Prof Ion C. HIRU -

SARMIZA BILCESCU ALIMĂNEŞTIANU –

Prima femeie doctor în drept din lume

Grafica, Ion Măldărescu

Dedic această scriere unei mari doamne a românilor, Sarmiza Bilcescu Alimăneştianu, cea care a contribuit din plin la formarea a două personalităţi domneştene, prof. univ. dr. Petre Ionescu Muscel şi fratele său, Iosif Ionescu Muscel. Încerc, fără a şti dacă reuşesc, să prezint în câteva scrieri valoarea exemplară a unei vieţi româneşti. Trăim într-o perioadă când nu se mai discută sau se trece fulgerător peste personalităţi ale trecutului, ignorându-le, câteodată jignindu-le, cum bine cunoaşteţi că, nu o dată, a făcut-o cel cu zâmbet deosebit de periculos, domnul Patapievici, la adresa marelui Eminescu şi nu numai. Este vorba de o femeie, Sarmiza Alimăneştianu, prima femeie doctor în drept din lume, prima femeie avocat  din Europa, care prin munca şi personalitatea ei, a deschis drumuri noi în lupta pentru emanciparea femeilor, o personalitate excepţională aparţinând unei secvenţe istorice. Gloria ei a închinat-o ideii de a fi om înainte de orice şi a te integra în destinul adevărat al omului. Sarmiza Alimăneştianu „a dat o lecţie de curaj” femeilor franceze şi amintirea ei ar trebui să dea un exemplu femeilor române.

Se spune că pământul, zona reliefului, îşi pune amprenta, în bună măsură, asupra înfăţişării spirituale a poporului. În zonele de munte, acolo unde se sfârşeşte monotonia şesului, se găsesc tipurile autentice de români, formele caracteristice de viaţă şi cultură, folclorul adevărat. Pământul începutului zonei muntoase te cheamă la fapte, îţi dă putere pentru a putea ţine piept vicisitudinilor istoriei. De aici sunt oamenii aspri, curajoşi, „făuriţi din cremenea muntelui”, cum bine povestea Nechifor Lipan al marelui Sadoveanu. Aşa este şi pământul Muscelului. Oameni adevăraţi, sănătoşi fizic şi mental, cu o minte limpede, care a ţinut trează conştiinţa neamului. Aceştia sunt oamenii de sub munţi, oamenii satelor muscelene. Aici a trăit şi neamul Bilceştilor, din care a descins Sarmiza, dintr-o familie de mici boieri, iubitoare de popor, familie care a dorit o ţară liberă şi neatârnată, prin scuturarea jugului străin şi modernizarea vieţii sociale şi economice. Dumitru Bilcescu a fost unul dintre micii boieri progresişti, om hotărât pentru binele patriei, care tipăreşte manifeste, împreună cu fraţii Roată, în teascurile ascunse în grădina de la Bilceşti. Boier apropiat de ţărănime, preocupat de gospodărirea pământului, cu o înaltă pasiune pentru politica liberală şi naţională. Bun prieten cu Ion Brătianu, soţiile lor fiind şi ele bune prietene. Doamna Bilcescu, născută Georgian, era deosebită, cu un puternic gust pentru arte şi în special pentru literatură. Ceea ce unea pe cei doi soţi era iubirea lor de ţară şi legătura cu pământul Muscelului.

Conacul de la Bilceşti nu era îngrădit cu gard. Nu exista nicio barieră între familia Bilcescu şi sat, cu ţăranii lui truditori ai pământului. Oricând la conac te puteai opri pentru un sfat sau ajutor. Aici, în grădina conacului fără porţi, opt ani teascurile au tipărit manifeste, strigăte pentru redeşteptare şi dezrobire, înainte şi după revoluţia de la 1848. Acolo unde nimănui nu i-ar fi trecut prin minte funcţiona o tiparniţă, ce tipărea în puterea nopţii, la lumina lumânărilor de seu, broşuri anonime, apeluri către popor şi naţiune.

Boierul progresist Bilcescu, prieten cu Goleştii, Brătienii, cu familia Rosetti, cu Ion Ghica, lupta din toată inima pentru libertate. Ajunsese şef al controlului la Ministerul de finanţe, de unde demisionează pentru a putea duce la îndeplinire dorinţele Divanului ad-hoc. Alături de Partidul liberal, luptă pentru întemeierea României moderne, el fiind, alături de alţi oameni luminaţi, creatorul Băncii Naţionale. Citea Biblia lui Şerban Cantacuzino, cea de la 1688, om evlavios fiind, dar religia lui adevărată era munca, iar aceasta, precum şi cinstea şi căutarea adevărului, au făcut din el unul dintre cei mai democraţi oameni ai timpului.  Era, de asemenea, un mare iubitor de cultură, fapt pentru care a decis înscrierea fetei sale la Facultatea de drept din Paris, într-un moment când femeia nu însemna prea mult pe plan social. Mama Sarmizei ar fi vrut ca fata să urmeze Literele, meserie mai adecvată unei femei. Sarmiza a trăit într-un mediu asemănător cu al Brătienilor, de la Florica, cu care Bilcescu era bun prieten. De aceea, Sarmiza şi-a petrecut copilăria în tovărăşia copiilor lui Ion Brătianu, acum înfiripându-se o prietenie adevărată, în special cu Ion I. C. Brătianu. Este mereu urmărită de ideea ridicării politice şi sociale a României, idee care îşi trage seva din spaţiul sătesc, nu dintre zidurile oraşului. Pământul scăldat cu lacrimile şi sângele ţăranilor, pământul Muscelului, şi-a pus amprenta pe structura interioară Sarmizei, iar ea s-a întors aici să-şi împlinească viaţa, pentru că de aici, din pământul Muscelului nostru a sorbit vigoarea sănătoasă a gândirii.

Copilul pe care doamna Bilcescu îl aştepta, domnul Bilcescu l-ar fi vrut băiat, urmaşul său, acela care să urce treptele pe care el nu le-a putut urca. La 25 aprilie 1867, copilul mult aşteptat se naşte şi este o fată, care de la vârsta de cinci ani începe să se comporte ca un băiat. Nu a vărsat o lacrimă când doctorul i-a cusut fără anestezie o tăietură de 12-15 centimetri. Tatăl îşi numeşte fata „băiatul meu”. Copilăria şi adolescenţa le petrece mai mult la ţară. De la Sarmizegetusa i se spunea Miza. Învăţa, vizita prieteni, vecini, mai ales familia Brătianu. Era bătăioasă. Îi trântea pe cei trei Brătieni, Ionel, Vintilă şi Dinu, încât bătrâna Pia Brătianu îi spunea Voinica. Şi copiii Brătienilor, la rândul lor, îşi petreceau vacanţele la doamna Bilcescu. Cele trei fiice ale Brătienilor locuiau la Moroeşti, în Muscel, vizitând deseori Nămăieştiul, Dâmbovicioara. De asemenea, Miza petrecea mult timp la moşia  Florica, unde era considerată ca membră a familiei Brătianu. Deşi visase să aibă un băiat, Dumitru Bilcescu simte că dorinţele sale au fost îndeplinite, şi chiar mai mult decât atât, căci fetiţa Voinica va împleti feminitatea cu trăsăturile psihologice masculine. Ea se va înscrie în pleiada româncelor de seamă, ducând peste hotare veste despre calităţile autentice ale Muscelului nostru.

PRIMELE ÎNVĂŢĂTURI

Sarmiza, contrar tatălui, care avea o linie a vieţii ascetică, era înzestrată cu o linie morală mai puţin rigidă, asemănătoare cu a mamei sale. Era generoasă şi poseda o mare simpatie pentru oameni. Trăia în Bucureşti, pe strada Sălciilor. Acasă, învăţase şapte ani cu dascălul Păun. Studiase zi şi noapte, la lampa cu gaz, departe de aventurile, chefurile şi recepţiile Bucureştiului. Căci aici exista Capşa, pe Podul Mogoşoaiei, erau baluri costumate, reprezentaţii la Teatrul cel Mare sau la Bassel, ierni cu sănii trase de cai cu clopoţei, veri cu grădini publice. Bilceştii şi fiica lor rămân, însă, mai mult în oaza lor familială. Epoca copilăriei şi adolescenţei Sarmizei începe cu acel sentiment ostil faţă de expansiunea germană care ameninţa ţările Dunării. În mintea fetei se fortifică ideile naţionaliste. Idolul ei şi al întregii familii era Ion Brătianu, omul providenţial, capabil să dărâme alianţele tiranilor. În mai 1875 se constituise Partidul Naţional Liberal, despre care străinii spuneau că are ca vis realizarea unei „Dacii mari”. În acest mediu trăieşte familia Bilcescu, care oferă învăţătură solidă Sarmizei. La 1877 se câştiga independenţa, apoi a urmat venirea la putere a guvernului Brătianu, premierea lui Alecsandri, cel care îi îmbărbătase pe soldaţii români şi multe altele, care au contribuit la plăsmuirea interioară a Sarmizei.  În 1881 s-a proclamat Regatul, în mai se sărbătorea încoronarea, cu multe care alegorice, cu apariţia Reginei Elisabeta, în rochie albă cu gulerul din perle colorate. Trecerea ei, în trăsura plină cu flori, mulţumeşte sufletele Bilceştilor, al Sarmizei, căci sperau că aveau să se împlinească idealurile naţionale.

Dumitru Bilcescu este ales director la Banca Naţională, starea materială a familiei îmbunătăţindu-se. Şi-au construit o altă casă, mai încăpătoare, în spaţiul dintre strada Colţei şi strada Doamnei, unde Sarmiza stă pe perioada studenţiei. Era talentată în domeniul muzicii, cânta minunat la pian, putând deveni un mare nume. Consideră, însă, că ar fi mai de folos naţiunii, ca avocat. Şapte ani învăţase acasă, cu marele dascăl Păun, căruia Sarmiza îi atribuie toate meritele. Primeşte îndrumări chiar de la Spiru Haret. Frecventează câtva timp colegiul Sf. Sava. Are contact de timpuriu cu arta. Studiază pianul cu marele Eduard Wachmann. La 17 ani era o fată înaltă, bine făcută, cu părul şi ochii negri, cu mâini frumoase şi degete lungi. Era, pe vremea aceea, a treia bacalaureată, după cele două fete ale lui Brătianu. Trecuseră clipele petrecute în Muscel, la Moroeşti, sau la Florica, sau pe strada Sălciilor. De multe ori îşi spunea: „Câtă diferenţă între zbuciumul oraşului şi calmul odihnitor al satului, câtă pace în curăţenia câmpului, în culoarea ierburilor şi a pomilor, în viaţa grea şi plină de strădanie a oamenilor”.

Avea un respect deosebit pentru mama ei, care a însoţit-o pretutindeni, cu multă afecţiune, plină de grijă pentru sănătatea şi educaţia copilului. Prin sufletul Sarmizei trec ambiţii ce ţin atât de imboldul ei lăuntric, dar mai ales de a răscumpăra binele făcut de părinţi, de a se dărui cauzei celor mulţi, de a munci pentru progresul ţării şi a încerca să aducă alinare sărăciei şi nevoilor.  Este atrasă de „spiritul de la Florica”, cel al Brătienilor, al căror climat afectiv şi intelectual şi-a pus amprenta asupra Sarmizei, mai ales teoriile politice ale lui Ion Brătianu, care vedea libertatea ca pe „un principiu de renaştere, o tehnică de reconstrucţie a naturii”. Acolo, la moşia  Florica, mai presus de orice erau interesele ţării: suveranitate, libertate, onoare, bunăstare. În acest mediu s-a format Sarmiza Bilcescu, alături de copiii marelui liberal, care mânuiau cu siguranţă noţiunile de politică. Vorbim aici de Sabina, Vintilă şi Ionel Brătianu. Ceea ce trăia şi simţea Sarmiza la Florica era, de fapt, ceea ce simţea că voia ea să facă, chemarea ei socială.  Este acum timpul studiilor de la Paris, unde vom vedea cum această fată modestă a realizat una dintre performanţele rămase, de atunci, memorabile, ca reuşită intelectuală. Împreună cu mama sa, Maria, pleacă la Paris, dar se întoarce repede datorită izbucnirii molimei holerei. Fusese înscrisă la Litere. Cât au stat în ţară, în cele şase săptămâni, Dumitru Bilcescu are ultimul cuvânt – urma să facă Dreptul, chiar dacă era o noutate pentru o fată. Tatăl avea încredere în fetiţa lui de  17 ani. Înscrierea la Drept a provocat mari reacţii. O femeie avocat era ceva curios. Dar fata ia toate examenele, ba mai mult, i se permite ca la cursuri să fie însoţită de mama ei. Profesorii de aici, de la Sorbona, vedeau în înscrierea primei studente la Drept un semn de ostentaţie. Într-o ţară atât de înaintată mai existau astfel de prejudecăţi,  nu admiteau că o femeie ar putea deveni avocat. Acesta este mediul în care studenta Sarmiza Bilcescu îşi începe cariera de „antemergătoare a feminismului”.

MARIA BILCESCU – MAMA SARMIZEI

TEZA DE DOCTORAT

Alături de Sarmiza a stat tot timpul figura atrăgătoare a Mariei Bilcescu, care o susţine şi îi îndeamnă paşii, crezând totdeauna în răsplata care vine după muncă. Temperamentele părinţilor erau diferite. Tatăl, om practic, sobru şi econom, cu o concepţie de viaţă severă, mama, plină de fantezie şi afecţiune. Pe cei doi îi unea însă credinţa comună a libertăţii şi românismului, precum şi dorinţa de a asigura fiicei lor o educaţie deosebită, de adevărată româncă. De aici provin preocupările pentru viaţa sătească, pentru folclor şi tradiţii, pentru costumul naţional ţărănesc, pe care îl îmbrăcau întotdeauna la ţară. Existenţa mamei se confundă cu a fiicei. Disciplina familiei, concepţiile sale de mamă a reuşit Maria să le transmită fiicei sale, Sarmiza. Profesorul Păun îi scrie, printre altele, Sarmizei: „Dacă am avea multe mame ca Doamna Bilcescu şi Doamna Brătianu, am merge repede departe”. Şi în continuare, îi spune: „Îmbrăţişează pe mama dumitale de multe ori seara când te culci şi zi-i din toată inima:ţie îţi datorez tot de ştiu”. Sarmiza Alimăneştianu va fi mai târziu, la rândul ei, o mamă tot atât de bună, de desăvârşită, pentru că în momentul când a avut un copil şi-a dedicat întreaga ei viaţă acestuia. Maria îşi însoţeşte fiica la Paris, luptă alături de fiica ei pentru recunoaşterea drepturilor femeii, spunând secretarului Facultăţii de drept, Pikard: „sosesc dintr-o ţară îndepărtată, unde nu se contestă femeilor dreptul de a-şi face educaţia”... „cum e posibil ca, într-o ţară unde şi pe porţile închisorilor scrie libertate, dumneavoastră să împiedicaţi o femeie să se instruiască?” Cinci ani a însoţit pe fiica sa la cursuri. Câtă dăruire şi sacrificiu! Ea a fost membră întemeietoare a societăţii „Regina Elisabeta”. A murit după război, având fericirea unui sfârşit liniştit, cu ai săi, Miza şi Dumitru, lângă ea.

Pe drept cuvânt atribuim personalitatea doamnei Sarmiza Alimăneştianu mamei sale, Maria, figură nobilă, cheia spirituală a personalităţii fiicei sale, care a devenit prima femeie doctor în drept din lume, cu o educaţie artistică excepţională şi o cultură generală ieşită din comun. La Paris, locuiau într-un apartament în Rue des Fleurs, iar cele „două studente” îşi ocupau timpul doar cu studiul. După primul an, Sarmiza începe a fi respectată. La primul examen, deşi fără robă, este copleşită de laudele profesorilor. La Paris, alături de studiile la Drept, Sarmiza devine eleva celebrului pianist Marmontel. În 1890 trece cu brio examenul de doctorat. Sarmiza Alimăneştianu face parte din prima generaţie de femei care a încercat să schimbe atitudinea faţă de femeie în general, nu numai ca mamă şi soţie. Începe o mişcare feministă, cu revendicări legitime pentru emanciparea civilă şi socială, pentru eliberarea femeii de sub tirania restricţiilor. Concepţiile sale în ceea ce priveşte viitorul femeii s-au conturat clar în teza sa de doctorat, unde şi-a definit poziţia în marea dezbatere a vremii privind destinul şi cariera permanentă a femeii în lume.

Pentru prima dată în istoria Universităţii, la 12 iunie 1890, la Facultatea de drept din Paris, o femeie îşi susţine teza de doctorat. Ziarele vremii consemnau acel eveniment la loc de cinste, anunţând titlul lucrării, „Despre condiţiunea legală a mamei în dreptul român şi francez”. Sarmiza avea doar 23 de ani în momentul susţinerii tezei. Lucrarea era străbătută de la un cap la altul de dialectica liberală – „omul liber urcă pe scara intelectuală”. Ea considera că recurgerea la forţă înseamnă barbarie, situându-se, de la început, alături de concepţiile liberale, susţinând că libertatea este o aspiraţie şi o necesitate înnăscută a omului. Sarmiza Alimănişteanu promovează ideea egalităţii femeii cu bărbatul, în sensul sarcinilor şi drepturilor faţă de copii, a dreptului la tutelă al mamei. Dreptul francez a trebuit să recunoască legitimitatea propunerilor primei sale laureate. Întreaga presă mondială sublinia, în spaţii largi, despre reuşita universitară a Sarmizei Bilcescu. Ziarele reproduc fotografia româncei şi scriu articole despre neobişnuitul eveniment. „O tânără româncă –  doctor al Universităţii pariziene”. A fost nu numai o victorie a feminismului, dar şi a ţării noastre, o afirmare a posibilităţilor intelectuale ale femeilor ei. Sarmiza Bilcescu Alimăneştianu constituie o reprezentantă tipică a calităţilor femeii române.

ÎNTOARCEREA  ÎN  ŢARĂ

            În 1890, Sarmiza este primită călduros în ţară, fiindu-i deschise toate porţile vieţii mondene de la sfârşitul secolului al XIX – lea. Ea îşi îndreaptă paşii spre aristocraţia de sentiment şi gust, cu care avea multe în comun, mai ales cu familiile Rosetti şi Brătianu. Era apreciată de doamnele din înalta societate ca pianistă, fie în saloanele din Bucureşti, fie la doamna Alexandrina Ghica, la Ghergani. Profesorul Wachmann, directorul Conservatorului, organizează un concert simfonic, al cărui solistă este domnişoara Bilcescu. Prinţesa Maria, viitoarea regină, o apreciază pe Sarmiza şi o admiră dansând cu Adrian Magheru. Prinţesa şi Sarmiza devin prietene, ea predându-i ore de română viitoarei regine a României Mari. Prietenia lor a durat până la moartea Sarmizei. Se înscrie şi este primită cu onoruri în Baroul din Bucureşti. Face tot ce îi stă în putinţă pentru a prezenta pozitiv ţara peste hotare. Corespondează cu personalităţi din străinătate, trimite costume naţionale unor mari doamne, precum şi tablouri cu imagini din România. La 18 martie 1894 înfiinţează Societatea Domnişoarelor Române, având drept scop unitatea culturală a românilor. Cotizaţii, donaţii, colecte, serbări, loterii, toate acestea cădeau în sarcina Sarmizei. Face parte din juriul general al Expoziţiei Cooperatorilor din ţară, expoziţie patronată de Alteţele Regale. În 1897, Sarmiza se căsătoreşte cu Constantin Alimăneştianu, un inginer strălucit, care făcuse Şcoala superioară de mine din Paris. Un om dedicat muncii, animat de viziunea ridicării neamului nostru. Păcat că moartea avea să-i despartă prea devreme, C-tin Alimăneştianu murind în 1911, fiind elogiat şi plâns, printre alţii, de Nicolae Iorga. Călătoria de nuntă o fac la Petersburg, unde avea loc Congresul Petrolului, la care participa şi C-tin Alimăneştianu. Familia Alimăneştianu a lăsat o dâră în viaţa Muscelului. În 1909, ei termină construcţia  clădirii şcolii „Dumitru Bilcescu” din Bogăţeşti, Muscel. Spiru Haret, la inaugurarea şcolii, oferă Sarmizei decoraţia „Răsplata muncii”, clasa I, pentru că ea şi soţul ei au trăit doar pentru fapte pozitive, s-au coborât în mijlocul ţăranilor, le-au cunoscut nevoile şi durerile. Soţii Alimăneştianu împărtăşeau aceleaşi idealuri.  Se naşte apoi, în 1898, fiul lor Dumitru, căruia Sarmiza îi consacră întreaga viaţă, aşa cum făcuse şi mama ei, Maria Bilcescu, cu ea şi astfel ajunsese prima femeie doctor în drept din lume. Ea constituie Consiliul Superior al Industriei casnice, în 1913, cu scopul de a dezvolta la sate gustul pentru frumos, pentru arta strămoşească, pentru costumul naţional, pe care îl purta împreună cu Brătiencele, la Florica. Creează centre pentru lucrul costumelor naţionale, ateliere de cusătorie. Lasă, la moartea ei, în 1935, 25 de milioane de lei, fonduri pentru clădirea Palatului Industriei casnice. La puţin timp, doamna Eliza Brătianu publică un album cu 180 de ii româneşti.

„Doamna Sarmiza muncea mult, ziua ei era de 18 ceasuri, se scula la 6 dimineaţa şi se culca la 12 noaptea”, spuneau ziarele vremii. Două luni pe an ducea o viaţă de ţărancă la Căscioarele, în Ilfov, unde avea o casă. Era iubită de toţi, mai ales de ţăranii din Muscel, cărora le venea în ajutor, garantându-le împrumuturile, le sprijinea copiii la şcoală, aşa cum au fost sprijiniţi şi cei doi mari domnişani, Petre Ionescu Muscel şi Iosif Ionescu Muscel, cu acele burse, date pentru copiii silitori. De asemenea, organizează serviciul de ajutor al primăriei, iar împreună cu Pia Alimăneştianu lucrează la înfiinţarea de cămine şi cantine pentru studenţi, mai ales cei de la Drept. În vremurile acelea de restrişte, ani de refugiu în Moldova, Ionel Brătianu făcea apel la judecata Sarmizei, instruită la adevărata şcoală liberală. În vara anului 1935, Sarmiza Alimăneştianu se retrage la ţară, la Româneşti, Muscel. Urma să fie vacanţa morţii, în Muscelul său iubit. Este vizitată de Regina Maria. La puţin timp după aceea moare, la 26 august 1935 şi este îngropată în pământul de la Bilceşti. Şi astfel dispare „mama celor necăjiţi şi lipsiţi, sprijinul studenţimii”. A fost îngropată în costum naţional, sub florile Muscelului, privegheată chiar de Patriarh. Nu s-au ţinut discursuri. A cântat numai corul călugăriţelor de la Nămăieşti, Muscel. Alături de fiul său, de familie, s-au aflat prietenele: Sabina Cantacuzino, Eliza Brătianu, Pia Alimăneştianu, Nadia Duca. Regina Maria scrie în telegrama pe care o trimite fiului defunctei: „Te rog a primi cele mai sincere condoleanţe la moartea vrednicei tale mame, care a fost una din cele mai distinse şi mai destoinice dintre femeile române”. Patru mii de ţărani musceleni, în portul lor naţional, au fost de faţă. Prezenţa lor tăcută şi îndurerată a fost marele omagiu, demn de viaţa ei vrednică – acela al neamului care-şi recunoaşte binefăcătorii.

NOTA AUTORULUI: Mulţumesc din tot sufletul domnului inginer Dorin Georgescu care, cu bunăvoinţă deosebită, mi-a pus la dispoziţie o carte mult iubită şi ascunsă de peste patru decenii, scriere intitulată „Viaţa exemplară a unei Românce – Sarmiza Bilcescu Alimăneştianu”, semnată de Mihail Stoica.

Prof. Ion Hiru

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com