MĂRGĂRITARE RISIPITE - 

SCORPIA CARE MĂ ÎMBLÂNZEŞTE

Din volumul: „Mic îndreptar de terapie divină” – în curs de apariţie

Cezarina Adamescu, Agero

                                               Moto: „Dar fericit, de unde ştiu că sunt?” (Nicolae Steinhardt)

          Iar e o zi toridă. S-au anunţat 42 de grade Celsius. Nici n-ai putere să mai gândeşti, aşa cum stai semi-nudă, cu piciorul umflat ridicat pe speteaza canapelei în dungi grena, bej şi galben.  Nora Iuga o prezintă pe Daniela Raţiu cu romanul „In vitro”. Autoarea citeşte un poem din „ciorapul cu fir dus” – unul din primele sale volume de poezie.

         Luis Mariano începe să cânte nemuritoarele canţonete napolitane. Pielea mi-e umedă şi din loc în loc apar la încheieturi mici iritaţii ca o spuză roşiatică, usturătoare. E un fel de urticarie, nu ştiu dacă de la căldură, ori de la ceva care nu mi-a priit în alimentaţie.

         Scriu răstignită-ntre perne, într-o poziţie cât se poate de incomodă. Lumina îmi cade contre-jour. N-am putere să mă ridic. Gâtul mi s-a strâmbat. Suflu aer fierbinte ca un balaur care scoate flăcări pe gurile şapte.

         Ah, Luis Mariano, ce catifea învoalată! Ce tinereţe îndepărtată!

         Maestrul Herlea a împlinit 80 de ani. L-au sărbătorit pe faleza Dunării la Brăila. Mariana Nicolesco şi toţi laureaţii Festivalului Haricleea Darclee.

         Stau cu uşile şi ferestrele larg deschise. Unele sunt sub camuflaj, ca să nu intre aerul fierbinte de afară. Mi-e frig de cald ce mi-e. Pielea are furnici pe dinăuntru.

         Irina Hasnaş face nişte emisiuni muzicale absolut excelente. E ceasul cel mai suportabil al zilei, căci se transmite emisiunea „Vocea umană”. Mă trec sudorile de plăcere.

         „Secretul lui Marco Polo”, „Cântăreţul mexican”,  ehei! Le ştiu de la 5-6 ani.

         Mă dor urechile, gâtul, capul, ochii, dinţii şi sinusurile. Toate deodată şi pe rând, nu ştiu care e mai sâcâitoare durere. Sunt drogată cu Algozon şi Antistress.

         Ah! Scorpia care singură mă îmblânzeşte ! poezia pe care o nasc şi  care încet mă ucide! Presărată cu muzica cea mai subtilă!

         Uit de cei trei dinţi care mi se cariază cu viteza luminii, în acelaşi timp. „Mexico, Mexico!” răsună vocea cu impostaţie naturală a lui Luis Mariano, cu un ambitus ţinând, cred,  mai mult de trei octave. Bat ritmul cu piciorul stând şi cu mâna dreaptă. Sub soarele Mexicului, ritmuri tropicale demenţiale, paradisul inimii şi al iubirii! Francis Lopez şi Luis Mariano, doi magicieni.

         Trebuie să urmăresc 9595 cu adorabilul doctor psihiatru Cristian Andrei. Începe şi Festivalul de la Bayreuth cu Wallhala lui Wagner.

         Nu le pot avea pe toate. Mă mulţumesc cu ce am şi cu ce se mai poate, ca să-mi fac viaţa cât de cât suportabilă.

         „Orice mutare dintr-o ţară în alta, dintr-un oraş în altul, dintr-o casă în alta, e un cutremur de pământ” – spune la radio prof. Jean Jaques Askenazi, doctor în neurologie la Universitatea din Tel Aviv, plecat din România în Israel în urmă cu mai mulţi ani. O viaţă şi o carieră ştiinţifică. Suntem încă pe „planeta Radio”. Profesorul care vorbeşte e recunoscut drept  „Omul care aduce somnul” specialist neurolog care se ocupă, într-adevăr cu…somnul şi visele.

         „De ce doarme omul?!” – întrebare pe care şi-au pus-o toţi neurologii şi psihanaliştii de milenii.

         În somn se produce o reînnoire a matricei cerebrale”. Omul rezistă fără somn 56-60 de zile. Există 82 de boli de somn după studiile făcute din 1952 de un basarabean Kleitman care a ajuns la Chicago.

         Între o oră şi o oră şi 20 de minute, omul mişcă ochii în somn. În timpul somnului, creierul e viu, dar sub altă formă – fără conştiinţă. Apneea de somn – este boala sforăitului.

         Profesorul e născut la Sofia. A stat în România, iar acum stă în Israel, profesor la universitatea din Tel Aviv. Vorbeşte impecabil româneşte, fără pic de accent străin. Evocă începuturile din perioada studenţiei la Cluj. În 1954 îşi dă doctoratul cu „Magna cum laude” la Cluj.

         În timpul regimului comunist, considerat „liftă păgână” – în timpul şcolii a fost mutat din bancă, izolat de ceilalţi colegi, exmatriculat cu alţi colegi evrei din România.  Şi-au continuat şcoala într-o chilie a sinagogii din Craiova care a fost amenajată drept clasă, cu profesori improvizaţi.

         Îmi place să ascult „poveştile altora” – atât de fascinante, atât de zguduitoare şi pilduitoare. Mă pun permanent în situaţia celor despre care aflu. Ce aş fi făcut eu în locul lor?

         Îmi fac permanent vânt cu un evantai obosit şi cu 5 palete stricate.

         Memoria de elefant este o deficienţă genetică – spune profesorul Askenazi. Memoria  are capacitatea de a se şterge singură. Este un fenomen neurologic obligatoriu. Problema oamenilor e că nu pot să uite.

         Profesorul face declaraţii zguduitoare despre plecarea sa în Israel şi ce probleme a avut cu Securitatea. Când a plecat, însoţit fiind de colegi, s-a făcut că se împiedică şi a sărutat pământul cu buza stângă.

         Vlad Voiculescu – neurolog i-a fost un permanent exemplu.

         „Ce este omul? – O fiinţă care, spre deosebire de celelalte animale, poate comunica verbal experienţa lui, altuia”. A făcut cercetări legate de somn, nanomedicina, nanofizica. Nanocuantica.

         Nimeni nu ştie pentru ce dormim?  Limbajul în care Dumnezeu vorbeşte cu omul este cel al geneticii. Există 32.000 de gene umane. 100 de miliarde de neuroni şi 400 de miliarde de celule din  jurul neuronilor.

         Un duh de iubire mă paşte.

         Vreau să ascult o poveste.

         Mă frige văzduhul.

         În miezul acestui rotund în care mă afund, într-o vibraţie tainică, gândurile intră în mine, precum la Oslo, fiordurile, muşcă din adâncul de munte.

         Cuvintele mele îşi aruncă privirile peste umăr, până se prefac în fantome de sare.

         În dreptul meu, aerul are o bordură liliachie.  Se răsfrânge precum lumina din sinele pietrei dezechilibrând întunericul.

         Trebuie să ridic o stavilă din privirea rarefiată strivită de ţărâna cântătoare care sunt.

         Gând auzit.  Să atribui altcuiva, ceea ce-ţi reproşezi de fapt ţie, dar nu ai curajul s-o recunoşti ca atare.

         Ţâşnesc jerbe albe din fântâna memoriei. Dincolo de orice lest sufletesc, umbra mea, lovită de amnezie, devine albă pe dinăuntru.

         De ţinut minte : Mai presus de operă trebuie să fie propria ta viaţă.

         Scorpia mea – Poezia – mă îmblânzeşte cu biciul iubirii.

         Încă o ispită de a conversa cu propriul craniu, ţinut între palme.

          De ce scriu?

         Ca să-mi aduc aminte. Ca să mă salvez de la flagelul uitării.

         Orice fapt, afect, lucru întâmplat, se şterg mai curând sau mai târziu din memorie. Nu şi cele scrise.

         Cândva, pe când începusem să ofer propria-mi fotografie, pe spatele căreia iscăleam, scriam câteva cuvinte, extrem de banale, dar cât se poate de adevărate : „O piedică în calea uitării”.

         Am tezaurizat şi eu nenumărate asemenea „piedici” în calea uitării. Unora nu le mai ştiu numele posesorilor. Dar de câteva zeci de ani, pun şi eu „piedici”. Ele se numesc, fie versuri, fie eseuri, poveşti, mici dramatizări, panseuri, proze.

         Aşa, ca să pun piedică uitării.

         Şi uitarea  să cadă-n genunchi.

         Să îmblânzesc uitarea Să îmblânzesc scorpia, ori scorpia să mă îmblânzească pe mine. Şi eu să cobor măcar un genunchi dinaintea acestor mici semne, exerciţii de memorie afectivă.

         Povestea, scenariul constituie sublimarea cotidianului în epos, spune cineva.

         Cesare Zavattini – marele, genialul scenarist al filmului neorealist italian din anii ’40-’50 – cel care a făcut cu Vittorio de Sica un tandem excelent. Printre filme : „Ciocioara” ; „Hoţii de biciclete” etc.

         Roberto Begnini – un actor absolut fermecător, vioi, creativ, demonstrativ, cu geniul în sânge vorbeşte despre Cesare Zavattini. Asociaţia Scenariştilor Americani îl recunoaşte şi premiază în 1977 (doar pe Charlie Chaplin îl mai onoraseră astfel). A scris 7000 de pagini pentru  un scenariu de film, spune Roberto Begnini. „La Verita” (1981); „Miracolo a Milano”.

         „Nu e niciodată singur cel ce crede în lucrurile adevărate” – spunea Vincent van Gogh.

         E miercuri, sfârşit de iulie torid. Iar merg „în turneu” cu actorul Constantin Cojocaru, pe care am învăţat să-l iubesc, pentru farmecul cu care povesteşte despre călătoriile sale în lume. De data aceasta mergem la Nurenberg. El a fost în 1967, eu am fost acolo în 1993.

         Refac traseul cu el şi cu redactorul emisiunii „Călător pe Mapamond”, doamna Raluca Rădulescu.

         „Cea mai importantă descoperire într-un turneu – sunt oamenii” spune Costică Cojocaru. Are un şarm acest actor când îşi povesteşte peripeţiile, de speriat. Îţi taie răsuflarea.

         Atât a călătorit acest om! 365 de kilometri pe jos în 2005 până la Santiago de Compostella. Apoi în Norvegia, Franţa, Tunis, Coreea, etc.

         Tare mi-i drag de el cum povesteşte. Are o voce atât de ghiduşă încât, dacă nu l-aş cunoaşte, m-aş îndrăgosti nebuneşte de el, aşa cum în copilărie iubeam vocea lui Dinu Ianculescu.

         E foarte plăcut să-l asculţi. Am uitat şi oboseala celor 144 de trepte urcate acum o jumătate de oră pentru că liftul era blocat la etajul 8. Căţeluşele sunt proaspăt îmbăiate şi dorm. Eu ascult şi visez. Îmi permit măcar atâta lux, căci visul nu costă nimic.

         Iată-ne împreună în Danemarca. Trecem prin Ungaria, pe la Praga, în Germania, apoi în Danemarca, la Hans Christian Andersen în Ţara lui Turtă Dulce, cu casele făcute parcă din zahăr ars şi  căciuli din turtă dulce. Mergem apoi cu feribotul de aici.

         Sărim apoi la Veneţia la hotel Albergo, cu „Vrăjitorul din Oz”.

         Acest Constantin Cojocaru are un palmares impresionant : 40 de ani de carieră artistică, 70 de roluri, 20 de călătorii în lume.

         Turist curios sau gură cască. Are o fiică la Torino.  A fost şi în Elveţia nu demult. Povesteşte despre Montreau.

         Şi-ar dori să treacă Atlanticul – să ajungă pe locul vechilor incaşi sau asiro-babilonieni. Unde ar dori să se întoarcă? Peste tot.

         La Cairo, la Copenhaga, la Moscova. Dar în special în Spania.

         Cât vorbesc cu Sorin se schimbă registrul de pelerinaje şi începe „Vorba de cultură” cu Ema Stere şi Attila Visauer având ca invitat pe actorul George Ivaşcu – director la Teatrul Mundi, emisiune în reluare.

         E un alt tip de om şi deşi e comic, nu e atât de şarmant ca şi Constantin Cojocaru, dacă ar fi să-i compar.

         Alt om sclipitor, încântător, seducător chiar, este Cornel Todea, care, cu a sa „Cafenea literar-artistică” din fiecare vineri, îmi face mereu câte un dar special, aducându-mi câte un invitat de marcă în casă, prilej de destindere, de amuzament, delectare şi deliciu spiritual maxim.

         George Ivaşcu povesteşte despre filmul turnat în România despre Modigliani, unde rolul titular a fost interpretat de Andi Garcia, despre care a vorbit şi Dorina Lazăr la aceeaşi emisiune „Vorba de cultură”. A fost o creaţie monumentală a acestui strălucit şi frumos actor, Andi Garcia.

         Şi toate aceste emisiuni, condimentate cu muzica cea mai stilată, pe gustul meu. Redactorii muzicali sunt adevăraţi profesionişti şi aleg melodii de referinţă. Acum e redactor muzical Viorel Grecu.        

         „Viaţa e ceea ce ni se întâmplă, în timp ce noi suntem ocupaţi cu altceva” – a spus cântăreţul John Lennan.

         Ascult în cadrul aceleiaşi emisiuni pe Patricia Caas.

         „Starea de obedienţă este aceea a apei care trebuie să ia forma vasului în care e turnată. Dacă se revoltă, dă pe afară” – spune George Ivaşcu. E vorba, cu alte cuvinte, de relaţia actor-regizor. Actorul trebuie să fie obedient, disciplinat, supus în faţa regizorului.

         Attila Visauer mărturiseşte că, în clipa asta, ia notiţe.

         Ema Stere întreabă cât de importantă în viaţa actorului este experienţa personală.

         George Ivaşcu răspunde că actorului îi trebuie antrenament, exerciţiu. Spectatorul este un colecţionar căruia trebuie să-i oferi opera originală, punctează Attila.

         „Chilipirim” – târg de carte, muzică şi film la Constanţa, prilej de lansări.  Volumul VII al cărţii atât de aşteptate şi mediatizate „Harry Potter de J. K. Rolling şi „Orbitor. Aripa dreaptă” – de Mircea Cărtărescu.

         Julio Iglesias concertează astă seară la Bucureşti, după ce a fost la Sibiu, Bacău, Timişoara. Două ore de muzică de pe albumul Clasic-Romantic. Vor fi cca. 15.000 de spectatori.

          Aşa cum se-nghesuie / spaţiu-n secundă/ culorile-n alb/ vin, mă inundă./ o stea muribundă/ se naşte sub geam./ Miresme abundă/ din lumea aceasta imundă. Ce mi-o fi venit oare? Iar mă bântuie scorpia.

         Degetele mele dansează separat şi împreună pe muzică chineză. E ceva inedit, aproape inefabil, acest dans al degetelor abia atingându-se, unduind în aer după melosul oriental. Acum valsează pe Tema cu variaţiuni de Lui Ţuan. Apoi, pe o muzică de inspiraţie folclorică executată cu mare virtuozitate la pian.

         Peste 12.000 de specii de furnici sunt în întreaga lume care s-au adaptat oricărui mediu.

         Şi noi suntem un gigant „roi planetar”.

         Sfinx cântă „Şir de cocori” – ca să fim în sintonie.

         Aproape că nu mi-i mai amintesc, deşi a fost o vreme când ştiam orice formaţie şi orice solist de muzică uşoară.

         Ieri a fost pe TV Cultural o evocare a formaţiei „Mondial”. M-a emoţionat căci îmi aminteam aproape toate melodiile.

            „Azi noapte am stat de vorbă

            Cu plopii şi cu vântul.

Mă cunoştea şi vântul   

Mă cunoşteau şi plopii.

Mă cunoşteau din vremea

Când colindam pământul

Cu gândul şi cu ochii

Pe harta Europei”.

         Maria Tănase cântă : „Asară ţi-am luat basma”, în încheierea emisiunii.

         Academicianul Răzvan Teodorescu, fost ministru al Culturii şi Cultelor vorbeşte la „Suferinţele culturii” despre o problemă spinoasă: cea a artiştilor liber profesionişti. Propune să li se mărească îndemnizaţiile – vezi cazurile Gil Dobrică,  Johnny Răducanu, Gică Petrescu, Cornel Constantiniu şi alţii care au rămas fără mijloace de trai la bătrâneţe, fiindcă şi-au exercitat talentele în mod liber.

         La „Dosar clasic” – emisiunea Corinei Rădoi,  ajunsă la al patrulea capitol Richard Strauss, se prezintă opera „Don Juan”, apoi fragmente din primul poem simfonic „Macbeth” şi în cele din urmă „Till Ulenspiegel”, transmisiune făcută de la Weimar.

         Ascult „Till Ulenspiegel -  Buchoglindă” şi mă minunez. Cum de nu i-am dat până acum atenţie? Atâtea lucruri fundamentale pierd, cufundându-mă în cele fără importanţă!

         E o capodoperă de gen.

         Pe muzica Richard Strauss-iană, mâinile mele încep din nou dansul. E un balet aerian cum n-am mai dansat niciodată.

         Artist socotit controversat, comentat, recenzat, în toate ziarele europene. Despre Simfonia „Domestica” în 1904, se spunea că această lucrare oferă o imagine picturală a vieţii de familie. Se prezintă câteva acorduri   cu Scherzo, din Simfonia „Domestica” de Richard Strauss.

         Încă o revelaţie!

         O, nimic nu se compară cu muzica simfonică. Nu mă satur să ascult. Sunt lihnită, oricât aş savura. Senzaţie de jind continuu pentru pierderea inutilă de vreme. Franz Strauss a fost tatăl lui Richard Strauss.

         În încheiere se prezintă Poemul simfonic „Moarte şi transfiguraţie”.

         Nu găsesc cuvinte.

         Anul 200x este anul când se împlinesc o sută de ani de cercetăşie, cea mai mare organizaţie de tineret din lume. Tema acestui an este „A fi responsabil şi conştient de rolul tău în societate”.

         S-a stârnit brusc un venticello! Sârmele şi o antenă dansează, se zbat,  se răsucesc, se contorsionează.  O adiere blândă mă face să respir ceva mai uşor. Mă ajută şi ceaiul de busuioc băut cald, şi-mi mai domoleşte durerea din beregată.

         De pe pleoape şi de pe sprâncene cad boabe fierbinţi de sudoare. Părul mi-e leoarcă. La colţurile ochilor, broboane. Plâng cu lacrimi false.

         Începe emisiunea „Paşaport european”.

         „Tot ce vreau e să te pot iubi zi de zi” – cântă Cristi Minculescu cu „Irisul” – său zbânţuit şi foarte zgomotos, dar plăcut. Fraza se repetă obsedant de 10-20 de ori. De altfel cântecul are cam două versuri : „Tot ce vreau e să te pot visa zi de zi/ Tot ce vreau e să te pot iubi zi de zi”. Cam atât.

 Cezarina Adamescu, Agero

(Din volumul: „Mic îndreptar de terapie divină” – în curs de apariţie).

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com