|
 Revoluţia
de la 1989, la Târnăveni
EDITURA NICO
Răzvan
DUCAN
Au trecut, la scrierea
acestor rânduri, 19 ani de la Revoluţia de la 1989 şi, după ştiinţa mea,
nu s-a scris un cuvânt despre Târnăveniul acelui moment. O explicaţie ar
fi şi anume aceea că Revoluţia în localitate s-a desfăşurat paşnic, fără
violenţe fizice, fără morţi şi răniţi, localitatea necontând (sau
contând infim) în economia generală a Revoluţiei. Totuşi şi aici, ca în
mai toate localităţile ţării, a existat un suflu al Revoluţiei, şi mai
ales unul particular, dat de mărimea oraşului, dat de compoziţia etnică
etc.
Profitând de bunăvoinţa domnului prof. Virgil Suciu, director, între 1
septembrie 1989-2002, al actualului Gimnaziu de Stat “Traian” din
Târnăveni, gimnaziu care în anul 1989 purta numele de Şcoala generală
Nr. 4, am intrat în posesia unor însemnări la zi, dar şi documente, ale
respectivei perioade. Din considerentele menţionate la începutul acestui
text, voi încerca să reconstitui, cât de cât fidel, evenimentele şi
atmosfera acelui timp, atât pe baza unor documente cât şi pe baza
informaţiilor şi trăirilor personale.
Din câte îmi amintesc, fusesem în zilele de 16 şi 17 decembrie 1989 la
Mediaş, la Casa de Cultură a Sindicatelor, fiind cooptat în juriul
Festivalului Naţional de Poezie şi Muzică Folk “Mediaş-Cetate Seculară”,
organizat în fiecare iarnă de dl. Cornel Fugaciu, director al Clubului
Tineretului din oraşul de pe Tărnava Mare. Entuziasmul poeţilor (ce
trebuiau să-şi recite creaţiile pe scenă) dar şi a folkiştilor veniţi
din întreaga ţară, era în contradicţie flagrantă cu condiţiile de
concurs şi de cazare din acel an (din acei ani): sală de spectacol
neîncălzită (se stătea cu cojocul pe umeri), prost luminată, camere de
hotel neîncălzite ce necesita ca la culcare să se doarmă îmbrăcat, masa
de prânz primită sărăcăcioasă etc., deşi dl. Fugaciu, un om de mare
caracter şi bunăvoinţă, făcuse tot posibilul, pentru ca
festivalul-concurs să se desfăşoare în bune condiţii. Sărăcia şi
frustrările festivalului reflectau de fapt sărăcia şi frustrările
naţionale. Se atinsese chiar o limită a suportabilităţii, astfel încât
se ajunsese să se vorbească destul de deschis în anumite cercuri,
considerate „sigure”, fără prea multă frică de “securiştii înfiltraţi”,
de necesitatea unei schimbări, mai ales că aceasta începuse în blocul de
est, prin “glastnost” şi “perestroika” lui Gorbaciov, fapt ce au făcut
posibile mişcările de emancipare din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria
etc., de unificare a Germaniei, şi chiar de emancipare naţională în
cadrul Uniunii Sovietice. (În luna octombrie a aceluiaşi an 1989, la
Sighetul Marmaţiei, unde câştigasem un Concurs Naţional de Poezie, am
avut ocazia să citesc o gazetă de la Chişinău, capitala Republicii
Socialiste Sovietice Moldoveneşti, dacă nu mă înşel „Oglinda”, întrodusă
clandestin în ţară, gazetă în care se începuse deja să se critice
amorţirea din sistem şi în care se manifesta şi spiritul naţional,
interzis cu desăvârşire anterior, în manifestare!).Toată lumea aştepta
ceva. Nu se ştia ce anume, dar schimbarea plutea în aer. Se ajunsese la
saturaţie în ceea ce priveşte greutatea vieţii şi a inepţiilor şi
minciunilor ce trebuia să le auzim zilnic spuse de “maşina de
propagandă” a P.C.R.-ului. “Ce zici, aşa cum stăm noi aici la hotelul
“Central” din Mediaş, mâine să mergem acasă şi să auzim că a căzut
Ceauşescu?”, i-am spus amicului meu, poetul Dumitru D. Silitră. Şi aşa a
şi fost, a doua zi, m-am întâlnit cu un fost coleg de serviciu de la
Cooperativa “Târnăveanca”, ing. N.M., care mi-a spus că “la Timişoara,
la o demonstraţie, s-a tras şi sunt răniţi şi morţi”! Mi-am dat seama
că…începuse. Era începutul sfârşitului!
Dl. Virgil Suciu scrie în “Însemnări”: “Încă din ziua de 17 decembrie
1989, fusesem obligaţi să organizăm paza şcolii şi să trimitem un raport
amănunţit al stării lucrurilor şi al situaţiei în şcoală, atât la
Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş, cât şi la Comitetul Orăşenesc
P.C.R. Aveam informaţii despre evenimentele din acea perioadă de la
Timişoara, atât de la Radio Europa Liberă, dar mai ales de la oamenii
care veneau de la Timişoara…”.
Într-adevăr, Radio Europa Liberă a fost, mai ales în ultimii ani ai
dictaturii, postul de radio de la care aflam dezmorţirea politică a
regimurilor comuniste din Europa de est, în contradicţie cu rigiditatea
celui din România. Era oaza noastră de bucurie, dar şi de speranţă că nu
e departe ziua când ţara va scăpa de dictatura personală desuetă şi de
regimul ce ne-a făcut viaţa un chin. Greşeala, ce s-a dovedit decisivă
pentru soţii Ceauşescu, de a anunţa şi organiza la 22 decembrie 1989, la
Bucureşti, în Piaţa Palatului, un miting “de adeziune”, cu peste 100.000
de participanţi, faţă de “politica înţeleaptă a P.C.R. la Timişoara” a
fost “bomboana de pe tort”. Mitingul, scontat a se desfăşura în spiritul
celui din august 1968, când Ceauşescu a primit în triumf sprijinul
popular pentru neinvadarea Cehoslovaciei şi pentru apărarea ţării în
cazul unei invazii sovietice şi a “sateliţilor” săi, s-a trasformat
într-o revoltă populară mânioasă, ce a condus la fuga soţilor Ceauşescu,
cu un elicopter, de pe clădirea Palatului. Populaţia ţării a urmărit
mitingul şi fuga dictatorului pe micile ecrane.
În aceeaşi zi, la Târnăveni, în jurul orei de 14,30, după fuga soţilor
Ceaşescu, o mare masă de oameni a sosit în faţa Primăriei, urmărind, pe
un TV Color “NEI”, al d-nei Eleonora Tabără, pus pe pervazul balconului,
finalul mitingul de la Bucureşti (miting început la ora 12,00), cerând
insistent să iasă primul secretar Vasile Blăjan, dar acesta plecase din
oraş, într-o direcţie necunoscută! Convinşi că n-ar folosi la nimic
vandalizarea Primăriei, într-un târziu aceştia s-au mulţumit cu
portretele şi cărţile tovarăşului Nicolae Ceauşescu, aruncate de la
balcon, cărora le-au şi dat foc.
(În seara zilei de 22 decembrie 1989, la Târnăveni, s-a constituit prima
formaţiune organizată de conducere a localitaţii, şi anume Biroul
Consiliului Orăşenesc al Frontului Salvării Naţionale, având următoarea
componenţă: Cornel Blaga, profesor la Liceul Industrial Nr.1,
preşedinte; Eleonora Tabără, fostă ingineră la Combinatul Chimic,
vicepreşedinte, responsabilă pe probleme de investiţii, sistematizare,
dezvoltare; Liviu Meleanu, profesor de sport la Şcoala generală din
Corneşti, responsabil pe probleme de pază şi ordine; Tiberiu Popa,
inginer la Întreprinderea de Geamuri, responsabil pe probleme economice;
Daniel Sturza, maistru la Liceul Industrial Nr. 2, responsabil pe
probleme de învăţământ; Partenie Pop, preot ortodox, responsabil pe
probleme de culte; Aurel Marcoş, maistru E.G.C.L., responsabil pe
probleme de gospodărie comunală; Marius Stoica, muncitor la Combinatul
Chimic, responsabil cu probleme de tineret; Dorel Cismaş, economist,
director la I.C.S.M., responsabil cu probleme de aprovizionare; Augustin
Coman, responsabil cu probleme sociale şi de protecţia muncii.
Dl. profesor Cornel Blaga a avut această funcţie până în data de 18
ianuarie 1990, când a demisionat. Funcţia, ce însuma şi atribuţii de
primar, a fost apoi preluată de ing. Kömüveş Ştefan, de la Combinatul
Chimic, şi apoi de ing. Tiberiu Popa, de la Intreprinderea de Geamuri. A
urmat, din 8 august 1990, inginerul Octavian Popa, de la Combinatul
Chimic.)
Dl. prof. Virgil Suciu consemnează în “Însemnări”: ”..Satisfă-cuţi, sub
îndemnul Cleopatrei – o fostă elevă de a mea din gimnaziu - mulţimea
gălăgioasă s-a îndreptat spre Miliţie, unde avea nişte răfuieli cu
mili-ţienii care s-au purtat mai puţin corect cu ei. M-am luat după ei
şi, când am ajuns în faţa şcolii, un foc era pe caldarâmul trotuarului.
În timp ce eu eram la Comitetul Orăşenesc (sediul Primăriei de astăzi -
n.m.) prof. Sarkany Attila a reuşit să convingă pe profesorul de
serviciu să deschidă uşa principală şi, intrând cu încă 4-5 tineri
maghiari în şcoală, au luat portretele lui Ceauşeşcu, cărţi şi 3
exemplare de OMAGIU, adus de pionierii ţării lui Ceauşescu, şi le-au dat
foc în faţa şcolii.. Mi-am continuat drumul şi ajungând în faţa Miliţiei
oraşului am observat o masă mare de oameni, ce încerca să intre în
instituţie. Părintele Pop Partenie este cel care a avut o mare
contribuţie în potolirea spiritelor şi convingerea oamenilor că nu are
nici un rost să vandalizeze sediul Miliţiei…”
Îmi amintesc că în aceeaşi zi şi eu am făcut o „tură” prin centrul
oraşului şi în faţa librăriei “Luceafărul”, librărie aflată pe atunci la
parterul blocului, acolo unde se află în prezent secţia de adulţi a
Bibliotecii Municipale, ardeau mocnit cărţi (mai mult ca sigur, cele de
propagandă comunistă şi ceuşistă, deoarece cam fiecare librărie din ţară
trebuia să aibă în vitrină “un colţ” consistent cu cărţi de propagandă),
vitrinele librăriei acesteia fiind sparte. Era, cred eu, un gest de
revoltă, ca urmare a frustărilor şi refulărilor de peste ani. Apoi,
soţii Ceauşescu au fost prinşi şi, în prima zi de Crăciun, a aceluiaşi
an 1989 (mai exact pe 25 decembrie), executaţi într-o unitate militară
din Târgovişte, după o judecată în condiţiile de atunci. Ţin minte că în
noaptea aceea am stat tot timpul la televizor, cu o familie de prieteni,
fiindcă ni se promisese filmul execuţiei. Aşa a şi fost! Ştiu că am
plâns de bucurie, când am aflat că atât Nicolae Ceauşescu cât şi Elena
Ceauşescu sunt morţi! (Nu era un cinism din partea mea sau vreo răutate,
însă se adunaseră prea multe!) Doar de atunci am fost sigur că nu se va
mai putea întâmpla nimic şi că Revoluţia a învins!
În ziua de 26 decembrie 1989, adică la o zi după execuţia dictatorilor,
bustul de bronz al lui Vladimir Ilici Lenin, ca expresie a importului de
ideologie, aflat în Piaţa Lenin, pe atunci, din Târnăveni, acum a
Primăriei, este dat jos de pe soclu şi depozitat în subsolul Primăriei.
Acţiunea a fost realizată de muncitori din cadrul Primăriei, conduşi
fiind de arhitectul oraşului Kaczka Albin şi de artistul plastic Victor
Cristea. A fost primul bust al lui Lenin din, probabil, sutele existente
în ţară, ce a fost dat jos de pe soclu. Ulterior, din bronzul acestuia
se va face bustul lui Octavian Goga.
Televiziunea a jucat un rol foarte important, dacă nu chiar decisiv, în
victoria Revoluţiei, (ulterior am aflat că a fost prima Revoluţie din
istoria umanităţii transmisă în direct de televiziune!) populaţia fiind,
dacă nu la mitinguri şi demonstraţii, atunci la televizor, unde se
trasmiteau non-stop anunţuri şi pe unde (în studioul 5) se perindau fel
de fel de oameni, cu sau fără legătură cu Revoluţia. La fel a fost şi la
Târnăveni. Ba, mai mult, apăruseră şi primele ziare libere şi se
formaseră cozi la acestea, cumpărându-se orice fel de ziar, unele
apărute, ca prime numere, chiar atunci în primele zile ale Revoluţiei.
Lumea era avidă de informaţie necenzurată. Totuşi, confuzia a fost
cuvântul de ordine a acelor zile la Târnăveni (sau şi la Târnăveni),
unde, pe baza vidului de putere, în birourile Comitetului Orăşenesc de
partid au pătruns şi s-au instalat “revoluţionarii locali”, cu şi fără
ghilimele. Dl. Virgil Suciu mai menţionează: “…Personajul suspect pentru
mine era maiorul C., singurul dintre miliţieni care se plimba în
uniformă de gală, nestingherit, prin tot oraşul, făcând ceea ce ştia mai
bine, dezinformare, pe când ceilalţi miliţieni nu-şi arătau chipul ziua.
Maiorul C. lua cuvântul la adunările populare de alegere a organelor de
conducere sau de blamare a regimului ceauşist (unul desfăşurat chiar din
balconul Casei de Cultură), sau apărea ca din senin la Primărie şi
arunca o informaţie tâmpită; apa potabilă din bazinele de la Ştejarul a
fost otrăvită; teroriştii au aterizat la Botorca; staţia de 110 KV a
fost ocupată de terorişti etc. Îmediat, tineri revoluţionari se înarmau
şi având maşini la dispoziţie plecau în misiune (m-am tot întrebat de
unde au arme şi muniţie), dar, după un timp, se întorceau dezamăgiţi,
întrucât nu descopereau nimic semnificativ: bazinele erau „blindate” şi
nu se putea ajunge la apă (Târnăveniul era aprovizionat cu apă din râul
Mureş, prin staţia de pompare de la Cipău); „teroriştii” s-au evaporat,
iar la Staţia de 110 KV totul era sub control..”
După ştiinţa mea, maiorul C. venise din jud. Alba cu câţiva ani în urmă
şi începuse să intre serios, din punct de vedere al controlului
economic, în înteresele unor conducători ai oraşului, ce conduceau
(datorită lipsurilor, mai ales alimentare) într-un spirit mafiot
localitatea: T.R.; A.D.; I. C.; V. B. etc. Era un individ foarte bine
pregătit profesional şi chiar cult! Tot ce e posibil să fi făcut şi cele
menţionate de dl. Suciu.
Personal, îmi amintesc şi eu de un zvon ce circula atunci şi anume că
s-au introdus gaze otrăvitoare în gazul metan, şi odată aprins focul la
aragaz sau în sobele de încălzit, acestea se vor emana şi vor intoxica
mortal pe cei din preajmă. Totul s-a dovedit a fi fals.
În ziua de 27 decembrie 1989, la Şcoala Generală nr. 4 s-au primit
ajutoare din partea oraşului Debrecen, din Ungaria, constând din
cartofi, cărţi şi reviste maghiare. O parte din cărţi şi reviste,
menţiona dl. Virgil Suciu, erau cu conţinut iredentist!
Ceea ce este foarte interesant e că după Frontul Salvării Naţionale,
încă din decembrie 1989 (probabil din noaptea de 25) Uniunea Democrată a
Maghiarilor din România (U.D.M.R.) şi-a creat în ţară primele structuri.
Unii sunt de părere că ele erau deja create aşteptându-se momentul
potrivit de manifestare!
În cadrul şedinţei Consiliului Profesoral de la Şcoala Generală Nr. 4
Târnăveni, profesorul de chimie, Buruş Butond, a citit Memoriul privind
revendicările, pe linie şcolară, a învăţătorilor şi profesorilor
maghiari. Memoriul era conceput în 8 puncte. La punctul 1 se stipula
“Înfiinţarea unei unităţi de învăţământ independent în limba maghiară,
care să cuprindă toate formele de învăţământ, începând cu preşcolar,
primar, gimnazial şi liceal cu data de 18 ianuarie 1990.”, unde “…să se
aleagă direcţiunea unităţii de învăţământ în limba maghiară de către
cadrele didactice maghiare”(Punctul 2). “ toate disciplinile să se
predea în limba maghiară, cu excepţia limbii române şi a limbilor
moderne care de preferinţă să fie predate de către cadre didactice
cunoscătoare a limbii maghiare.” (Punctul 5). “să se stabilească şi să
numească prin decizie personalul tehnico-administrativ pentru noua
unitate şcolară maghiară din cetăţenii de naţionalitate maghiară”.
(Punctul 7). Cel mai jignitor faţă de populaţia majoritar românească din
Târnăveni, prin tonul ei imperativ şi impertinent, mi se pare punctul 3:
“Clădirea unităţii de învăţământ maghiar să fie clădirea actualei Şcolii
generale Nr. 4 din Târnăveni, unde putem plasa atât învăţământul
preşcolar cât şi cel primar, gimnazial şi liceal. Această clădire
corespunde cel mai bine, deoarece atât în privinţa aşezării geografice
în oraş cât şi în privinţa tradiţiei precum şi a spaţiului de
şcolarizare îndeplineşte toate cerinţele de buna funcţionare a
învăţământului.” Din păcate, Procesul verbal de accept privind aceste
doleanţe (datat 16 ianuarie 1990), este semnat de Vereş Carol, Kakasy
Alexandru, Burus Butond, Sarkany Ana, de alte cadre didactice maghiare,
dar şi de reprezentanţi din partea F.S.N.-ului local. (d-na ing.
Eleonora Tabără)!
Din păcate, reprezentanţii de atunci ai U.D.M.R.-lui n-au spus unde să
meargă sutele de copii români din şcoală !!! Şi, totuşi, cred că s-a
spus: la… Bobohalma, după afirmaţiile unui profesor maghiar de la
amintita şcoală!
Adeziunea la Revoluţie a târnăvenenilor acelor zile a fost majoritar
zdrobitoare, fiecare purtând pe braţ o banderolă tricoloră sau cocardă
tricoloră pe piept. Panglici tricolore erau puse şi la oglinzile de
interior sau la cele retrovizoare, ale maşinilor mici.
În data de 18 ianuarie 1989, de la ora 10, în laboratorul de fizică s-au
strâns toate cadrele didactice, personalul administrativ şi cel de
îngrijire din Şcoala Generală Nr. 4, atât de etnie română căt şi de
etnie maghiară, pentru a discuta situaţia şcolii. Din partea F.S.N.-ului
local au participat preoţii: Partenie Pop - ortodox şi Vereş Carol -
reformat. Cei care au vorbit mai mult au fost cadrele didactice române,
care s-au văzut în situaţia de a-şi pierde locurile de muncă de la
şcoală. După două ore de discuţii, dl. Virgil Suciu, directorul şcolii,
după “Însemnările” sale, ar fi spus: ”…eu n-am să permit nicio
schimbare, întrucât am fost numit de Ministerul Învăţământului, la
propunerea Inspectoratului Şcolar Mureş şi nu de Biserică. I-am condus
frumos până la uşa şcolii, m-am întors la colegi şi le-am spus: de mâine
încep cursurile normal ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Eram convins că
partea maghiară nu se va lăsa bătută şi va continua să lupte pentru
realizarea dezideratului lor: “Şcoală maghiară în localul Şcolii
Generale Nr. 4 Târnăveni””.
La Târnăveni a apărut zvonul că populaţia maghiară din Găneşti şi Adămuş
intenţionează să vină din două părţi, est şi vest, şi să ocupe oraşul.
Câteva grupuri de români, din zonele de prim contact, în special la
blocurile de la Seuca, s-au adunat, cu bâte şi răngi. Totul s-a dovedit
doar un zvon. Aceste zvonuri de posibil conflict interetnic aveau ca
fundal ştirile triste parvenite din secuime, unde încă din primele
minute ale schimbării revoluţionare din România, numeroşi maghiari şi
secui iredentişte s-au dedat la atrocităţi, unele inimaginabile pentru
secolul XX, asupra populaţiei româneşti, minoritare, ca pondere, în
acele locuri. Din păcate, s-a dovedit mai târziu că acestea nu sunt
simple zvonuri, ci triste realităţi! Mii de articole s-au scris despre
barbarismul iredentiştilor maghiari şi secui din acele zile, făcut
asupra unor oameni ce, uneori, s-a dovedit, au avut o singură vină:
aceea de a fi români! Un articol cutremurăror intitulat “Poporul român
are dreptul fundamental să cunoască adevărul. Ianus are şi…trei feţe” de
poeta Carolina Ilica, privind inclusiv carnagiul de la Tg. Mureş din 20
martie 1990, este publicat în cotidianul bucureştean “Adevărul” din 20
iunie 1990, arătându-se şi conspiraţia antiromânească instrumentată
inclusiv de la Budapesta, dar şi de diaspora maghiară din întreaga lume.
De o credibilitate mai mare era zvonul că o parte din populaţia maghiară
din Târnăveni intenţionează să înconjoare Şcoala generală Nr. 4 şi să nu
dea voie copiilor români în şcoală. Îmi amintesc din acea lună de
început a anului 1990, un marş tăcut, paşnic, de protest cu lumânări
aprinse, marş organizat de populaţia maghiară din Târnăveni.
Dl. Virgil Suciu menţionează: “..Cinci lumânări aprinse sunt lăsate în
faţa intrării principale a şcolii..”.
Personal îmi amintesc şi de un marş de 70-80 de persoane, cele mai multe
tinere, prin centrul oraşului, având în primul rând o mare cruce de lemn
de care spânzurau nişte pantofi, aluzie la pregătirea profesională a
dictatorului Ceauşescu, adică cea de pantofar.
(La 14 ianuarie 1990, la Târnăveni a sosit un convoi umanitar de la
Ronchin (Franţa), şi aceasta datorită sensibilizării locuitorilor
micului orăşel de lângă Lille, făcută de dr. Ioan Florin Dumitrescu,
stabilit la Ronchin, dar născut la Târnăveni. Convoiul cu ajutoare
umanitare a fost condus de un grup din care au făcut parte: Danil
Leclercq, Hubert Ledoux, Cristophe etc., artizanii gestului umanitar, de
început, fiind primarul Ronchin-ului, Michel Laignel, şi consilierii
Yvette Pelossier şi Claude Vandamme.)
În data de 25 ianuarie 1990 este trimisă Inspectoratului Şcolar Judeţean
Mureş de către ”Cadrele didactice, părinţii şi elevii români şi de alte
naţionalităţi ai claselor cu limbă de predare română de la Şcoala
Generală Nr. 4 Târnăveni, jud. Mureş”, prin semnătura aceluiaşi
profesor-director Virgil Suciu, un material scris intitulat “Cui
foloseşte separatismul şcolar?”. Iată conţinutul acestui material:
“Revoluţia populară şi democratică care a învins în România în 22
Decembrie 1989, născută dintr-o jerfă reală de sânge a tineretului
deschide perspectiva minunată pentru o dezvoltare a unui învăţământ
democratic pentru toţi tinerii patriei noastre, indiferent de
naţionalitate.
În acest context al sarcinilor ce ne revin tuturor celor care activăm pe
ogorul instrucţiei şi educaţiei expuse principial în Platforma-program a
Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie 1989, cât şi în actele
normative emise până în prezent de Ministerul Învăţământului, hotărârea
unor cadre didactice şi a unor părinţi de la secţia maghiară a Şcolii
Generale Nr. 4 Târnăveni, judeţul Mureş, de a crea o şcoală în limba
maghiară, ca unitate independentă, separată de şcoala românească,
considerăm că reprezintă o încălcare flagrantă a accesului liber, egal,
cu adevărat democratic la valorile învăţământului şi culturii, oferite
din plin de revoluţia populară şi democratică, rod incontestabil al
sacrificiului suprem al tinerilor indiferent de naţionalitate, care au
ştiut să moară exemplar pentru doborârea celei mai odioase dictaturi
care a existat vreodată în istoria bimilenară a poporului român.
Experienţa pozitivă a şcolii nostre evidenţiată nu de mult timp, cu
ocazia Centenarului din 1988, a demonstrat rezultate deosebite în munca
nobilă de pregătire a generaţii întregi de copii români şi maghiari,
care în cei peste 72 de ani de la constituirea statului naţional unitar
român au activat prin muncă şi luptă comună pentru pentru propăşirea
patriei unice -România. Menţionăm că de-a lungul anilor în şcoala
noastră au fiinţat clase cu limba de predare română şi maghiară, cele
mai multe fiind de secţie română, reflectând ponderea majoritară a
elevilor români din oraşul nostru. În prezent, avem 1.510 elevi, din
care 909 români şi 601 maghiari.
O acţiune de separare în cadrul şcolii noastre ar avea consecinţe
incalculabile pentru tinerii care învaţă, dar şi pentru părinţii
acestora Enumerăm câteva dintre acestea:
- afectarea prieteniei şi înfrăţirii dintre elevii români şi maghiari,
cimentată de-a lungul deceniilor
- anularea climatului de bună convieţuire şi colaborare
- afectarea bazei materiale a şcolii noastre, rod al muncii comune a
cadrelor didactice şi elevilor
- afectarea unui număr mare de cadre, întrucât un număr important dintre
profesorii români şi maghiari îşi au în prezent catedrele constituite la
cele două secţii (română şi maghiară)
Chiar dacă se micşorează numărul elevilor din clase, chiar dacă se
reduce norma didactică, chiar dacă se aplică şi alte măsuri privitoare
la componenţa catedrei, totuşi vor fi catedre deficitare, având în
vedere faptul că profesorii care predau disciplina cu ora pe săptămână
nu-şi pot realiza norma didactică numai la un număr de clase.
-alterarea relaţiilor pe multiple planuri dintre oamenii muncii români
şi maghiari care muncesc, trăiesc şi şi-au întemeiat unii familii comune
de-a lungul anilor.
Pot fi concepute întreprinderi sau instituţii constituite pe
naţionalităţi în cadrul oraşului Târnăveni?
Nu ar duce o asemenea situaţie la destabilizarea întregii vieţi, pe care
în fond trebuie să o apărăm mai mult ca oricând acum, la începutul
edificării unei Românii libere şi democratice, în condiţii de demnitate
şi deplin consens naţional?
Am uitat oare că Revoluţia ne-a cerut din prima zi: muncă, disciplină,
ordine, demnitate, cinste, manifestări nonviolente, deoarece numai aşa
vom putea construi o societate civilă, care să evolueze ireversibil pe
planul democraţiei reale, într-o Europă (viitoare casă comună a
popoarelor), pentru atingerea unui binemeritat prestigiu pe plan
mondial.
Ne reamintim că în şedinţele Consiliului profesional al şcolii noastre,
din zilele de 17, 18 ianuarie 1990, am analizat în profunzime problema
unităţii şi viitorul şcolii noastre, ca unica formulă pentru evoluţia
ei, dezideratul nostru fiind îmbrăţişat de toţi părinţii elevilor
români, dar şi de un număr mare de părinţi maghiari.
În acest moment, apreciem realist şi lucid faptul că în oraşul nostru,
în judeţ, la Tg. Mureş, ca de altfel în întreaga ţară, s-a luat
atitudine fermă, de combatere intransigentă a tuturor manifestărilor de
naţionalism-şovin, de obscurantism, încurajat de unele elemente care
prin poziţia lor se opun principiilor şi esenţei Revoluţiei noastre.
Avem convingerea că numai şi prin însuşirea limbii române, limba
oficială în România liberă şi democratică, toţi cetăţenii patriei,
indiferent de naţionalitate (obligaţie care nu intră în contradicţie cu
accesul la instruire şi cultură în limbile materne) vor putea să-şi
aducă efectiv şi sustanţial contribuţia la progresul general de
înflorire a patriei noastre dragi.
Dorim ca organele competente să studieze doleanţele unanime ale cadrelor
didactice, elevilor şi părinţilor români de la această şcoală,
respectând principiile democratice cele mai elementare în vederea
desfăşurării normale, în continuare, a procesului de învăţământ.
Dorim ca această problemă să-şi găsească locul în noul lege a
învăţământului.” În data de 2 februarie 1990 este trimisă, de către
liderii maghiarilor din Târnăveni, o adresă “Consiliului Frontului
Salvării Naţionale al Oraşului Târnăveni”. Citez începutul acesteia:
“Revenind asupra doleanţelor exprimate de RMDSZ din oraşul Târnăveni din
data de 16 ianuarie 1990 cu privire la înfiinţarea unei şcoli maghiare
la nivel de oraş, doleanţă la care până azi nu s-a primit nici un fel de
răspuns…”
Ca răspuns la provocările şi
exagerările maghiare din Ardeal românii încep să se organizeze. Astfel
la Tg. Mureş are loc la 5 februarie 1990 Adunarea de Constituie a
Uniunii “Vatra Românescă”.
În sala mică de festivităţi ( Clubul „Femina“), de la Casa Orăşenească
de Cultură din Târnăveni românii încearcă să se organizeze.
La adunarea de la Tg. Mureş au participat, de la Târnăveni, profesorii
Virgil Suciu şi Cornel Moga.
Preşedinte interimar a fost ales artistul plastic, redactor la revista
literară “Vatra” Tg. Mureş, Radu Ceontea. Judecătoria Tg. Mureş a
atribuit pe 6 februarie 1990 personalitate juridică Uniunii.
Dl. Virgil Suciu menţionează: “Rapiditatea desfăşurării evenimentelor
iredentiste m-au determinat să solicit ( în data de 8 februarie 1990,
prin adresa Nr. 52/ 1990) Poliţiei Oraşului aprobarea desfăşurării unei
întruniri a cadrelor didactice din şcolile şi liceele oraşului nostru
pentru ziua de 11 februarie 1990, de la orele 11, la Casa de Cultură, în
vederea costituirii unei filiale a Uniunii “Vatra Românescă” la
Târnăveni. Ne asumăm întreaga răspundere pentru buna desfăşurare a
adunării în spiritul decenţei şi bunului simţ”.
Adunarea a avut o susţinere însufleţitoare din partea majorităţii
populaţiei oraşului Târnăveni, desfăşurându-se fără incidente.
S-a ales atunci un Colegiu Director format din : ec. Ciobanu Paul, ing.
Munteanu Georgeta, prof. Muntean Ioan, prof. Socaciu Ioan, ing. Câmpean
Valer, ec. Cândea Cornel şi prof. Suciu Virgil.
Pentru a da o mai mare amploare Uniunii “Vatra Românescă”, menţionează
dl. Virgil Suciu, am invitat la Târnăveni membrii Comitetului Director
al Uniunii din Tg. Mureş pentru ziua de 18 februarie 1990, ora 11. O
contribuţie deosebită în realizarea acestui proiect a avut-o dl. ing.
prof. Oproiescu Florin, originar din Târnăveni. De altfel, domnia sa a
fost la Tg. Mureş, în jud. Mureş, şi nu numai, în prima linie de apărare
a drepturilor românilor transilvăneni.
În ziua de 18 februarie 1990, începând cu ora 11, sala Casei de Cultură
a devenit neîncăpătoare pentru mulţimea adunată ca să dea un răspuns
categoric iredentismului maghiar. Au vorbit unui auditoriu însufleţit de
un mare patriotism : judecătorul Sabău Ioan, ing. prof. Florin
Oproiescu, dr. Zeno Opriş (acesta a făcut o radiografie amănunţită a
ceea ce urmăresc ungurii) şi prof. Radu Ceontea. În pauza dintre
cuvântări şi programul artistic cu tentă patriotică, un zvon
cutremurător a străbătut mulţimea adunată la Casa de Cultură: ungurii se
pregătesc să ia cu forţa Şcoala Generală Nr. 4 Târnăveni şi s-o
transforme în şcoală maghiară.
Consternarea şi mai ales furia s-a declanşat atunci în rândurile
mulţimii.
La acea adunare au fost prezenţi directorii: ing. Hurubean Maftei, de la
Combinatul Chimic, şi ec. Mărginean Pamfil, din partea Fabricii de
Geamuri, care m-au asigurat de totalul lor sprijin ca ceea ce au pus
ungurii la cale să nu se realizeze. Având aceste asigurări am fost de
acord să fac parte din delegaţia de 4 (patru) persoane care să se
deplaseze la locuinţa parohială a lui Vereş Carol, pentru a discuta şi
dezamorsa situaţia preconizată. Din delegaţie au făcut parte: preot Pop
Partenie, ing. prof. Răzvan Ducan, prof. Virgil Suciu şi muncitorul
Cociş Laurenţiu…..”.
Personal, îmi aduc foarte bine aminte momentul acela. Sala mare a Casei
de Cultură era neîncăpătoare de lume. Ştiind acum capacitatea sălii,
cred că erau aproximativ 800 de persoane, în majoritate absolută, aşa
cum s-a precizat, cadre didactice. Discuţiile erau destul de aprinse, în
general de indignare, fără ca nimeni însă să propună ceva concret sau să
dea o soluţie. În aceste condiţii, m-am suit pe scenă şi de pe fosă m-am
adresat dascălilor, spunând că noi, ca şi intelectuali, aveam datoria de
a prevedea, inclusiv cei mai rău, şi de a acţiona profilactic. Într-un
cuvânt, am propus să formăm o delegaţie reprezentativă şi să luăm
legătura cu conducătorii maghiari din oraş, pentru a preîntâmpina
posibilele agresiuni fizice între români şi unguri, ca urmare a unei
posibile intenţii a părţii maghiare (apărută ca zvon) de a ocupa cu
forţa şcoala. Mi s-a dat dreptate şi, alături de mine, au mai fost
propuşi pentru delegaţie dl. Virgil Suciu, părintele Partenie Pop şi
muncitorul de la Combinatul Chimic, Laurenţiu Cociş, un fost coleg de
clasă şi bancă, de la clasele secundare de la Liceul Nr. 2, pe atunci
Şcoala generală Nr. 4. În după-amiaza aceleiaşi zile, cei patru
desemnaţi am mers la casa parohială a preotului reformat Vereş Carol,
din curtea bisericii reformate, de pe str. Republicii, unul dintre
conducătorii spirituali ai maghiarimii târnăvenene. Am bătut la uşa
casei şi în modul cel mai civilizat i-am spus că am dori să stăm de
vorbă. L-a surprins venirea noastră, chiar speriat un pic. Văzând că
avem intenţii paşnice, am fost poftiţi într-o sală, unde subsemnatul a
fost cel care am deschis discuţia, motivând că am venit la domnia sa
pentru a încerca să evităm posibilele conficte interetnice, privind
zvonul că părinţii de copii maghiari vor încerca în dimineaţa zilei
următoare să facă un cordon în jurul şcolii şi să nu dea voie în incintă
copiilor români! L-am invocat pe Tolstoi care a spus că “Cine va veni la
noi cu sabie, de sabie va muri” şi că ar fi o mare greşeală să se mizeze
pe ştiuta şi preaîndelungata lipsă de organizare a românilor. Şi că un
conflict interetnic la Târnăveni ar avea repercursiuni negative pentru
mult timp de atunci înainte. I-am spus că mizăm pe puterea domniei sale
de înţelegere a situaţiei, dar şi în capacitatea de a o dezamorsa încă
din faşă orice acţiune. Apoi au luat cuvântul, pe rând, ceielalţi membri
ai delegaţiei, fiecare punctând, civilizat, greşeala unei acţiuni în
forţă a părţii maghiare.
Dl. profesor Virgil Suciu îşi aminteşte: “Discuţiile au durat mai bine
de 30 de minute, încercând pe dl. Vereş să-l convingem că va ieşi un
mare scandal dacă se va forţa luarea şcolii de către unguri. Ulterior,
am aflat că se urmărea înconjurarea şcolii cu un lanţ de oameni de etnie
maghiară, pentru a nu lăsa nici un copil român sau cadru didactic român
să intre în şcoală. Situaţia fiind explosivă, am hotărât că trebuie să
veghez şcoala şi am încercat să dorm, împreună cu alţi colegi, în
cancelaria şcolii, gândindu-mă la ce mă aşteaptă dimineaţa. Cursurile
şcolii începeau la ora 8 a.m. Au început să vină copii la şcoală, dar
spre surprinderea mea copiii de români plecau spre casă, şi nu ştiam de
ce?
Deplasându-mă în curtea şcolii, am văzut că profesorii maghiari D.C.,
B.F.L., V.F. şi C.Ş. le spuneau copiilor de români că nu se ţine şcoală
azi. Folosindu-mă de un limbaj dur, i-am trimis acasă pe profesorii
respectivi. Atunci am observat că parcul din faţa Primăriei era plin de
părinţi şi copii. Am deschis larg porţile şcolii, dar nimeni nu
îndrăznea să intre în şcoală. La ora 8 a.m., clopoţelul şcolii a sunat.
Ca la un semnal, toată mulţimea s-a pus în mişcare învadând şcoala. După
ce copiii români au intrat în clase, unde îi aşteptau dascălii, copiii
maghiari au venit numai pe la 9 a.m.. Părinţii au început să-i caute pe
profesorii maghiari, pentru a le cere socoteală. Ghinionul a făcut ca
prof. G. L. să apară pe coridorul de jos al clădirii principale, pentru
a merge la ore la cl. a IX-a, şi având configuraţia identică cu cea a
lui Buruş Butond, mai mulţi părinţi l-au îmbrâncit…. Aflând despre acest
fapt, am reacţionat prompt, eliberându-l pe profesor de strânsoarea
părinţilor şi trimiţându-l la ore, iar eu i-am canalizat pe părinţi
către Primărie, unde avea loc o şedinţă a F.S.N.-ului Orăşenesc
Târnăveni, pentru a dezbate acestă situaţie creată. Oraşul vuia de
oameni. Profesorii de la celelalte şcoli aşteptau un semnal pentru a
interveni şi ei alături de părinţii români.
Nu mai văzusem atâta lume adunată în jurul şcolii cu un singur scop: “de
a da un răspuns ferm din partea românilor extremismului maghiar care
încerca separarea şcolilor pe criterii etnice.”
Împreună cu directoarea adjunctă Bölöny Ileana, secondaţi de o delegaţie
de părinţi, ajungem în sala de şedinţe a Primăriei, unde la prezidiu
erau aşezaţi membrii F.S.N.-ului Târnăveni. Printre membrii F.S.N.
Târnăveni, conduşi de d-na Eleonora Tabără, se aflau prof. Balint
Tiberiu şi preotul Vereş Carol. Atât d-na Eleonora Tabără cât şi membrii
F.S.N. români, la început au avut o atitudine neutră, iar discuţiile se
purtau de cei doi maghiari şi părinţii români pe tonuri destul de
ridicate. În cele din urmă, mi s-a cerut şi mie părerea în legătură cu
cererea părţii maghiare. În cuvântul meu, am arătat documentat
absurditatea părţii maghiare, spunându-le răspicat că Şcoala generală
Nr. 4 nu este obiect de troc, după cum vor unii. Am părăsit sala,
întrucât procesul de învăţământ trebuia să continue fără amestecul
politic în şcoală! La ieşirea din Primărie, mulţimea m-a asaltat pentru
a vedea care este rezultatul discuţiilor avute la F.S.N. Răspunsul a
fost scurt: “Atât timp cât sunt numit director al acestei şcoli n-am să
dau nimănui nici un centimetru din şcoală”. Mulţimea m-a aclamat
satisfăcută, iar eu am intrat în şcoală pentru a-mi continua munca.
Peste două luni, prof. Bölöny Ileana şi-a prezentat demisia.
La solicitarea Inspectoratului Şcolar Judeţean, am plecat la Tg. Mureş
cu un raport amănunţit privind Încadrarea cu personal didactic de
predare şi situaţia bazei materiale a şcolilor din zona de coordonare
(şcoala era şcoală coordonatoare în zonă). Am vorbit cu dl. prof. Ciucă
Nicolae - inspectorul general, ce m-a întrebat de atmosfera în şcoală,
fiindcă auzise de solicitarea maghiarilor. L-am asigurat că nimic din ce
solicită maghiarii n-au să obţină atâta timp cât sunt numit director.
Apoi, împreună cu soţia, ce a venit cu mine la Tg. Mureş, am pornit spre
centrul oraşului. Oraşul fremăta de lume şi mai ales de maghiari. Când
am ajuns în Piaţa Primăriei, din balconul Prefecturii, Kinces Elod îşi
prezenta demisia din F.S.N.. Se strigau lozinci antiromâneşti, se cereau
drepturi pentru maghiari. Parcurgând mulţimea adunată în piaţă, pe lângă
pancarde am observat bâte, ciomege şi cuţite. Venind spre casă, i-am
mărturisit soţiei că am un sentiment de primejdie. Presentimentul meu
s-a adeverit seara când TVR-ul a difuzat secvenţele înregistrate de un
cameraman (de origine irlandeză) aflat pe balconul Hotelului GRAND, cu
bătăile de stradă (din ziua de 20 martie 1990) dintre câteva sute de
oameni din cele două tabere. Secvenţele înregistrate au făcut înconjurul
lumii arătând “intoleranţa” românilor ce loveau cu sălbăticie un
“maghiar” cu pulover verde, căzut la pământ. Adevărul era exact invers,
cel căzut jos era român şi se numea Cofariu Mihai, ţăran din Hodac. S-a
speculat puloverul verde al celui căzut ca să se arate, chipurile, cum
sunt victimizaţi maghiarii la Tg. Mureş, ştiindu-se apetitul spre
această culoare al maghiarilor.
Repetarea acestor secvenţe de mai multe ori pe postul naţional de
televiziune, fără a se cunoaşte adevărul adevărat, a creat sentimentul
celor din „Regat” că noi, românii ardeleni, suntem de vină. A trebuit să
treacă timp, să vină informaţii directe pentru ca cei de peste munţi să
afle adevărul adevărat…”.
Aici vreau să fac o paranteză la spusele d-lui Virgil Suciu şi să adaug
că am primit cu două zile înainte de conflictul de la Tg. Mureş, de la
dl. sing. Cândea Ioan, de la Combinatul Chimic, o plasă cu manifeste ce
explica intoleranţele maghiare, şovinismul lor revanşard. Le primise de
la Tg. Mureş şi mi-au fost date cu rugămintea de a fi împrăştiate prin
ţară, ştiindu-se că mă pregătesc de o călătorie la Botoşani. Aşa a şi
fost, eu mergând la Botoşani, alături de alţi colegi profesori şi
maiştri instructori, de elevi, la un concurs şcolar pe meserii. (Pe
atunci eram cadru didactic şi predam discipline tehnice la Şcoala
Profesională de Cooperaţie Târnăveni). Le-am împrăştiat în fiecare gară
pe unde trecea trenul şi unde vedeam mulţime de oameni. La Ploieşti,
unde am stat câteva ceasuri, le-am lipit în locuri vizibile. La
Botoşani, le-am introdus în cutii poştale. De fapt, secvenţele cu bătaia
dintre români şi unguri de la Tg. Mureş, din 20 martie 1990, le-am văzut
în cameră, la hotel “Parc” din Botoşani.
„După 20 martie 1990 - menţionează dl. Suciu - situaţia din oraş a ajuns
la cote explozive, întrucât maghiarii nu renunţau la doleanţele lor. În
ziua de 21 martie şi chiar 22 martie, grupuri de români erau în stare de
alertă, aflând că maghiarii din Crăieşti şi Găneşti se pregăteau să vină
la Târnăveni, în ajutorul confraţilor lor. Am dus multă muncă de
lămurire cu aceste grupuri de români, pentru a se potoli, explicându-le
că ceea ce s-a petrecut la Tg. Mureş nu este cu putinţă să se întâmple
la noi în oraş şi nu aceasta, lupta de stradă, este calea rezolvării
problemelor comunităţii târnăvenene. Celor din F.S.N. Târnăveni le-am
atras atenţia, în special lui Vereş Carol şi Balint Tiberiu, că nu este
cazul să repetăm greşelile celor de la Tg. Mureş, că sechelele celui de
al II-lea război mondial, în privinţa atrocităţilor pe care maghiarii
din Corneşti le-au săvârşit asupra românilor sunt mai vii decât s-a
crezut ...Mai târziu, am aflat că s-au făcut presiuni în F.S.N.-ul
Târnăveni, asupra maghiarilor din U.D.M.R. să nu declanşeze evenimente,
regretate ulterior…”
Apoi, treptat, cu mare greutate, datorită permanentelor suspiciuni
dintre maghiari şi români, Târnăveniul a intrat într-o realativă stare
de normalitate, omul obişnuit începând să se ocupe mai mult de probleme
personale decât de politică şi asta datorită noilor condiţii
socio-economice: cu societăţi comerciale, ce încep să se închidă, din
lipsă de rentabilitate, cu şomaj, cu o altă atitudine faţă de muncă, cu
posibilitatea unor afaceri personale etc.
P.S. Regretatul Radu Ceontea (1946-2006) a fost cel care în martie 1990
a pus bazele Partidului Unităţii Naţionale Române (iniţial, numai
în/pentru Transilvania), fiind, de asemenea, „părintele” constituirii
Uniunii „Vatra Românească”. Între 1990-1992 şi 1992-1996 a fost senator
pe lista P.U.N.R.-ului în Parlamentul României.
Răzvan
DUCAN
|
Comentarii de la cititori |
|
