Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Singura condiţie:

Să respectăm planul divin!

Cuvânt la o nouă carte de poeme

Grigore Avram

Pădurea din spatele casei mele mi-a cerut un autograf pentru ziua de mâine. Neavându-l la îndemână, am pasat-o pentru o altă zi: ziua următoare. Fără să realizez că ziua următoare va fi chiar ziua de mâine. Şi fără să ştiu că ziua de mâine poate fi chiar timpul care a mai rămas în noi.

Dezorientat, m-am agăţat de trupul inert al spaţiului meu, până când în lumina care caută răsăritul mi-am deschis larg ochii, prea inundaţi de roua vremurilor trecute. Ca să dau scânteii din lăuntrul meu impulsul de care avea nevoie să redevină flacără aprinsă şi ca să redescopăr fericirea unei priviri inocente. Am realizat atunci că ceea ce vrea pădurea de la mine este un îndemn bun cerut într-un moment ideal.

Aşa am ajuns să doresc să scriu această carte şi să cred în vocea care vine din spatele casei mele şi (mai ales) să aud în intimitatea ei un semnal de alarmă, la fel de real ca şi pământul de sub noi. Şi tot aşa am ajuns să văd în viitor o ţintă posibil de atins doar dacă sufletele noastre se vor deschide suficient de mult pentru ca în interiorul lor să intre lumina pădurii. Ca o muză care te apropie de timpul care va veni prin şoapte şi care te împacă cu timpul care a fost, prin atitudinea (nouă) prezentă în noi. Aşa am ajuns să văd în pădure altceva decât am văzut până acum.

De fapt, în acel moment am simţit că a trata pădurea altfel decât ca o simplă grupare de arbori sau ca o uzină care produce lemn, fie chiar şi după o tehnologie naturală, înseamnă a renunţa la anatema toporului şi a ne reîntoarce la forma sacră a conştiinţei primare. Ca şi cum am reface legătura cu pământul originar, pe care am desfăcut-o în momentul în care, zburând, ne-am considerat desprinşi definitiv de geneză.

Tratând pădurea ca pe o grupare multiplă de organisme vii, ca pe o sursă de lemn din care ne construim cruci care să ne răstignească de viaţă, ca pe o fiinţă care ne redescoperă, înseamnă că, în bună parte, am acceptat deja împăcarea cu noi înşine. Sau, poate, înseamnă că am ajuns să fim în stare în mare măsură să descifrăm codul genetic al germenului care dă scânteie vieţii.

Pentru că plantele, (doar) în momentul în care le vom înţelege, vor fi sursa noastră principală de informaţie divină. Purtătoare de istorie fiind, multe dintre componentele pădurii ne vor pune în faţă imaginea viitorului prin chipul pe care i l-am cioplit trecutului. Faptele noastre, inscripţionate în meaturile constituite în cămări colţuroase la capetele celulelor vegetale, se vor regăsi în dovezi imuabile ale drumului pe care l-am parcurs.

Ca să prindă viaţă ideea de la care am pornit, am considerat necesar ca misterul care s-a dezvoltat în jurul ei să poată fi descifrat în cadrul unor întrebări cheie. Va fi acest drum suficient de lung pentru a găsi la capătul lui o mică parte a veşniciei? Sau suficient de îngust ca să ne conducă înspre ţinte înalte aflate la poalele divinităţii? Iată doar două din frământările care caută răspunsuri cu ajutorul cărora să construim punţi peste apele Rubiconului, care se aşteaptă deja să fie trecut. Iată întrebări în miezul cărora vom căuta un sâmbure de adevăr. Nu destul de mic încât să nu poată fi descoperit, dar suficient de mare pentru a ne face un pic mai liberi.

Pe de altă parte, fiecare dintre noi conştientizăm, mai mult sau mai puţin, că învăţarea are la bază exemple oferite de alţii. Fără un îndrumător spiritual, un tutore cu vârful orientat către ţinta fixată, nu vom putea ajunge niciodată la locul pe care ni-l dorim. Dacă, trecând pe lângă o pădure sau prin interiorul acesteia, nedeschizând sufletele suficient de mult, nu vom vedea decât arbori, ea nu va fi niciodată în măsură să ni se constituie ca model pentru viaţa noastră de zi cu zi. Dar dacă, dimpotrivă, sufletul nostru se va uni cu sufletul pădurii, formând o comuniune, vom vedea cum tainele Universului ascunse în celula vegetală se vor deschide, făcându-se accesibile. Vom vedea că viaţa musteşte în tot şi în toate, sensul ei fiind cât se poate de evident. Vom vedea, în final, Cerul mult mai aproape decât îl credeam.

Dezbrăcaţi de scoarţa lor naturală, care se opune parcă ştiinţei şi conştiinţei noastre, arborii (componenţi de bază ai pădurii) ne vor apărea în toată plenitudinea lor: fiinţe reale, care posedă suflet şi care aspiră la idealuri. Ca şi noi, cei care ne considerăm postaţi deasupra tuturor. Fiinţe care posedă un areal existenţial vast, împreună cu care trăieşte simbiotic, împărţindu-şi unul altuia din averile şi experienţele acumulate de fiecare.

Neluând în seamă aceste exemple, Omul a abuzat de unele drepturi divine şi s-a considerat întotdeauna stăpân pe mediul său de viaţă. A uitat definitiv că o prietenie reprezintă o garanţie existenţială durabilă, în timp ce calitatea de stăpân are valenţe temporale scurte şi fără satisfacţii deosebite. A uitat, de asemenea, că prieteniile sunt posibile doar între entităţi capabile să comunice între ele, să se cunoască şi să se respecte. A uitat atât de mult încât între Om şi Arbore locul respectului şi al dragostei a fost luat de indiferenţă. În locul prieteniei umane a rămas un gol adânc şi deosebit de periculos. Pentru că lipsa prieteniei manifestată de Om, nefiind completată de alte sentimente la fel de nobile, crează aversiune. Să fie acest lucru o motivaţie în legătură cu devastările prea evidente din unele zone ale ţării, la care mulţi dintre noi ne-am arătat doar în calitate de simpli martori neputincioşi? Să fie această relaţie rece argumentul forte al naturii care se răzbună tot mai frecvent în ultimul timp?

Acestea sunt alte întrebări la care vom încerca să aflăm răspunsuri în paginile acestei cărţi. Dar pentru că ne dorim mai mult decât atât, adică şi soluţii reale legate de variantele corecte pe care să le alegem pe drumul nostru dichotomic pe care destinul ne obligă să-l parcurgem, vom încerca în acelaşi timp să găsim şi scânteia care să lumineze intimitatea pădurii atât de eficient, încât să ajungem până la sufletul acesteia. Pentru ca să fim în măsură, mai devreme sau mai târziu, să reînnodăm firul rupt care ne-a legat, cândva, atât de bine de natură şi de viaţa pe care aceasta o emană.

Când ne-a fost dăruită, planeta era îmbrăcată în verde. Inima ei era unită de inima noastră prin clorofila aprinsă de energia aruncată din Univers. Dezbrăcând-o, nu am făcut altceva decât să stingem în locul cel mai vital legătura cu divinitatea. Am ucis, cu alte cuvinte, embrionul aflat în plină creştere, tăindu-i cordonul ombilical. Cu toate acestea, legăturile cu Cerul se refac, pentru că pădurea are mai multă credibilitate în faţa divinităţii decât avem noi, oamenii. Rugăciunile ei, desluşite în adierea vântului convectiv, deschid mult mai uşor poteci către Creator. Singura condiţie care se cere s-o îndeplinim este să avem încredere şi să respectăm planul divin. Plan care ne condamnă pentru totdeauna la o viaţă comună în cadrul unui ecosistem performant.

Grigore Avram

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)