Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

SACRU ȘI PROFAN ÎN LIRICA PSALTICĂ A LUI CONSTANTIN GHINIȚĂ

     Constantin Ghiniță, Psalmi, Editura Zedax, Focșani, 2003,  Colecția Esențiale

Eseu

Cezarina ADAMESCU, Agero

             Un înger înfiripat din pana Cuvântului,  - aşa s-ar mai putea sub intitula periplul nostru exegetic, destul de fugar, prin substanţa poemelor psaltice ale acestui  mistic prin vocaţie şi prin convingere, care nu-şi poate limita trăirile doar în spaţiul religios dogmatic, liturgic, canonic, de multe ori rigide, ci le revarsă în  spaţiul agrest care permite imaginaţiei să hălăduie nestingherit, cu sau fără aripi de Icar, cutezând să atingă Înălţimile de sus şi cele de jos, într-un perpetuu joc de-a nemuritul.

            Ca un intonator destoinic, cu pana smulsă din aripa îngerului, Poetul scrijelă  Tăriile cereşti când scrie, sângerând, Epistolă Domnului. Scrisul este lacrimă, rană, aşteptare, bucurie supremă şi rugă. Este mai mult decât o simplă durere, este însăşi rana. ”O, voi prieteni, poezia nu este lacrimă/ ea este însuşi plânsul/ plânsul unui ochi nenăscut./ Lacrima ochiului celui care trebuia să fie frumos./ Lacrima ochiului  celui care trebuia să fie fericit” – spusese şi Nichita odinioară.

            Tutelat de semnificaţia înaltă a acestui adevăr, Constantin Ghiniţă îşi formulează neabătut profesiunea de credinţă, alta decât a conştiinţei publice, îndeobşte, azi preocupată de cu totul alte priorităţi, decât cele spirituale.

            Fiindcă, pe drept cuvânt, cum poate fi socotit un poet care își alege drept plajă tematică, simbolistica psaltică – chiar dacă înfăşurată în veşmânt mirean -, în loc de temele recurente ale zilei.

            Şi Seraficul Francisc, la începutul convertirii sale, umblând pe străzile din Assisi, era alungat cu pietre şi împroşcat cu noroi de assisieni, la propriu şi la figurat, strigându-i-se la obraz: Pazzo! Nebunule!

            Da, dar, din dragoste pentru Răstignit, Francisc se lepădase de tot ce-i lumesc, până şi de veşmintele scumpe, se înfăşurase într-un sac pe care desenase cu var o cruce în formă de Tau şi, încins cu o sfoară, umbla desculţ, aşa cum avea să cutreiere până la moarte şi aşa cum avea, de altfel, să fie şi îngropat, cu picioarele goale.

            Da, era nebunul lui Hristos! Crainicul Marelui Rege.

            Şi, la drept vorbind, câţi nu consideră azi, un scriitor religios, drept unul care, dacă nu a frecventat  încă azilul de nebuni, negreşit va ajunge curând acolo.

            De ce? Fiindcă acesta este mersul lumii. Îndărăt. Anapoda. Cu susul în jos, către teluric, către străfundurile întunecate.

            ”Două lucruri sunt în măsură să mă uimească” -  spunea la vremea lui Immanuil Kant – ”Legea morală din noi şi cerul înstelat deasupra noastră”.

            De ce umblă omul cu ochii împrăştiaşi împrejur, după cele lumeşti, ori cu privirile-n jos, în loc să şi-i înalţe în azuriul neschimbător şi nestricăcios, cel veşnic acelaşi?

            Şi ce întâlneşte omul  pe căile lumii? Iată, ne-o spune chiar Constantin Ghiniţă:

            ”Răs-Cruce, Doamne, peste tot…/ drumuri, cărări, poteci se-abat/ se-ntorc la stânga, la dreapta.”(Uşa cu Cheia Dincolo). Ce poate face el, altceva, decât să înoate în acest labirint uman, cu drumuri în răscruce?

            ”Şi bat să mi se deschidă şi bat/ şi caut să aflu şi caut mereu/ prin oglinzi şi prin ziduri” (Uşa cu Cheia Dincolo).

            Întoarcerea spre sine şi intrarea în sine, în liniştea sau în freamătul dinăuntru, ar fi o cale, iată: ”m-ascult/ să m-audă-n sfârşit Dumnezeu”.

            Trezvia, veghea permanentă e necesară sufletului, ca nu cumva să pătrundă musafiri nepoftiţi şi să calce-n picioare, să strice lucrarea sfântă a Ziditorului: ”să mă vadă că-s treaz dedemult/ sa-mi întindă o rază căci Noaptea/ cu labirinturi mă-ncearcă întruna” (Uşa cu Cheia Dincolo).

            Dar Dumnezeu nu l-a lăsat niciodată pe om singur. i-a trimis un Mângâietor. Și, în chip deosebit, i-a trimis Cuvântul Său, Cartea Cărţilor, scrisă cu degetul lui Dumnezeu: ”noroc că veghindu-mă Cartea/ încropeşte în mine furtuna”.

            Şi aşa e şi de dorit, Cartea Vieţii trebuie să te pună pe gânduri, să declanşeze furtuni de conştiinţă. Doar Cuvântul Veşnic e-n stare să deschidă ochiul minţii şi pe cel al inimii; şi, spune Poetul:

            ”Şi când împăcat vei deschide/ lăuntrului meu Ochiul ceţii/ voi şti că Lumina va râde/ topind toată mizeria vieţii.”

            Dumnezeu făcut om stă la poarta inimii noastre, obosit şi flămând şi bate. Doar de noi depinde dacă-i deschidem ori nu. Sau, orbi de lumina înşelătoare care nu arde, ci scânteiază şi pârjoleşte, închidem ochii, ne astupăm urechile, ne-ntoarcem cu  spatele, ne prefacem că dormim, obosiţi de risipa de peste zi, de timpul ”călcat în picioare”,  de clipele nesocotite în care am trăit ca şi când n-am muri niciodată.

            ”Irosit, irosit/ timpul când, Doamne,/ nu te-am iubit./ Timpul când, Doamne,/ te-am fost uitat,/ nu a fost timp,/ nu a fost timp,/ adevărat” -  scria o poetă contemporană, care din întâmplare, semna chiar cu numele meu.

            Nu trebuie decât să ne ascuţim simţurile, văzul, auzul pentru ca să nu spunem, precum Sfântul Augustin : ”Mă tem că trece Dumnezeu pe lângă mine cu harul Său și că nu se mai întoarce.”

            Constantin Ghiniţă, înspăimântat de perspectiva de a pierde, din nebăgare de seamă, clipa=şansa când va trece Dumnezeu pe lângă sine, cu potopul de raze, simbolizând harurile spirituale, nu vrea decât: ”ureche să am pentru Acolo/ şi ochi să pătrund mai Departe/ Uşa cu Cheia Dincolo/ Poarta cu cifrul lui Şapte” (Uşa cu Cheia Dincolo).

            ”Din locul unic/ unde naşte Noaptea” – autorul rosteşte o strigare (premoniţie? – sperăm că nu!) către persoana iubită, pentru că, nu-i aşa? Iubirea e paiul de care te poți agăţa: ”căci iubindu-te cu-nverşunare/ şi-ntărindu-mă prin focul tău/ am găsit o cale de-mpăcare/ şi un leac în drum spre Dumnezeu.” Şi toate acestea – spune Poetul – Ca să nu mă prindă Doamna Moarte -.

            De unde, teama atavică de a nu cădea ”neinvitat în stele” - şi aflarea acestui liman de  Lumină şi pace, numit, îndeobşte, Iubire? Oare nu tot de la Dumnezeu?

            Dragostea  care aduce, în aceeaşi măsură şi nelinişte şi pace, şi  bucurie dar şi ură, blestem şi binecuvântare, temei şi ruină trupească şi sufletească?

            Plecarea din sine, oricât de lesne s-ar face, tot o reîntoarcere presupune: ”O! mi-e dor să mă adun din toate/ să-ţi cuprind imensul tău ascuns/ ca să nu mă prindă Doamna Moarte/ că la Domnul încă n-am ajuns/ să-mi aduci din nou răscolitoarea/ ultimelor Clipe din  Târziu/ să mă umple Muntele şi Marea/ cu durerea ce mă ţine viu.”(Ca să nu mă prindă Doamna Moarte).

            Când Timpul  scapă din frâu,  când omul, supus vremelniciei, nu mai poate ţine pasul, atunci spune:

            ”în clipe mă strecor ca-n vechi ruine// văd Naşterea dar nu văd Începutul/ mă-ncearcă-un Ţipăt dar n-aud Tăcerea/ simt cum mă strânge şi mă doare Lutul.”

(Văd Naşterea dau nu văd Începutul).

            Dar ce cuib e acela unde nu te poţi reîntoarce? Ce casă – a ta – e cea care nu te primeşte? Ce suflet e acela care nu-ţi dă voie să intri? Ce cort e acela care nu te mai încape? Ce tăcere mai e aceea în care nu încape nici măcar un Cuvânt?

            Uneori, chiar rămânând, te simţi plecat, te simţi departe.  Şi din toate trecerile, rămâne trecerea înapoi:

            ”Şi aş fugi de-Acasă şi aş fugi din Lume/ şi aş  închide ochii, urechi aş astupa/ Mi-aş înghiţi şi limba şi singur, fără nume/ să mă reîntorc în Cuibul de unde voi Pleca? (Văd Naşterea dar nu văd Începutul).

            O acută senzaţie de înstrăinare, mai curând ”de străinătate” – eminesciană, în sensul de pustiire, de vid, în mijlocul mulţimii, îl străbate pe poet, tot mai des, astfel încât timpul pare ”un  tablou străin”. ”Şi nici nu ştiu ce Clipă/ m-a tot ferit de moarte/ de câte toamne–a fost nevoie/ pentru-o Toamnă// Căci în alaiul Nunţii/ ce a pornit în noapte/ şi-n dansul Răstignirii/ ce s-a pierdut în ceaţă/ Viaţa mă invită într-o altă Moarte/ Moartea mă invită într-o altă Viaţă” (Moartea mă invită într-o altă Viaţă).

            Adresându-se Divinităţii, poetul spune: ”Sunt obosit cum n-am fost niciodată?(…)/ şi simt cum se apropie de tâmplă/ aripa unei clipe preacurată.”

            Şi din nou senzaţia de Singurătate strivitoare, aproape ucigătoare, în care, până şi suferinţa devine viciu: ”n-am Unde să mă duc şi nici n-am Loc/ nici ce să fac cu viaţa mea cuminte/ pe dinlăuntru toate îmi iau foc/ pe dinafară frigul mi-e părinte// e Noapte lungă,  Somnul o povară/ cu toate că mi-e somn şi aer n-am/ cu Sfinxul care trece pe la geam/ şi-mi face semne ca să ies Afară” ((Patimile) (Pe dinăuntru toate îmi iau foc).

            La prima vedere însă, nimic nu ea ceea ce pare a fi, lăuntrul nu poate fi pătruns decât de Dumnezeu, aşa cum specifică Poetul ”vămuit de ani”,  în psalmul (Patimile) (Numai Domnul însă ştie şi mă vede): ”mă-ntăresc cu Glasul celui din Pustie/ mă închid în mine/ când de toate-mi pasă/ şi-am deschis să plece Doamna Poezie”.

            De observat reverenţa cu care i se adresează Constantin Ghiniţă, ca unei femei adorate, Doamnei şi Stăpânei inimii sale, Poezia, când Domniţă, când Doamnă, când Iubită, cu respectul cu care e privită o icoană.

            Aflat ”la marginea ce curge-n Univers” – Poetul simte că e locuit şi locuieşte alt timp, străin de sine, ”un loc de încercare permanentă” şi ”un foc ce nu se stinge”, dar stă permanent cu uşile deschise ”tot aşteptând cu sufletul în sânge/ să se-ntrupeze Semnele ascunse”.(Eu locuiesc un timp ce nu-i al meu).

            Veşnic neliniştit, (ah, neliniştea, apanajul poeţilor!) veşnic cu sufletul minţii în batistă, parcă pândind, parcă privind prin dioptriile inimii, ca printr-o lunetă, Poetul constată: ”n-am aflat încă multe/ ce-am aflat sunt lucruri mărunte/ ce n-am înţeles este de ce niciodată/ nu mă satur cu viaţa ce mi-a fost dată.” (Prefaţă). E aici acel nesaţiu specific stării harice a Poesiei.

            Şi nici n-ar avea cum, pentru că Poetul, prin excelenţă e un neliniştit, un căutător, un apostol, un trimis, venit cu o anume misiune, chiar dacă nu o înţelege pe deplin şi de aceea, e mereu îndreptăţit  să adreseze întrebări:

„De ce până şi aerul cu sete mi-l muşc/ şi ca-ntr-un război permanent îmi împuşc/ vise coşmar şi speranţe-otravă/  ce se prefac în fluvi de lavă/ de ce mi-e moral chiar şi gândul zălud/ şi nu mi-e ruşine în sufletul nud/ şi nu ştiu de cine sunt împins înapoi/ să vă aflu dinainte şi să mă rog pentru voi” (Prefaţă).

            Tributar psalmilor arghezieni, cu verbul mai adânc împlântat în ceresc decât în teluric, pendulând între sacru şi profan, sclav trăgând la galera Cuvântului: „nici liber pe deplin, nici rob şi nici tovarăş” (Poetul) – Constantin Ghiniţă „îmbogăţit de-atâtea stări sărace/ prin care trec flămând cu Poezia”, reîntors în sufletul Copilăriei: „Acolo unde naşterea mă-mparte/ Şi ard nestinsă candelă-n perete/ Acolo unde pleacă mai departe/ Lumina în predestinate pete// (…)/ Din ce-a rămas  în tine Înger blând/ Privesc corăbii – clipe şi mă zbat/ ca să nu vadă nimenea crescând// Din poticneli, iubire şi iertare/ Ce stau pe Cruci în dinlăuntrul meu/ Curajul de-a rămâne în picioare/ În faţa mea – Poet şi Dumnezeu.” (Poet şi Dumnezeu).

            Pentru faptul – mărturisit şi consimţit, de altfel, - de a fi binecuvântat de Dumnezeu, Constantin Ghiniţă spune: „Mă supun/ cu sufletul pe dinafară”.

            Conştient însă, că: La vita e un sogno (Calderon de la Barca), „pân’ la urmă totul este vis/ ireal de mii de ani sub tâmple” (Golgota din ultima tăcere) şi, aidoma Ecleziastului care socoteşte totul „o deşertăciune şi goană după vânt”, Poetul spune: „Nicăieri Nicidecum Nicidecât ne’ntinată/ se urcă în noi greşeala de-a şti” – şi aici este vorba de cunoaşterea la care au râvnit proto părinţii, cunoaşterea primordială din pomul binelui şi al răului, deşi Creatorul pusese interdicţii, fapt ce a atras după sine acea fatidică şi, în mod paradoxal, felix culpa.

            Însă cunoaşterea înseamnă şi suferinţă şi Cruce, fiindcă nu poţi rămâne indiferent în faţa unui rău din tine sau din afara ta: „Nesomnul totuşi ce îmi duce/ în Ecou tot ce îmi stă-n putere/ îmi sfinţeşte drumul lung spre Cruce” (Golgota din ultima tăcere). – Superbă imagine!

            Constantin Ghiniţă. Un poet care-şi asumă trăirile mistice, trăirile afective, trăirile lumeşti, întreaga cavalcadă de erori, care-şi asumă durerea de a fi, destinul singular şi însingurat peste măsură, trăieşte prin şi în chiar miezul de foc al Poeziei, fără „floricele”, care i se par de prisos, el scrijelă cu lama la încheietura Cuvântului cu Viaţa şi priveşte uimit cum sângele ţâşneşte, năpădindu-l. Nu se teme de durere, de trădare, de chipul hidos al Femeii celei din urmă, Însoţitoarea pe alt Tărâm,  pentru că ştie: acolo, în baia aceea de lumină, din chiar momentul Saltului, Cineva care îl iubeşte, îl va prinde de mână.

            Pe Drumul Luminii! Labirintic Drum – ce îl aşteaptă şi-l îmbie, o dată pornit, Poetul conştientizează: „de-o sete fără seamăn mi-e sufletul cuprins”. Este setea de Absolut a lui Hyperion, dar şi atracţia aproape irezistibilă spre ontic: „că marea se revarsă în sângele-mi aprins- de Ochii Tăi corăbii ce vin neobosite” (Drumul Luminii! Labirintic Drum).

            Lut şi suflu divin. Ce sublimă alcătuire! Materie şi Spirit, foc şi apă, sângele-vin şi pâinea-Trup, ne răscumpără, ne albesc de fumul păcatului şi ne eliberează de vina originară a strămoşilor.

            Drumul nostru: „Dintr-un Cuvânt în alt Cuvânt/ ca să putem zbura mereu din astru-n  astru”.

            Cu toate acestea, sau şi mai ales, angajarea totală pe acest Drum, vădeşte faptul că nu e greşit şi că el este  Adevărata Cale: „Dar ce-i de-Ajuns? Şi ce-i Adevărat/ vânat de alte patimi, de-alte toamne/ sunt tot mai risipit şi-nfometat/ de Poezie şi de Tine Doamne!” (Drumul Luminii! Labirintic Drum).

            Acesta este Poetul Constantin Ghiniţă. Însetat şi înfometat de inefabilul care se numeşte Poesie, la fel cum alţii, înfometaţi sunt de carne şi însetaţi de vin.

            Cu o stranie şi ciudată îndrăzneală, Poetul Constantin Ghiniţă îl invocă pe Dumnezeu în poemele sale permanent, dar nu ca să se înalţe la El şi să stea de-a dreapta, ci, dimpotrivă, ca Dumnezeu să coboare la creatură şi să se cunoască prin creatura Sa.

            Este, de fapt, kenoza cristică. Dumnezeu întrupat, coborât în chip de om, ca să-l ridice pe om la starea de dumnezeire. Este ceea ce reiese din Cântarea din Filipeni 2, 6-11: „El s-a nimicit pe Sine, făcându-se ascultător până la moarte/ şi încă la moartea pe Cruce./ De aceea şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dat un nume care este mai presus de orice alt nume./ Pentru ca în Numele Lui să se plece tot genunchiul/ al celor din Cer, al celor de pe pământ şi al celor din adâncuri./ Şi toată limba să dea mărturie că Iisus Hristos este Domnul”.

            Şi iată ce spune Constantin Ghiniţă: „Coboară, Doamne, stai de-a dreapta mea/ Te roagă şi cunoaşte-Te prin mine”. (Coboară, Doamne, Stai de-a dreapta mea).

            „Chiar de e strâmtă Poarta spre Lumină/ eu am să-ţi bat necontenit la Poartă/ (…)/ Amin zic Vouă, reîntorşi din Drumul/ Urechii unui Ac prin care poate/ Nu a trecut definitiv decât doar Unul/ Ce nu cunoaşte Început nici Moarte” (Coboară, Doamne, stai de-a dreapta mea).

            Asumarea necondiţionată a destinului este subliniată în multe poeme, dar în chip deosebit în Eu, Doamne, ştiu că şi acuma sângeri: „Până şi Suferinţa este o minune/ de-nduri ca Iov şi nu acuzi când ceri/ când revelat în Opere Postume/ înveţi visând să mori, murind să speri// ascult durerea ca pe-o simfonie/ curgând prin Cerul-uger… din Potop/ să gust cu picătura apă vie/ şi-aromele culorii strop cu strop// de trec prin mine Păsările-Îngeri/ şi Cai se-opresc sub pleoape-adulmecând/ eu, Doamne, ştiu că şi acuma sângeri/ în timp ce urc pe Cruce stând la rând// şi mai ştiu, Doamne, c-am în palme cuie/ cu care te rănesc în timpul rugii/ de-aceea vreau să cred că dragostea mea nu e/ decât motivul iernii când plâng fulgii.”

            În frământările sale existenţiale, nu o dată, Constantin Ghiniţă s-a întrebat, ca mai toţi creatorii, ce e Poezia: „Ce e Poezia dacă nu Cuvântul/ însoţind pe Domnul de la Neînceput/ când în Haos încă mai dormea pământul/ şi-n sămânţă viaţa ţipa surd şi mut// Ce e Poezia dacă nu Lumina/ însoţind Cuvântul peste Tot şi Toate/ (…)/ Ce e Poezia dacă nu visarea/ însoţind Speranţa de-a ne vindeca/ când venind, Iisuse, ne-ai permis Iertarea/ şi-n iubire, Doamne, ai pus Cruce grea.”(Şi-n Geneză Pruncul mirosea a Moarte).

            Constantin Ghiniţă - un truver rătăcitor prin Labirintul numit Viaţă, un menestrel cântându-i balade Domniţei Poesia  închinându-i în adorare, ode şi psalmi lui Dumnezeu, chiar dacă uneori îi cere socoteală. Un menestrel, aşadar, al lui Dumnezeu, care nu-şi dezminte cântarea, nu se sfieşte să facă cruce, binecuvântând  materia şi oamenii, binecuvântând natura. Care, ajuns într-un punct al vieţii pământeşti, râvneşte la viaţa cerească. Şi, în cele din urmă, un Om în veşnica lui Căutare de Sublim, de Înalt, de Absolut, pe care nu le află, decât în Dumnezeu şi în Poezie…

Cezarina ADAMESCU

Galaţi, 24 iunie 2008

Sărbătoarea Sânzienelor

(Nota semnatarei articolului: La data scrierii acestui eseu, Constantin Ghiniţă mai trăia încă).

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com