Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

SĂ APRINZI ÎNTUNERICUL CU PROPRIA LUMINĂ

Maria Diana POPESCU - „ImPERFECTUL PERFECT”

Editura Tiparg, 2007

Eugen EVU

Maria Diana Popescu a debutat cu poeme, în 2002, cu o splendidă carte al cărei simplu titlu te face să tresari: „Lumea dintre gânduri”. Gândul-cogito-ul Mariei Diana Popescu –  inteligenţa manifestă în dimensiunea cea mai vibratorie a poetului –  este cel ce se auto-explorează în estetic, cu inconfundabil tonus propriu, în următoarele-i cărţi: „Trecutul din clipă”, „Urma de stea”, „Atingerea de înger”, „Vechimea veşniciei”, (titlu-sofism), „Cursuri de şantaj” (ascuţime civic- polemică), „Cai crucificaţi la simpozioane” (superb oximoronic recurs la un Delacroix – Dali , dadaist-paranoic)… Parantezele mele sunt doar nuanţate atingeri la un dat-posibil trend oximoronic al acestei poetese-surpriză. Aş zice că două-miismul grilei Ulici este ceva din viitorul precipitat al liricii româneşti,  iar poeta aceasta este una dintre zveltele prefigurări ale unei altfel-de-poezii: poezia rupturii de uriaşul munte rezidual al scriiturii literare ante-lovilutzie, ca finish al unui secol şi mileniu. O ruptură ce apelează impetuos la ecologizarea îndrăzneaţă a vastului teren, otrăvit de grafomania decadenţei „epocii” inflamatului sistem cenzorial tiranic. Lucrul jurnalistic relevă o vocaţie certă a moralei pledate acut dintr-o suferinţă şi co-participare la vindecare, una catarsică.

Simţul impetuos-civic al acestei fiinţe definite ca fragilă, însă, paradoxal, puternic energetică, este salutar remarcat de acad. Gheorghe Păun într-o schiţă de portret: „Pregătită parcă să mângîie lumea pe creştet în fiecare clipă, dar şi mintoasă până aproape de limita agresivităţii (…), îndrăgostită vizibil de limba română”… Într-un schimb straniu de cuvinte pe firul telefonic, am simţit cu stingherire  ceva rar  la noua generaţie literară,  nevoia de a iubi, pe care o consider mai importantă la om decât cea de a fi iubit. Aceeaşi senzaţie am avut-o şi faţă cu avalanşa ei de întrebări ce izvodesc dintr-o inconfundabilă-chemătoare fervoare a comunicării elevate. Se prea poate să resimt, la anii mei, furibund arşi în căutarea de sine, o anume prejudecată, o anume inhibiţie ce va fi a celui dedulcit (…) la desfătarea, la darurile de la suflet la suflet, în sus, spre resorbţia spirituală imponderabilă, sacralizantă, despre care TAC toţi cei asemenea nouă. Gemenii-semeni, care numiţi aşa de mine, l-au cam re-tulburat pe Al Cistelecan…  Numai că apropos maestre-prieten, exeget al meu, al nostru… nefaştii Al Muşina et Marius Ianuş ş.c.l, tind a devia polemosul Vetrei într-unul al ŞATREI! Una ne e vatra, alta e şatra. Odată decăzuţi îngereşte din inefabilul prezenţei poetice, al rostului ei mantramic-decantatoriu  şi catarsic, riscăm înfrigurarea opturanţei dintre eu şi lume. Paracletul devine proclet. „Căzutul ca înger, are a se reînălţa ca om” – spunea cineva. Ştiam!

Un prim volum de publicistică culturală, din care se accentuează atitudinal personalitatea nesaţioasă, sinergică-rezonantă cu Lumea, pare a fi „Dialoguri privilegiate”, anunţat fiind deja un al doilea. La atare spirit arhitectonic, vom saluta empatic total o atitudine care nu este singulară, ci prefigurează reacţia unei întregi generaţii: frustrate ci nu delirând mesianic-patologic, viguroasă prin duh, ci nu deviind în câmpul negaţionismului fracturist: dovadă remarcabilele ei editoriale din autentica revistă CRITERII LITERARE, ocrotită în săptămânalul „Viitorul Argeşului”. Fericita îmbinare între feminitatea delicată a psihologiei percepţiei- receptării-reflectării – recte deschiderii spre interpretare semiotică, plurisemantică,  lirica recentului  ei volum, reiese negreşit prin luciditatea spontană a discursului, contopind impulsurile unei interiorităţii ultra-active, revărsată prin oglindire analogică  în exotericul realului şi colocviind cu el de pe poziţii morale paleriene. Deducem o experienţă ezoterică pregnantă, o ardere peste măsură, cu atingere, ci nu mimesis al celeilalte Popescu: Simona cea răsfăţată primejdios de strategiile promoţionale dâmbovite, cu dubioase antecedente Nichita Stănescu şi, recent, Mircea Cărtărescu.

Maria Diana Popescu este evident în marş superb spre şi întru autocunoaştere, via livresca, însă tensiunile înnnoitoare şi benefice pentru cel atras de sensul stării – rostuirii Poetului în Cetate – sunt izbucuri limpezi din adâncimi bogate ale Însufleţirii empatice, iubitoare de semeni. Aici s-ar putea  remarca, eventual, ceea ce acad. Gheorghe Păun constată sobru şi judicios: un nucleu intim agitat şi cu foame de eliberare, de „răzvrătire a „rănii poetice”, a „unui spirit liber, interogativ, bântuit (aş zice întru mântuire! – n.m.) de setea de dreptate („existenţială”), cu un solid antrenament filosofic, livresc sau doar dobândit prin iluminare poetica”.

(NE)întâmplarea unui recent dialog cu jurnalista-poetesă, (ce etimon ghematric  al  numelui PO-pescu!) mi-a indus instantaneu acea stare rezonantă „privilegiată” în reciprocitate. Maria Diana Popescu este lucrată de gând-cuvânt-reprezentare-semn, dar aceasta duce la a fi mâncat de această quadratură a cercului, superb comentată de Ştefan Augustin Doinaş.

Poezia de faţă merită lectura duminicală, deşi este suma unor „munci” în accepţia zicerii „muncit de gânduri”: vădit fertilă pe ogorul semantic. Răsare peste crepuscularul-convulsiv al liricii înregimentate, iată, o poezie a patosului re-înnăscut, epifanic-genomic. Lazaretul prin care stihia îşi târşeşte şoşonii perorând habotnic-răstit-senil despre „metri cubi de cultură”, are a se teme de viitorul (pe care, oricum, nu mai are organon-ul de a-l sesiza), ambetat de impotenţa naturală a „consumatorului” de literatură-gândire. Generaţia Mariei Diana Popescu nu este nici măcar de amăgit cu hilarul colorism de paradă pe spectrul roşu-stacojiu-retard- portocălâi, etc. Arderea lucid tăioasă a poeziei-pamflet-eseu din „Imperfectul perfect” (enunţ paradoxist maliţios, dar şi pansament pe golul amputatelor „organe”) … „Purtând pe braţe sfioasă mistreţul cu colţi de argint”….” „Încep despre nedreptate să spun” (…) „mi-e versul ştiinţă şi armă”: ars-poetica Mariei Diana Popescu fiind recursivă la eternul rost al poeziei, să ne desfătăm (să ne  dez- feciorim?!) în facerile şi desfacerile unei prezenţe poetice, harnice spiritual şi cu simţ etic ce abia se diferenţiază de travaliul estetic, năvalnic asumat.

Refuzul izolării apatice ori schizo-mistice este categoric : „e târziu să întreb cine de ce/ cu atât mai târziu să rămân în grota (citeşte ghetto-ul – n.m.) secretă/ … „Ochiul de control este al ciclopului ce va pândi mereu la gura peşterii-grotei lui Platon”… „Zadarnic mi-aş ţipa către voi nedreptatea/ zadarnic v-aş cere să determinaţi în favoarea mea/ un senzaţional/ să convocaţi de urgenţă/ un conclav de somităţi mondiale/ din oficiu să-mi apere/ aceşti câţiva metri pătraţi/ pe care stau în poeme/ poeme care seamănă cu o celulă/ tocmai pentru că celula este totuna / cu anticamera veşniciei mele/ în care întineresc bătrâneşte”…(subl.m.)

Maria Diana Popescu gândeşte poetic şi enunţă filosofic. Spiritul se înnoieşte, inversând timpul, prin arderea intensă a corporalităţii. Pledoaria ei este socratică şi transcende derizoriul umbros istoric. Istoria ei este a  ID-ului personal versus unul al deidentificării colective. „Cu poeme–celule, într-o incintă virtuală a spiritului- templu”, este enunţat clar refuzul „ochiului de control” şi Diana mitosului eladic are „în tolbă arcul şi săgeţile”: eroismul acesta revine reîncărcat de superbia unui nou panteon semantic.

Trimiterile mito-poetice abundă în lirica ei. Simbolistica este fertil cultivată în enunţul eseistic, aparent confortabil, tonul polemic fiind a(le)goric. Falsitatea şi disimulările „perechii” virtuale este amendată sec: „a rânjit la mine superior/…/ rânjetul lui m-a făcut să mă simt doar femeie/ bună de perpetuat specia/ deşi aveam în tolbă arcul şi săgeţile/ şi-aş fi putut să-l dobor/ ca pe o fiară turbată/…/ Mi-a fost milă de superbia lui tiranică/ m-am mulţumit numai/ să-i scuip în obraz umbra”…

...Încet-încet, cartea ne conduce în interiorul acelei sus-citate gândiri poetice a lumii: „de mine păzeşte-te/ egretă abia aşezată pe ape/ aidoma unei seri de ambră/ ca de mutul în gura căruia dansează/ vorbele nălucilor/ pot aprinde întunericul”…(pag. 16). A aprinde întunericul, iată superba metaforă, conştientizînd clipa la proporţii dezmărginite… Ochiul ciclopic este sfidat de ochiul minţii, iar ochiul lui Horus devine ochean întors-telepatic: „singurătatea  mă presară pe glob/ pe hartă/ globul se uită la mine/ în pagina asta/ cuvintele scăpate printre degete/ te sperie ca pe un duh”… Maria Diana Popescu vede clar „miezul rotund al iluziei de lux”: oximoronul îi este săgeata din arcul braţelor minţii: „mai departe/ pun apele stăpânire/ pe mirosul poemului meu de femeie/ ele mă împart pescăruşilor orfani/ drept zbor”…

„Umblu aşa odată cu vântul/ învăţ să fac năvoade fiecărei zile/ oraşului de ape îi culeg amintirile/ din copacii lichizi”… Acest freamăt semantic creşte cu paginarea labirintică şi întinde între-adevăr un halou-năvod de vrajă, de magie… Vulturul lui Etana îi poartă fiinţa în levitaţia şi scrutările diafane, în acalmia sau reveriile privilegiului cuvintelor de a „umbla prin cer”… desculţe, zborul fiind desculţ şi concentrat pe focalizări infraroşii şi infraseismice… care  scanează, semiotic, o geografie a  libertăţii observate ca întreg planetar, un zbor nocturn: „aripi de vultur mă înalţă/ sunt deci între turle/ până dimineaţă rispind stele/ âmbrăcând de nuntă cuvinte/ ţie/ pe pagina asta/ se rostogoleşte cu mine/ un ceas/ dă-i sângelui meu înapoi gândul”… Extragerea memoriei freatice a emoţiilor arse, relevă substanţă poetică pură: „ mi-e  greu să-ţi povestesc viaţa/ mi-o ghicesc acum şi eu/ în zaţul de alaltăieri……să scot din mine/ poeme desculţe (da, Dumnezeu umbla desculţ prin roua dimineţii! – n.m.)…  „din irişii albaştri săgeţi/ pentru năluci/ pentru moarte/ şi nimeni…”

E păcat să ne grăbim a pătrunde lecturând  frugal „nălucirile” de încercare  iniţiatică  din acest labirint asumat şi deschis nouă,  ca o captivitate iluzorie: se cere re-lectura şi revenirea, spre a decoda semnele lăsate mistic-religios de fantasma luminoasă a spiritului poetic. Deoarece: „am învăţat să extrag din metafore animale parfumate/ triste şi ele ca pământul întreg/ ce-mi alunecă în dreptul inimii/ cu tine cu tot”… Animalul-poezie al lui Stoiciu este vânat de zeitatea vânătoarei sublime, Diana, într-o prelucă sanctuarică, la care are acces ca orice zeiţă.

Să ne (re)cunoaştem prin poezia uneia dintre cele mai interesante voci înnoitoare ale liricii româneşti actuale. Nu fac o impietate ori indiscreţie, dacă preiau mesajul autografic care mi-a muiat inima, recunosc: „Caut oameni… să-i îmbrăţişez”… Altfel, aşadar, decât cinicul-sceptic Diogene, Câinele Înstelat, şi altfel decum Emil Cioran: prin aceea că Maria Diana Popescu îşi extrage şi face auzit  flaut dintr-o spărtură a luminii – poesia empatiei divinului. Un mare pictor contemporan român aflat în Portugalia, Niram, are o viziune a genezei, în care, alături de Creator şi bivalent pancretic – întrupează umanul fiind Femeie.

Spiritele gemene se caută şi, uneori, se recunosc în starea de levitaţie a logosului străpuns: cu săgeata; ei bine, este săgeata ce ne prelungeşte fiinţa şi nu se mai întoarce… Salut întinerind bătrâneşte, un răsărit frumos care „aprinde întunericul”, adică răspund îmbrăţişării, cu bucuria unică a cunoaşterii în sensul originar, vechi-testamentar.

Eugen Evu

Hunedoara, 20 aprilie 2008

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)