|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
SCRIITORII VÂRSTNICI – DEFAVORIZAŢI DE SISTEM
DEZVĂLUIRI ŞOCANTE DE ZIUA PERSOANELOR VÂRSTNICE
Cezarina ADAMESCU, AGERO
I. CÂND OPERA ÎŞI RĂPUNE AUTORUL
Fiecare scriitor a visat, de-a lungul carierei sale ca slujitor al Cuvântului, să-şi clădească o operă. Să rămână ceva în urma sa. Şi nu doar bunuri pământeşti, pe care să se bată urmaşii până la sânge, ca pe un teren de luptă atroce, până la anihilare. Ceva care să rămână în conştiinţa veacurilor. Să rămână înscris în Cartea Cuvântului Vieţii Veşnice. E un ideal pe care, o sumă de scriitori l-au atins, alţii se străduiesc, iar alţii împuşcă vântul ca să poată ajunge la stele. Fiecare face lumină cât poate. E o vorbă veche. De câtă lumină faci în jur, de aceea vei avea parte. Nu e uşor lucru a-ţi clădi nemurirea. E chiar cel mai greu. Prin vorbe, prin fapte, prin idealuri atinse. Îţi trebuie doar un dram de noroc, o ţâră de şansă. Pe care trebuie s-o apuci zdravăn de coamă, precum înşfaci pletele unei comete şi să nu-i mai dai drumul. Depinde de tine? Depinde de alţii? Depinde în primul rând de Dumnezeu. Dacă El îngăduie acest lucru. De multă vreme, înclin să cred că Dumnezeu, deşi îşi alege oamenii „pe sprânceană” şi se slujeşte de ei pentru Opus Dei – Opera sa veşnică, îi supune unor încercări repetate, privitor la idealurile la care aceştia râvnesc şi pentru care se nevoiesc toată viaţa. Nu este nimic neobişnuit, că de când „am început a merge copăcel”, mi-am dorit să realizez ceva care SĂ RĂMÂNĂ. Vorba unui proaspăt debutant – în vârstă de 84 de ani – care şi-a editat de curând o plachetă de versuri: „Am vrut să rămână ceva în urma mea, să nu zic că am trăit degeaba!” Aşadar, omul care nu lasă ceva în urma lui, se consideră că a trăit degeaba, că a făcut în zadar umbră pământului. Nu se vede şi nu se cunoaşte nimic. Nu o gaură-n cer doreşte scriitorul. Nu litere de aur care să inscripţioneze uşa domiciliului său, de cele mai multe ori, foarte modest. Dar măcar o recunoaştere a muncii sale de-o viaţă. Măcar atât. E mult? Viaţa poate fi aruncată la coş. Mereu o luăm de la capăt. În alt oraş, în altă ţară, în altă casă, cu alţi parteneri, cu alţi prieteni. Doar părinţii nu-i mai putem înlocui. Ei rămân unici. Dar opera unui om, poate fi distrusă? Ce ne rămâne? O CONTINUĂ ZBATERE, O GOANĂ GUPĂ VÂNT, O DEŞERTĂCIUNE A DEŞERTĂCIUNII… Bine mai zice Ecleziastul. Ne raportăm la Evanghelie la tot pasul. Fiindcă Sfânta Evanghelie este Viaţa însăşi. Şi nu viaţa aceasta banală şi chinuită, unde suntem pelerini şi străini, ci adevărata Viaţă. Probabil mulţi confraţi se vor bucura într-o oarecare măsură, citind această confesiune. Fie! Bucuria lor să rămână. Aşadar, nu fac excepţie din categoria de oameni care au dorit să lase ceva trainic în urmă. Ceva frumos, demn, remarcabil, care să facă cinste numelui nostru. Nu m-am născut sub auspicii favorabile. A trebuit să lupt pentru fiecare fărâmă, pentru fiecare colţ de edificiu, să pun la temelie, jertfă, lacrimi şi chiar sânge. Nu numai la figurat. Totul a fost dificil, începând cu dobândirea acelui univers interior în care să mă simt liberă, şi nu încorsetată de conjuncturi nefaste. L-am creat cu mare trudă, l-am migălit, l-am şlefuit, aşa cum am putut. Am fost dintotdeauna un autodidact. Până la terminarea facultăţii, ştiam atât cât îmi trebuie ca să nu-mi fie ruşine de mine. Cu preţul unor nopţi şi zile de muncă. Nimic de prisos, nimic gratuit, nimic la întâmplare. Drumul spre desăvârşire l-am parcurs de una singură însă. Înainte şi înapoi, drumul era egal iar parcurgerea lui, la fel de sinuoasă. M-am încumetat, am escaladat munţi de neîncredere, canioane de nepăsare, dealuri de împotrivire. Le-am învins? M-au învins? Încă nu ştiu. Mai ştiu că scriitorul este (sau ar trebui să fie) un militant, un tribun, un model, o efigie, şi uneori, chiar un proroc al epocii sale. O conştiinţă civică înaltă care nu poate fi coruptă în nici un chip, cu nici un preţ. Întreaga viaţă m-am aflat sub semnul fast al Cuvântului. Am debutat editorial târziu, în 1987, cu un volum de versuri la care critica a avut ceva de spus. De atunci, drumul n-a fost mai uşor. Dar era un început. Nu ştiu nici acum, dacă de bun augur. Ba, aş putea spune, azi, când sunt la o vârstă respectabilă, că a fost de rău augur. Pentru că de atunci a început marea bătălie cu morile. Cu morile vanităţilor omeneşti, cu morile meschinăriei şi ale micimii sufleteşti întâmpinate la tot pasul. Cu excepţiile care confirmă regula, fireşte. A început un război nevăzut, o apăsătoare stare de ostilitate. Şi cu cât am înaintat în visul meu care se încăpăţâna obsesiv să rămână, cu atât aceste valuri de ostilitate creşteau până au devenit talazuri. Am pierdut „prieteni”, cunoştinţe, rude, familie. Dar ce-mi rămânea, suplinea toate aceste pierderi. Îmi rămânea aurul cuvintelor. Nu sunt paranoică (încă!). Dar nu pot să nu constat, pe propria-mi piele că, toate construcţiile mele spirituale îmi sunt acum stavilă. Stavilă împotriva a ce? Împotriva monstruoasei invidii omeneşti, acea slăbiciune mai devastatoare decât lepra şi decât cancerul care devoră toate celulele vii, pustieşte şi lasă în urmă numai miasme. Şi nu pot să nu mă raportez la titlul unui film care a făcut vogă în epocă: „Singurătatea alergătorului de cursă lungă”. Da, omul care doreşte să facă un lucru trainic este ca un alergător de cursă lungă. Singur, bolnav şi cât se poate de nefericit în toată splendoarea gloriei sale. Cui să-i pese de aurul sufletesc pe care-l deţine? De aceea, cred că marea majoritatea a acelora care ating unele performanţe, indiferent în ce domeniu, plătesc scump pentru această cutezanţă. Cui? Omenirii. Omenirea – singurul beneficiar – se răzbună pe cel care i-a adus gloria. De ce? Deoarece. Ca să răspund în ton cu anglofilii. E în firea lucrurilor. De ce acela a putut şi eu nu pot? De ce nu sunt eu în locul lui? Şi de aici începe dezastrul. Atât pentru cel în cauză, cât şi pentru privitori. Pentru că privitori şi comentatori sunt cu duiumul. Mai puţini cei care să pună umărul. De-a lungul a peste patru decenii, am îngenuncheat în faţa Cuvântului. Trăind şi desfăşurându-mi activitatea profesională printre cărţi, am slujit cartea cu toată fiinţa. Pe toate planurile. Nu-mi pare rău. E un domeniu atât de fascinant! Cartea m-a îmbunătăţit, m-a sporit, m-a înfrumuseţat, m-a fericit. Cărţile au fost, tot ce am avut mai bun şi mai frumos pe lume. De aceea, am făcut şi eu tot posibilul să mă ridic la această înălţime spirituală, să fac faţă. Faptul că, la ora actuală, am publicat circa 60 de volume de autor, din toate domeniile vieţii literare şi spirituale, că sunt prezentă în manuale şcolare, în dicţionare, în almanahuri literare şi în antologii, stă mărturie. Ca şi faptul că, în calitate de publicist, redactor, editor şi colaborator la diverse reviste din ţară şi străinătate, am publicat sute şi sute de articole. Şi am promovat, prin aceste publicaţii la care am avut acces, un număr impresionant de colegi scriitori, debutanţi sau încercaţi în ale scrisului. Nu-mi aduc aminte să fi refuzat vreodată pe cineva. Unii recunosc acest lucru, alţii nu. E problema lor. Dar iată că, de-o vreme, propria operă, s-a întors împotriva mea. Cu înverşunare. Cu ură. Îmi dă cu tifla, parcă în derâdere. De ce spun acest lucru? Nu mi-e uşor să-mi mărturisesc, nici măcar mie însămi. Fiecare din noi ştie că există o structură a Uniunii Scriitorilor, cu sediul în Bucureşti, care are diverse filiale în ţară. Filiale conduse de oameni care, mai mult sau mai puţin, sunt tot scriitori, ca şi noi. Numai că, se deosebesc prin ceva esenţial. Prin acea calitate care diferenţiază oamenii de celelalte vieţuitoare şi anume, omenia, caritatea (virtute cristică!) - deschiderea sufetească spre celălalt. Lucru mare, moncher, ar fi spus Caragiale! Această calitate – vorba lui Preda – „ceva ce nu se există”. Principalul atribut al acestor „conducători” ai destinelor scriitoriceşti este acela de a servi diverse interese de grup, de a-şi crea propria poziţie socială şi popularitate preum şi de a-şi servi propriile interese. De ce – (întrebare retorică!), dacă Guvernul a oferit şansa ca scriitorii pensionari să beneficieze de o îndemnizaţie egală cu jumătate din pensie – acest lucru este respins cu înverşunare de aşa-zişii preşedinţi ai filialelor Uniunii Scriitorilor din România? De ce suntem jefuiţi sistematic de un drept pe care ni l-a acordat Guvernul? Se zice că „până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii”. Oare, la „centru” nu se află, nu se ştie ce se petrece la filiale? Oare nu se cunoaşte că se percep taxe exorbitante pentru a-ţi fi validat dosarul de intrare în Uniune ca să poţi beneficia de acel ajutor care înseamnă pentru scriitorul în vârstă – minima recunoaştere – a faptului că a trudit o viaţă pe tărâmul literaturii? Acest ajutor este pentru scriitorul pensionar foarte important, de cele mai multe ori, vital. Şi adeseori, ei nu mai apucă să-l dobândească, din nefericire… Nu se ştie că, pentru a fi validat, trebuie să intri în graţiile preşedintelui filialei ori ale altor membri ai comisiei de aprobare, acoliţii săi care-i fac jocul? Că, dacă nu ai pe nimeni să te susţină, dosarul tău zace ani în şir prin birouri, se „rătăceşte” de nenumărate ori, sau se distruge? Am auzit recent de un scriitor care, în disperare că e purtat pe drumuri de ani de zile, din aceleaşi motive, a hotărât să facă greva foamei şi să se lege cu un lanţ în faţa sediului Uniunii Scriitorilor din România. A recurge la un asemenea act disperat nu mai e deloc o noutate, şi nici nu cred că ar impresiona prea mult pe vreun onor-membru al Uniunii. De ce oare nu sunt respectaţi scriitorii, oamenii de cultură şi artă în România? De ce sunt aruncaţi la coş încă din timpul vieţii şi nu se lasă ca Istoria să-şi spună cuvântul? Dacă nu sunt preţuiţi acum, cât îşi mai târăsc picioarele, atunci când? O luptă surdă cu sistemul. Desigur, sistemul câştigă, în detrimentul omului. Ca de fiecare dată. Înţeleg, dacă nu ai două-trei cărţi publicate şi nişte referinţe critice, ca şi câteva recomandări „grase” din partea unor scriitori cu vechime, sigur că nu poţi intra în acest sistem. Dar, ce te faci dacă ai PREA MULTE CĂRŢI, PREA MULTE REFERINŢE CRITICE ŞI PREA MULTE RECOMANDĂRI, când numele tău apare zilnic pe pagina principală a unor publicaţii de prestigiu din ţară şi străinătate şi eşti citit de 12.000 de cititori din toată lumea? Aici te împotmoleşti, fiindcă, „deranjezi” cu apariţiile tale publicistice, eseistice, exegetice, spirituale ori de altă factură. Pe cine deranjezi? Tocmai pe acei „preşedinţi” care ar trebui să te promoveze, de care atârnă în mod ironic, paradoxal şi nedrept „soarta ta”. Dăunăzi, mi s-a spus, de către un asemenea preşedinte al unei filiale: „Opera Dvs. este prea amplă, prea multă, prea voluminoasă. Ea <descurajează> comisia. Trebuie să mai reduceţi din ea, să rămână 2-3 volume, altfel, comisia oboseşte şi nu vă aprobă dosarul.” Sunt cuvinte care m-au lăsat perplexă. Şi nu numai pe mine, ci şi pe cei cărora le-am împărtăşit acest incident. De altfel, trebuia să ajung la filiala cu pricina şi să-mi distrug opera, filă cu filă, în aşa fel încât să rămână, te-miri-ce, ca să fiu în ton cu ceilalţi, să nu fac o notă discordantă, prăpastia e prea mare, decalajul uluitor şi performanţa, de neatins în România şi poate, în lume. Precizez (şi trebuia s-o fac de la început) că nu mi-am propus niciodată să scriu 50 sau 60 de cărţi. Eram bucuroasă să scriu una pe care să văd numele meu. A fost visul din totdeauna. Ele au venit însă pe parcurs, s-au impus şi şi-au cerut dreptul la viaţă. Şi mai recunosc, că sunt înjurată de toţi sfinţii în oraşul meu, ori de câte ori, preşedintele filialei gălăţene, un nume notoriu, ajunge în tipografie şi mai vede câte o carte de-a mea nou apărută. „Iar a scos asta o carte? De unde bani? Dar ce poezie a scris asta, ca să vrea să intre în Uniune? etc.” E opărit pur şi simplu, e otrăvit cu ciuperci şi ars pe grătar, numai la vederea unei noi apariţii cu numele meu. Şi nu face măcar efortul minim de a se informa, de a deschide calculatorul ca să se convingă. Acum, în ceasul al 12-lea, recunosc că am greşit profund. Că trebuia să-mi ţin lumina „sub obroc”, manuscrisele la „editura din sertar”, să nu le dau publicităţii niciodată. Ori mai bine, să le rup, să le dau foc, să le distrug într-un fel sau altul. Ceea ce, în bună parte, am şi făcut. Pentru că nu merită să-ţi jertfeşti viaţa. Nimeni şi nimic nu merită, în afară de Dumnezeu. Nu fac parte din categoria oamenilor care se răzvrătesc. Nu-mi plac disputele, polemicile, starea de conflict. Eu SUNT UN OM AL PĂCII, AL BINELUI GENERAL, nu sunt capabilă de ură, de invidie, de răzbunare. Dacă spun aceste lucruri, ACUM, este că mi-a ajuns cuţitul la os şi nu mai pot să păstrez tăcerea. Şi am hotărât să dezvălui, tot ce am pătimit, în descursul celor zece ani de când mă trudesc să bat la porţile Uniunii. Întâi în oraşul meu, unde am întâmpinat o ostilitate făţişă şi mi s-au pierdut nişte dosare, cu cărţi, referinţe şi recomandări, pe care le-am refăcut cu greu şi am depus din nou dosarul în 2007. A stat un an şi jumătate într-un sertar. Cu chiu cu vai l-am recuperat. Am hotărât să-mi încerc norocul în altă parte, unde nu sunt atât de cunoscută. Aceeaşi poveste tristă. După ce a fost ţinut acasă timp de opt luni de zile abuziv de un membru al comisiei, un distins scriitor ieşean, cu nume de marcă, răsunător, care a refuzat să-l predea preşedintelui, din raţiuni necunoscute, a mai zăcut alte luni de zile în biroul preşedintelui, ca să primesc răspunsul, în cele din urmă, că dosarul e prea masiv şi descurajează. Care comisie? Că doar nu obligam pe nimeni să-mi citească opera, ci doar să-şi facă o palidă părere… Aventura numită DOSARIADA, continuă… Între timp, s-au desfăşurat mai multe şedinţe de validare a dosarelor dar, bineînţeles, al meu nu a fost luat în consideraţie. Întrebări: Care sunt criteriile de evaluare şi cine deţine aceste criterii? Dacă se specifică în Statutul Uniunii Scriitorilor din România sau în cel al filialelor, vreo interdicţie de publicare sau un plafon care nu trebuie depăşit, în aşa fel încât SĂ NU FIE NIMENI DESCURAJAT… Ar fi şi păcat… Cert e că întreaga operă s-a întors împotriva mea, cu osârdie. Nu scriu cărţi ca să descurajez pe cineva, departe de mine… Scriu cărţi dintr-o necesitate interioară. SCRIU CĂRŢI CA SĂ POT TRĂI… E propriul meu MODUS VIVENDI. Pentru aceasta, am renunţat la viaţa socială, la toate atributele unei fiinţe moderne, în ton cu civilizaţia, trăiesc sub limita existenţei, dintr-o pensie care începe cu cifra 6 şi are tot atâtea zerouri. Am muncit, muncesc, cu demnitate şi dragoste pentru semeni. Sau cel puţin aşa am crezut. Că în momentul de faţă NU AM NICI UN DREPT faţă de copleşitoarea operă pe care o las în urmă, îi rog pe alţii să judece… De ce nu, pe Dumneavoastră, care citiţi aceste rânduri?...
Cezarina ADAMESCU, AGERO 3 octombrie 2009
De la: Elena Buica
Altă părere a prof. Barbu Bălan,
directorul revistei "Pro Memoria" şi a Asociaţiei Oamenilor persecutaţi
d.p.d.v.etnic. cesara ---------- Mesaj redirecţionat ---------- De la:
Barbu Balan
|
|
Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >> |
|
Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero: Lucian Hetco (Germania). Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România) Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com |
