Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

MEDITAŢII PASCALE

 SCĂLDAŢI ÎN APA IERTĂRII

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

            Iisus Hristos în Rugăciunea Domnească, subliniază un aspect decisiv în relaţia omului cu Dumnezeu şi în relaţia omului cu ceilalţi semeni ai săi. Este vorba, desigur, despre puterea, bunăvoinţa, disponibilitatea de a ierta greşelile, fărădelegile, erorile, ofensele pe care ţi le aduce aproapele, pentru ca la rândul tău să fii iertat de către Tatăl Ceresc. Căci, dacă nu ierţi, nu vei avea parte de iertare. Este şi aceasta o Regulă de aur a creştinismului, după aceea: „Cu măsura cu care măsori, cu aceea ţi se va măsura”.

            Cu alte cuvinte: nu face altora,  ceea ce nu vrei să ţi se facă ţie. Cuvinte înscrise în  Legea de har a iubirii de oameni, dată pe Muntele Fericirilor de către Domnul Iertării şi al Iubirii.

            Dacă în relaţia noastră cu Dumnezeu obişnuim să pretindem, să cerem cu insistenţă, să implorăm iertarea la timpul potrivit, ca Dumnezeu să uite ofensele pe care i le-am adus de-a lungul vieţii noastre, voit sau nevoit, din neatenţie sau cu bună ştiinţă, acest lucru ne obligă în conştiinţă să fim tot la fel de îngăduitori cu aproapele nostru, iertându-i, uitând, trecând cu vederea tot ceea ce ne-a făcut.

            Acest lucru constituie încă o piatră grea de încercare pentru fiece om, chiar şi acela de bună credinţă. Majoritatea se exprimă astfel: „Iert dar nu pot să uit.”

            Ce fel de iertare mai este şi aceasta în care îţi aduci aminte de fiecare amănunt, de fiecare cirtă din ofensa pe care ţi-a adus-o cândva, o persoană? Când îţi revin în memorie cu precizie milimetrică, toate vorbele, faptele, privirile rele aruncate direct, ori peste umăr, de către cineva în care ai avut încredere, pe care, poate, l-ai iubit, care ţi-a înşelat aşteptările, care te-a trădat mişeleşte. Trădarea doare cu atât mai mult cu cât este înfăptuită de cineva drag, cineva de aproape.

            Dar oare pe Iisus, cine L-a trădat? Nu unul dintre ucenicii Săi, care stătuse timp de trei ani lângă Învăţătorul său, pe care-L cunoştea foarte bine?

            De unde a fost alungat Iisus, dacă nu din Nazaretul copilăriei şi al adolescenţei sale, acolo unde-L cunoştea toată lumea ca fiind „fiul teslarului”? Nazarinenii s-au încăpăţânat în învârtoşarea inimii lor să nu-L recunoască pe Învăţătorul şi pe Profetul care trăise aproape de ei, la câţiva paşi, lângă casa lor, a cărui familie era recunoscută drept una dintre cele mai credincioase şi mai pioase. O familie foarte muncitoare, devotată, iubitoare de aproapele, foarte prevenitoare cu nevoile celor din jur.

            Să ne amintim de Nunta din Cana Galileii, când Maica Fecioară intervine în favoarea mirilor, cerându-i lui Iisus să îi ajute pe miri în procurarea vinului, deşi timpul Său nu sosise încă.

            Şi cine, mai târziu se va lepăda de Iisus de trei ori încă, dacă nu Petru, bărbatul care-L recunoscuse drept Fiul Dumnezeului celui Viu, cel care are Cuvintele Vieţii veşnice?

            Momentele de slăbiciune, căderile, trădările sunt explicabile în viaţa unui om care s-a născut cu rana păcatului strămoşesc. Însă, în faţa căinţei, Hristos iartă orice păcat.

            El a iertat-o pe femeia adulteră din Biblie, pe care iudeii voiau s-o omoare cu pietre. Cu condiţia să nu mai păcătuiască.

            Este cunoscut că oamenii ne pot deveni antipatici datorită unei trăsături fizice ori de caracter, sau a unei împrejurări nefavorabile în care i-am cunoscut. Dacă am manifesta  mai multă răbdare şi mai multă atenţie faţă de semenul nostru, aceste aspecte ar putea fi înlăturate şi ar ieşi la iveală esenţa pură a ceea ce ne-a apropiat de acea persoană.

            Să nu lăsăm ca patimile – iadul din noi – să triumfe în viaţa noastră şi să nu rămânem ancoraţi într-o stare potrivnică, dacă aceasta a avut nefericirea să ne cuprindă.

            Eliberaţi de întreg arsenalul de gânduri şi sentimente potrivnice faţă de aproapele nostru, să ne ridicăm în plin Lumină, călăuziţi de astrul care ne tutelează vieţile.

            Depăşind acest prag, acest obstacol care se interpune în calea iertării noastre de către Tatăl, adică, iertându-i pe toţi cei ce ne-au provocat un rău oarecare sau pe cei pe care nu-i iubim îndeajuns, să mergem mai departe cu perfecţiunea şi imitarea creştină şi să facem noi pasul hotărâtor: acela de a ne cere iertare faţă de cei cărora le-am greşit. Mai mult, adâncindu-ne în Milostivirea Divină, să ne cerem iertare şi faţă de cei care au greşit în faţa noastră, fie pentru că i-am adus noi în starea de a greşi, fie că nu ne-au cunoscut bine, fie din alt motiv.

            Trecând peste orgoliul propriu, peste mândria personală, peste toate acele  sentimente lumeşti care ne-ar îndemna să amânăm o astfel de faptă, am urcat încă o treaptă spre Înaltul de Cer, acolo unde Tatăl Iertării şi al Îndurării ne aşteaptă, zâmbindu-ne, ca să ne acorde iertarea.

            Un exerciţiu şi mai înalt, şi mai sublim pe calea desăvârşirii creştine este, nu numai de a-l ierta pe aproapele care ţi-a greşit, dar şi acela de a te ruga pentru el, cu toată inima, cu tot sufletul, aşa cum te-ai ruga pentru binele propriu.

            Aceasta se înfăptuieşte cel mai greu, pentru că omul, îndeobşte, este tentat să nu ierte greşelile altora. El uit numai propriile sale greşeli.

            Dar dacă şi Dumnezeu ne-ar spune la Marea Judecată: „Te-am iertat, dar nu pot  uita de câte ori m-ai jignit cu gândul, cuvântul, fapta şi omisiunea!”

            Însă Dumnezeu este lesne uitător şi mult iertător, un Dumnezeu care ne iartă de 70 de ori câte 7, adică la infinit, cu condiţia să ne pară rău de ceea ce am făcut.

            Cu condiţia, fără doar şi poate, să-l iertăm şi noi pe aproapele nostru. Dar nu să-l iertăm de formă, pe deasupra, păstrând în adânc întreaga lui vină, ci să-l iertăm, aşa cum iartă Dumnezeu: din toată Inima Sa Preasfântă,  ştergând cu buretele tot ce ne-a întinat, curăţindu-ne de lepra păcatului, făcându-ne albi şi neprihăniţi în iubire. „Şi ca zăpada mă voi albi” (Ps 50).

            Stropindu-ne cu isopul curăţitor şi spălându-ne în apa Botezului, Iisus ne-a acordat privilegiul de a ne face aidoma Lui, fără prihană strămoşească, aidoma Maicii Sale, cea care a fost fără de pată.

            Să ne păstrăm această haină albă şi cu o inimă nouă şi curată, zidită în noi de Dumnezeu, să intrăm în Bucuria mântuirii veşnice, acolo unde domneşte pacea şi iertarea în chip desăvârşit.

            Aşa să ne ajute Dumnezeu!

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

13 aprilie 2009

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com