Scriitori hunedoreni - Aurelian Sârbu

Ars poetica sau arta seducţiei talazice

Eugen EVU

    Aurelian Sârbu retrăieşte şi în noul volum „Alcătuirea poemului”, aparent explicit prin chiar generic, ceea ce s-ar putea numi Epifania ca o ieşire în labirint sau interioritatea mitului.Una fractalică, sau caleidoscopică. Cheia este metafora revelatorie şi impregnarea în Semn a patosului. Unul a luminii reci, tremurătoare, stelare. Nuanţând sintagma „cerul înstelat deasupra noastră, iar legea morală în noi”. Acest crez manifest acribic vine dintr-o cultură poetică  ce-şi arde combinatoru etapele, identificând mesianic Rostul înnoitor al cuvântului în care fiinţa Heideggeriană subînţelege acest rost (rânduială) aşa cum o comentează acest în eseul Peştrea lui Platon.

   Aurelian Sârbu are rafinamentul de a transfigura versul până la riscul unei subţieri gata să se stingă, asemenea urmei jarului din vârful de nuia al jocului din copilărie; un stil ce pare a fi suficient sieşi, însă ni se comunică rezonant prin etica ornamentului delicat, ca un arabesc pe luciul apei nirvanice. Redau fără alte comentarii, câteva mostre semnificative, definitorii pentru arta sa poetică; una care în fond re-defineşte un continuum revelatoriu, pentru cel ce SE spune, cel ce nu rabdă tăcerea de sub cuvinte, abisul oniric al subconştientului, răzbind diafan la lumină, ca un  murmur înfiorat al delirului de suprafaţă ( al textului).

   Voluptatea spunerii este harică, rezonantă, trădând obsesia perfecţionismului cizelator. De fapt Sârbu îşi face autoportretul – fiecare poem fiind un mic trup compozit al Stării eminamente poetice, autoreferenţiale, a lui A Fi. Hieratismul sublimează în text - poezia sa de acum fiind „ atemporală”, ca o memorie în regresiune a ceea ce a fost cândva „ Abisalia”. Imperativul auto-definirii este terifiant şi totuşi suportabil:

„ să mai treci prin livada mea/ Acolo/ Mâinile mele ca două aripi/ Primesc vântul”.

„ nu am vocaţie epică/ vin rar/ stau puţin / ţâşnesc vulcanic/…mor încet şi mereu/ egoist solitar” ( ipocrizia tandreţei?, n)…” flacăra mea e o zbatere-nceată” ( murirea prin scris, ca o încetinire a ei, ca desfrunzirile…?, n).

„ întinzi mâna/ ca un zbor de fluture/ frânt”…( preţios, dar plăcut, n).

„ în trupul luminii tale/ unda îşi aduncă greori/ timpul” .

„ mi se stinge candela în mână/ -icoana ta mincinoasă”.

„ indiferent/ mi-aşteaptă abisul/ căderea”…

 În capitolul „Scrib”, aluzie la dicteul astral al lui Haşdeu, poetul reduce enunţul la notaţia ungaretiană, aporistică:

„ semne tainice-n faţă/ în urmă/ nedescifrate”;

” nimeni nu mă-nvaţă săuit/ cum să topesc în muţenia mea/ atâtea cuvinte”;

„ trup zidi: / în alcătuirea poemului/ alb/ peste alb/ o tăcere/ peste altă tăcere”…etc.

    Celălalt rost, mantharmic, divinatoriu, al Melosului, revine şi el din atelierul mai vechi(Colină lină). Epifania ia nume explicit : „ noapte/ ochii şi-au mutat privirea/ în peştera trupului”( sau poate privirea îşi mută ochii?, n) Un timp de interior piramidic „care-şi macină greoi/ timpul”; un timp ca „ viaţa pe un peron” Palerian : „ pe peronul neverosimil de gol/ în gara sordidă/ printre trenurile întârziate/ zăpezile cobor’înd dinspre mont blanc” ( bsesia constantă a poetului este Timpul, călătoria inversă a „ trenurilor”, a cugetului, a morţii.

   O lirică din cuţit, însă care răsună, o poezie care inspiră Stare Poetică, deci se comunică elevat.

   Aurelian Sârbu scrie plasticizant, romantic neîntârziat, în sensul reductiv, axiomatic, jăruitor, fractalic. Patosul acestei poezii este frisonat de o mare, incomunicabilă tristeţe nocturnă, abia insinuată în spaţiul magic dintre cuvinte.

Eugen Evu

Provincia Corvina

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com