Sunt naţionalist”, un articol omagial dedicat acestui uriaş poet, scris de Ion C. Hiru, intitulat: „Grigore Vieru a plecat spre Eminescu”,  precum şi versuri omagiale pentru acelaşi poet, semnate: George Baciu, Al. Florin Ţene, precum şi  „Bocetul Neamului” – al subsemnatei, închinat aceluiaşi confrate iubit.

            Sunt menţionate şi alte personalităţi, a căror memorie este cinstită: Suzana Coman Bosica; prof. dr. Ioan Câmpeanu şi colegului de redacţie dispărut: Augustin Chiş.

            O a doua secţiune cuprinde Documente. Studii. Cercetări, debutând cu o încercare monografică scrisă de Ioan Corneanu  şi Lacrima Teocan despre „Carei – Cetate de margine de Ţară Românească” – partea a doua; mai amintim un articol despre „Gărzile Naţionale – braţul înarmat al Marii Uniri” – scris de Traian Corneanu.

            Vasile Tutula şi Barbu I. Bălan aduc informaţii de preţ despre „Unul dintre registrele refugiaţilor ardeleni” (I)  articol în care sunt menţionate alfabetic 122 de persoane care au primit carnete de refugiat de la Prefectura Judeţului Câmpulung în anii 1940-1943.

            Tot Vasile Tutula ne poartă „Pe urmele bunicilor mei, plecaţi în refugiu” (1941-1945) şi aici avem mărturii ale mătuşii autorului: „Începând din toamna 1940, îmi relata mătuşa mea Măricuţa – au început greutăţile şi calvarul pentru telceni, bichigeni, hordoani şi toate satele din jur, de pe valea Sălăuţei şi a  Someşului. Oamenii îşi făceau bagajele şi o luau peste munţi, spre Moldova. Foametea era prezentă peste tot. Nouă, la români, ne dădeau ulei, zahăr, făină de 2-3 ori mai puţină ca la unguri. Autorităţile de ocupaţie  străină şi-au adus oamenii lor la primărie, la şcoală. Peste tot erai obligat ca să vorbeşti ungureşte, iar dacă nu ştiai, cel mai bine era să nu zici nimic şi să-ţi vezi de drum…”

            „Atunci tata şi cu mama s-au hotărât că singura  scăpare este să trecem Munţii Rodnei, pe la Rotunda – Cârlibaba. Am trecut noaptea graniţa impusă…ne-or dus nişte călăuze din Rodna şi Şanţ. Am avut noroc că ungurii nu şi-au dat seama că am trecut, numai după vreo 2-3 ore, când au tras cu armele la pasul Rotunda. Dar…era prea târziu, noi, fraţii, cu tata şi mama eram deja pe al doilea pământ românesc, la Vatra Dornei. Zona era plină de refugiaţii din satele judeţului Năsăud, din Maramureş, Satu Mare, Sălaj, dar şi de prin Bihor şi de la Cluj…”

            Şi, încheie autorul: „Familia bunicilor mei Ştefan şi Maria Tutula nu s-a mai întors din refugiul de la Sadova, ultimul domiciliu, decât abia în a doua parte a  anului 1945, când Ardealul de Nord va reveni ACASĂ, la Mama ROMÂNIA”.

            Sunt mărturii dureroase, cele mai multe zguduitoare. Drame, răni care nu se vindecă.

            Foarte documentat, Ionuţ Ţene relatează fapte istorice legate de Guvernul de la Cluj – februarie 1945 : „Pseudo-guvernul de la Cluj, al unei „Transilvanii independente”, din februarie 1945, a fost expresia acelui transilvanism de factură ideologică maghiară, care s-a folosit de-a lungul anilor de toate metodele şi modelele politice pentru a submina statul român. În iarna  lui 1945, liderii transilvanismului au profitat de ocupaţia sovietică şi de situaţia administrativă nesigură din Ardeal, pentru a îmbrăţişa ideologia comunistă, în vederea atingerii scopurilor proprii de rupere a unei părţi din teritoriul României.”

            Monica Mariana Moraru are un articol despre „Istoria orală şi valenţele ei”, arătând că la Cluj există un Institut de Artă Orală care face investigaţii asupra unor teme istorice de mare însemnătate.

            O rubrică a revistei este  intitulată: „Antologia celor mai frumoase poezii şi proze din timpul tragediei refugiului românesc”  referitor la „tragedia provocată de dictatele de la Viena şi Moscova din 1940, care au sfârtecat trupul României Mari şi au smuls din vetrele lor strămoşeşti, aruncându-i pe neaşteptate, pe drumul amar al pribegiei, sute de mii de români”, aşa cum menţionează Vasile  Lechinţan, cercetător principal la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale, şi în cadrul acestei rubrici sunt publicate două poezii emoţionante scrise de Pompeiu I. Pop.

            Un al treilea capitol se referă la „Opinii şi comentarii”. Constantin Mustaţă îşi continuă eseul cu un nou episod intitulat: „Nesfârşitul drum al antiromânismului”, intitulat, de această dată: „Imposibilele uitări” – articol cutremurător despre drama românilor: „În Ungaria, românii dispar sub volbura istoriei. Nu mai au şcoli, în biserici, cu mici excepţii, slujbele se ţin în limba ungurească. (…) „Dacă există, totuşi, un liceu românesc în toată Ungaria? <Nu! Nu există nici un liceu românesc. Liceul Nicolae Bălcescu este pur unguresc, în care doar limba română se predă româneşte. În rest, de la Educaţie Fizică şi până la Muzică vocală sau Biologie şi Istorie, absolut totul se predă în limba maghiară. Iar limba română se predă n regim de limbă străină, precum franceza, engleza, chineza sau germana!>

            E drama – continuă autorul articolului – românilor dintr-un oraş aflat la cinci kilometri de graniţa vestică a României. De aici, spre Vest, prezenţa românilor e tot mai redusă, deşi, cândva, cel puţin până la Tisa, ei au fost majoritari. Ici-acolo, cum este şi la Bekecsaba, mai sunt bisericuţe sau urme ale acestora, care mai amintesc încă generaţiilor de azi, de existenţa românilor ortodocşi pe aceste meleaguri. Ce a mai rămas din Biserica românilor, este aproape în întregime maghiarizată. Fără preoţi, cu biblii ungureşti…Un jug care apasă greu!”

            Autorul aduce informaţii despre dramele actuale ale românilor ca şi de cele din trecut: „Sunt drame care se consumă şi azi sub ochii îngăduitori ai unui guvern vinovat. O Românie care şi-a uitat fiii şi interesele naţionale. Un guvern momit să vegheze la interesele altora. O avere fabuloasă, <Moştenirea Gojdu>  oferită Budapestei după un gulaş oferit la recepţia unor demnitari, sau la o partidă de vânătoare, în schimbul ghiftuielii cu fazani. O moştenire privată, cu o proprietate gestionată de stat, de care a fost dezmoştenită Biserica Ortodoxă Română.

            Câte uitări! Au fost uitate şi suferinţele gazetarilor români, care şi-au ridicat glasul împotriva şovinismului unguresc în expansiune fără precedent. Eugen Brote a fost condamnat de şapte ori, Ioan Russu Şirianu de trei ori, Ioan Slavici de patru ori, ca şi Vasile Lucaciu. Câte trei condamnări au suferit Popa-Păcurariu, Aurel Mureşianu, Septimiu Albini. O listă care conţine încă peste 60 de nume. Spre sfârşitul veacului, alte sute, până la Marea Unire, prin care cei mai de seamă ziarişti români şi oameni de cultură, suferind ani grei de închisoare ungurească.

            Şi grozăvia dezvăluirilor continuă cu alte şi alte cazuri de atrocităţi, pe care, semnatarul articolului le semnalează cu durere şi luciditate.

            Dan Tănasă aduce la zi problema „Legiferării pe criterii etnice”.

            Ion Lazăr scrie despre „Ziua unităţii în credinţă” -  un vis aproape împlinit şi apoi bântuit de „Stafia dezbinării”. E vorba de secvenţe din volumul cu acelaşi titlu, apărut recent la editura Mega, Cluj-Napoca.

            George Bara semnează articolul „Bisericile maghiare, unelte politice ale PCM şi UDMR”, articol din care cităm:

            „Biserica Ortodoxă este întotdeauna ţinta preferată a organizaţiilor „umaniste” care susţin separarea Bisericii de Stat şi acuză preoţimea de implicare politică, chiar dacă sunt puţine cazuri în care preoţii ortodocşi au candidat pe listele vreunui partid.”

            Găsim apoi comentarii la un material difuzat pe internet „Despre moartea lui Mihai Eminescu – autor necunoscut, apărut în Napoca News. Autorul comentariului răspunde la două întrebări, oferind date inedite, pe care redacţia PRO MEMORIA le-a considerat importante.

            Întrebările ar fi:

            „1. Acum, la 120  de ani de la moartea sa, putem afirma că Eminescu  a fost ucis pentru convingerile sale politice?

            2. Cine a avut interesul ca acest mare poet român să fie discreditat?”

            Întrebările, ca şi răspunsurile, sunt comentate pe larg, cu digresiuni în istoria literaturii române, cu exemple şi date concrete din actualitate.

            În încheiere, semnatarul articolului îşi exprimă ferm părerea în legătură cu acest subiect: „Un fapt rămâne sigur: Pe Eminescu, „luceafărul poeziei româneşti”, n-o să ni-l scoată din suflete denigratorii lui oricât s-ar strădui şi oricât ar investi duşmanii românismului în această trudă zadarnică.”

            Capitolul destinat „Povestirilor şi mărturisirilor” este foarte incitant şi începe cu o mărturie tulburătoare a lui Ciprian Iancu, intitulată „Copilărie în iadul Siberiei”. Este vorba de fetiţa de nouă ani – Lucia Scorţescu  - „trimisă să moară în Gerul Siberiei, pentru că aparţinea unei familii de învăţători români. A fost salvată de mama ei, care a căutat-o prin taiga, şi aşa a putut să se întoarcă acasă. A aşteptat-o însă o viaţă plină de greutăţi, într-un regim criminal.”

            Ion Şerdeanu semnează  articolul „Din săptămâna patimilor noastre…” – cu referire la un episod dramatic din viaţa autorului, din ziua de Paşti a anului 1940, sărbătoare tristă pentru că, pe la mijlocul lui martie, „fuseseră mobilizaţi toţi flăcăii cu armata terminată şi bărbaţii până la 50 de ani, Plecaseră, purtând pe spate saci transformaţi în raniţe, prin omături până la genunchi. Oamenii erau necăjiţi, fiindcă evenimentele îi smulgeau brutal din rosturile lor. Dar neamuri străine râvneau din nou

la pământul nostru. Şi Ţara îi chema s-o apere.”  (…) „Nimeni nu bănuia atunci că numai peste câteva luni pământul românesc va fi sfâşiat şi va începe răstignirea noastră…”

            Margareta Lar istoriseşte în episodul „Vin vremuri grele (1)” -  evenimente dramatice din „Golgota ardeleană” , text reprodus din volumul „Bârsău 1405.2005”,  editat la aniversarea a 600 de ani de la atestarea documentară a localităţii.

            Alte informaţii despre „Evenimentele din anii 1940-1945  în localitatea Chiuieşti din Judeţul Cluj” – sunt istorisite de Gavril Fărcaş, iar Gheorghe Bocăniciu, Fiu al Vechiului Mănăştur, relatează fapte din „Mănăşturul Clujului”.

            Volumul se încheie cu „Prefaţări şi recomandări editoriale” dar şi cu o rubrică specială de „Satiră şi umor” care are ca semnatari pe Ionel Iacob-Bencei cu : „Azi la noi – rechizitoriu postdecembrist – pastişă-pamflet după poezia <Noi> de Octavian Goga”; o prefaţă la volumul „Ce mare-i epigrama” – de Marius Mălai, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2008,  semnată de Eugen Albu,  „Restituiri – epigrame de Zeno Turdeanu (culese şi selectate de Valentin Vişinescu şi Ion Bindea”) şi alte pagini de satiră şi umor.

            Bine închegat, volumul „Pro Memoria 1940-1945”, reprezintă punctele de vedere ale unor membri ai Federaţiei Naţionale şi Asociaţiilor Judeţene ale românilor persecutaţi, refugiaţi sau deportaţi din motive etnice.”

            Există multe feluri de a-ţi manifesta dragostea de neam. Dintre toate, cel mai nimerit este de a cinsti memoria înaintaşilor, îndeosebi, a celor care şi-au dat obolul pentru propăşirea neamului românesc, dar şi pe cei  - puţini – rămaşi în viaţă, care au trecut prin momente dramatice fiind marcaţi pe viaţă.

            Este cu adevărat o vocaţie, aceea de a asculta şi rezolva doleanţele semenilor, de a nu fi răpus de ciuma indiferenţei, atunci când îţi vezi fratele căzut, lovit, batjocorit, marginalizat. Pilda samariteanului milostiv stă mărturie despre atitudinea omului faţă de semenul său şi Iisus ne-a dat-o anume pentru trezirea conştiinţelor şi sădirea sentimentului de compasiune pentru durerile confraţilor, nu în spirit de vendetă, dar de îndreptare a lucrurilor  în modul cel mai paşnic cu putinţă.

            Animaţi de aceste simţăminte, membrii Federaţiei se ocupă de astfel de nedreptăţi comise de regimul trecut faţă de confraţi, dar şi de abuzurile actuale ale  regimului.

            Act de reparaţie materială şi morală, memorial, cinstire, evocare, omagiere, revărsare a simţămintelor în versuri şi proză, apărarea drepturilor celor rămaşi în viaţă, toate acestea sunt obiective propuse de Federaţia Naţională şi Asociaţiile Judeţene ale acestor români şi care îşi găsesc expresia fericită într-o publicaţie onorabilă, cu apariţie trimestrială, sub egida Federaţiei Naţionale.

            În demersul milenar al istoriei, nu de puţine ori, omul s-a întors cu mânie împotriva semenului său, provocând conflicte, scântei, nu arareori  generând în dezastre şi în conflagraţii mondiale.

            Motivele? Pentru a-şi manifesta superioritatea, puterea, ideile, pentru a-şi impune voinţa, a acapara teritorii, a subjuga conştiinţele prin propriile idei, devenite ideologie, care a atins punctul culminant în fanatism, rasism, iredentism, xenofobie.

            Superioritatea omului în raport cu semenii a avut întotdeauna consecinţe negative. Impunându-se cu forţa, în anumite împrejurări conjuncturale, regimurile totalitare au făcut victime.

            Uneori aceste victime nu aveau altă vină decât aceea de a se fi născut.

            Dumnezeu ne-a făcut egali şi El a propovăduit libertatea şi egalitatea între creaturile sale. Nici stăpâni, nici sclavi, ci doar OAMENI – aidoma tuturor celorlalţi.

            Dorinţa de expansiune teritorială şi administrativă a avut de asemenea,  un rol nefast în istoria omenirii.            

            Pe coperta IV a volumului „Pro Memoria…” întruchipând  o floare a soarelui, ştirbită, stă scris: „24 de petale (judeţe) au fost rupte din Corola României Mari prin dictatele sovieto-naziste-fasciste şi hortiste din 1940. Dintre acestea, o parte au renăscut în Patria Mamă.”

            Această imagine este deosebit de edificatoare.

            Tinerii de astăzi nu au de unde să ştie despre ţinuturi precum: Caliacra, Bălţi, Cahul, Cernăuţi, Cetatea Albă, Hotin, Ismail, Lăpuşa, Orhei, Soroca, Storojineţ, Tighina ş.a. despre care, în regimul trecut se vorbea mai puţin (cu voce joasă cu ochii speriaţi împrejur), sau nu se vorbea deloc, au fost teritorii româneşti.

            Revista Românilor persecutaţi, refugiaţi, expulzaţi sau deportaţi din motive etnice „Pro Memoria 1940-1945”  şi-a propus, încă de la apariţie, să reînvie momentele cruciale din istoria sângeroasă a României Mari.

            Specificaţia de pe coperta IV din volumul „Intoleranţă şi crimă” – de I. Corneanu şi V. Moiş – este cutremurătoare şi edifică în acest sens, împrospătând „memoria” celor care au uitat, sau, aducând la cunoştinţă celor care nu ştiu, date exacte:

            „Pierderile suferite de România în anul 1940 au fost considerabile: Basarabia cu 44.422 Km pătraţi şi 3.190  de locuitori; Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa cu 5.220 km pătraţi şi 569.000 de locuitori; Transilvania de Nord-Vers cu 42.350 km pătraţi şi 2.609.000 de locuitori; Dobrogea de Sud cu 7.726 kilometri pătraţi şi 420.000 de locuitori”.

            DE LUAT AMINTE!

 CEZARINA ADAMESCU, AGERO

 Galaţi, 6 mai 2009

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com