MĂRTURII  ZGUDUITOARE

 SCRIITORUL ROMÂN ŞI DULCEA PASĂRE A LIBERTĂŢII

 LAURIAN LODOABĂ, Trei frontiere, Editura Anthropos, 2007

CEZARINA ADAMESCU, Agero

          Paradigma exilului şi, ca urmare a acestuia, literatura diasporei, sau a „evadării” din spaţiul concentraţionar din Est, cel puţin în veacul al XX-lea, s-a impus prin nume ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Matei Vişniec,  Bujor Nedelcovici, Neagu Udroiu, Paul Goma, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, pentru a aminti doar câteva vârfuri. Seduşi de Măiastra Libertăţii, artişti şi scriitori şi-au încercat aripile spre zările – patru, încercând să-şi construiască un cuib, o situaţie, un nume/renume şi să fie ambasadorii culturii româneşti în lume. Unul dintre aceştia,  Paul Goma, o voce distinctă a exilului românesc, spunea: „Eu, în nefericirea mea, sunt fericit: sunt scriitor şi nu sunt legat de pământ. Eu locuiesc Limba română, care nu este pentru mine un instrumnt, ceva pe care pot s-o schimb ca pe o cămaşă, ci este pielea pe care n-o poţi schimba: stai, mori în ea, iar dacă ţi se ia, mori! Deci eu stau la Paris, unde nu mă simt desţărat pntru că ţara mea este Limba română”.

         Iar Nina Cassian, o remarcabilă poetă care trăieşte acum în exil, spunea: „Chiar de voi fi îngropată/ întro străină ţărână/ tot învia-voi odată/ în limba română”.

         Fenomenul păstrării identităţii de neam şi de limbă, în oricare colţ de lume te-ai afla, este foarte complex. Georgeta Adam, profesor asociat dr. la Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti, Facultatea de Jurnalism, Comunicare şi Relaţii Publice, în comunicarea: „II. Jurnalismul din exil şi diasporă – reflecţii şi paradigme. Limba română – paradigma exilului” – spune:  „Emigrare. Despre exil, emigraţie şi desţărare se poate glosa imens, ele reprezentând o exprienţă unică în sufletul unui poet. Orice om care placă are un capitol deschis permanent  în suflet...”Hai să zicem că are o rană permanentă în suflet!”, a adăugat poeta Anca Pedvis. (...) Integrarea într-o altă cultură este un lucru dificil, foarte dificil, dacă nu imposibil. Se va petrece, şi se poate petrece, desigur, dar după părerea mea e că nu poate merg în profunzime. E o mişcare mai mult orizontală. E ca şi cum ai îmbrăca o altă haină. Trebuie să te dezbraci de cea pe care o aveai şi să îmbraci o altă haină. Şi cum haina aceea este îmbrăcată direct pe suflet, este mai greu să te dezbraci şi mai greu să te reîmbraci.”

         Nu toţi au putut străbate cu pas zvelt lungul drum spre afirmare şi impunere a personalităţii, dar mai ales, al păstrării identităţii spirituale. A-ţi pierde, însă,  în propria ţară identitatea, ce poate fi mai cumplit? Paradoxal, unii români au plecat în străinătate în căutarea propriei identităţi, aşa cum mărturiseşte autorul acestei lucrări: „Aruncat la <lada de gunoi>  în propria ţară, mi-am pus în gând să părăsesc, cu riscul vieţii, lumea în care curgea <lapte şi miere>. Aţa că am început să-mi ţes planul evadării, cu minuţiozitatea cu care păianjenul îşi ţese pânza capcană.”

         Din seria dezvăluirilor zguduitoare care alcătuiesc volumul, mărturia lui Emerich Genzinger este relevantă. Şi el a trecut prin infernul şi purgatoriul evadării şi astăzi, „îşi duce existenţa alături de familia sa, undeva în apropiere de Stuttgart, lucrând în turism, dar nu a uitat şi nu va uita niciodată de largărul pentru refugiaţi români de la Padinska Skela” – aşa cum menţionează Laurian Lodoabă în capitolul inaugural al cărţii.

         Dorinţa de libertate a încolţit, nu brusc, ci puţin câte puţin, pe măsura înrăutăţirii situaţiei din ţară. În măsură invers proporţională, creştea visul evadării din „lagărul comunist”: „La cinci sute de kilometri la vest de noi era o altă lum, era abundenţă alimntară, erau antene satelit cu zeci de programe la televizoare numai şi numai color, erau videoteci unde puteai să-ţi închiriezi un film produs nu demult la Hollywood.

         Vizitarea Vienei, la îndemână pentru generaţiile de la începutul veacului trecut, era un vis care, pentru mine cel puţin, se îndepărta cu fiecare zi, iar balcanizarea continua tot mai mult să-şi arate efectele – în vrme ce propaganda oficială terminase demult tot ce avea de spus şi începuse să declanşeze hohote de râs.”

         Dar factorul precumpănitor a fost altul: „Oraşul s-a degradat vizibil, am început să ne pierdem identitatea. Cei care ne minţeau credeau că sunt suficient de crdibili, dacă nu cumva şi originali – libertatea era din ce în ce mai confundată cu captivitatea. Apa potabilă, curentul electric, alimentele – toate au început să fie drastic raţionalizate. Au fost anii în care am început să învăţ limba sârbă, asemeni multor români trăitori în Banat, pentru că urmăream emisiunile posturilor de televiziune iugoslave. Şi tot la fel ca mulţi alţii în acei ani, am renunţat  de mult să privesc televiziunea cuplului dictatorial.”

         Însă hotărârea a venit din pricina nenumăratelor hărţuieli ale miliţiei, care-l chema, repetat, şi-l verifica „la sânge” pe motiv că ar fi putut deţine pepite aurifere, din care s-ar fi putut produce aur dentar, de fapt, un aliaj de cupru şi aluminiu, numit gaudent din care se confecţiona dantura.

         Punct de răscruce în viaţa celor care au trăit-o, emigrarea, definitivă sau temporară, constituie pentru oricine, o amintire dureroasă – în chip deosebit pragul trecerii frontierei, moment de care, cei în cauză doresc ani la rând să se elibereze. O experienţă limită. Această exorcizare a gândurilor şi amintirilor, uneori ia forma unor scrieri,  a unor consemnări a faptelor. Este şi cazul cărţii de faţă, în care, autorul îşi împărtăşeşte trăirile, în speranţa de a le putea suporta mai uşor.

         „Trei frontiere”  - s-a născut aşadar, dintr-o experienţă dureroasă, la limita suportabilului, exprienţa transfugului, a celui rămas temporar fără-de-ţară. Şi poate că aceasta este cea mai cumplită teamă, să rămâi fără patrie, să fii exclus de oriunde, să fii marginalizat, izolat de ai tăi, să nu poţi vorbi propria-ţi limbă,  fără nici o speranţă de a reveni  la starea normală.

         Din această teamă atavică s-au zămislit filele acestei confesiuni zguduitoare.

         Practicile ilegale de trecere a frontierei erau la ordinea zilei. Cine se încumeta, îşi punea în primejdie propria viaţă, dar, mai mult decât atât, periclita grav şi existenţa membrilor familiei şi a prietenilor. Şi totuşi,  românii cutezau.  De ce? În primul rând, în semn de protest faţă de un regim dictatorial. În alt rând, pentru a-şi asigura un trai decent lor şi urmaşilor.

         Calvarul trecerii Dunării, noaptea, seamănă cu trecerea apei Styxului în Luntrea lui Charon.

         Personajele acestei cărţi sunt „cazuri”. Unele fericite, fiindcă şi-au împlinit visul, altele, nu.  Emerich Genzinger şi soţia lui au de suportat supliciul lagărului. Din lagărul comunist nimeresc direct în alt lagăr.

         Stilul naratorului e simplu, liniar, fără nuanţe. Relatează faptele cu seriozitate, aşa cum sunt ele, de fapt. Nu-şi permite să înfrumuseţeze cu nimic situaţia, s-o cosmetizeze, o redă aşa cum a fost.

         Din acest punct de vedere, cartea se înscrie în linia prozei memorialistice, cu date şi situaţii concrete.

         „Dincolo” – un termen, o sintagmă care are conotaţia pământului făgăduinţei, unde curge lapte şi miere, ca-n Vechile Scripturi.

         „De dincolo” şi „dincolo de”.

         Dincolo de aici se află acolo. Doar câţiva metri ar fi necesari, uneori câţiva paşi. Unul şi încă unul. O aruncătură de băţ. Dincolo de fruntarii era: paradisul, libertatea, fericirea, visul, pacea, bunăstarea.

         Dar până atunci, trebuia să treci prin Infernul cazărmilor grănicereşti şi prin Purgatoriul lagărului de transfugi – loc neutru – ţară a nimănui – noland – în care trebuia să munceşti, să locuieşti în condiţii total insalubre, cu zeci de persoane laolaltă, într-un perimetru strâmt, cu condiţii igienice precare şi cu umilinţa şi torturile anchetatorilor. O colivie din care nu se putea ieşi. Abia ieşiţi dintr-o colivie mai mare, au intrat într-una de dimensiuni cât se poate de mici.

         Dar mai ales, exista frica, tensiunea, încordarea aceea animalică până la durerea celei mai intime fibre, nesiguranţa paralizantă şi descurajantă în ceea ce privea viitorul. Groaza că ai putea fi trimis înapoi, în ţară, unde te aşteptau ani grei de închisoare. Se ştie, între două tabere beligerante există un teritoriu neutru, aşa-zisa ţară a nimănui. Fiecare din părţile aflate în conflict stă cu ochii pe ea. Acolo se refugiază cei care aspiră să evadeze. Dar, acolo, mai mult ca în linia întâi a frontului, unde te poţi adăposti în tranşee, gloanţele îţi şuieră pe lângă ureche, pentru că e un loc întins şi expus, te afli ca în vizor acolo, şi, nu e deloc sigur că, o dată ajunşi în ţara nimănui, nu rişti  ca vreun glonţ rătăcit să te nimerească.

         Autorul surprinde atmosfera încărcată de teamă a celor care, râvnesc la ţara nimănui ca loc de tranzit, pentru ca apoi să ajungă acolo unde şi-au propus, adică la libertate. De aceea Milanovac, Negotin, Padinska Skela au rămas în conştiinţa celor care au trecut pe acolo, ca un loc de surghiun, unde nu poţi fi sigur de propria ta viaţă, fiindcă te pândesc primejdii din toate părţile: din ţara unde ai plecat şi unde eşti socotit trădător, din ţara unde vrei să ajungi, unde vei fi privit cu suspiciune şi tratat ca atare.

         Astăzi, aceste locuri nu mai spun nimic, nu mai au o încărcătură negativă, aproape nu se mai ştie ce au simbolizat pentru cei care au ales să plece din ţară, spre o altă lume. Dar atunci, erau  spaţii concentraţionare pentru toţi „cutezătorii.”

         Poate fi definită frica în vreun fel? Început de nebunie, obsesie, durere fizică (pentru că, de încordare, te dor şi oasele şi muşchii şi firele de păr de pe cap, te dor toate fibrele şi toate celulele),  apoi, tremur nervos, sudori reci pe spinare, piele de găină.  Cam acestea sunt componentele fricii care se cuibăreşte

în om ca o căpuşă sub piele şi te vampirizează până la ultima picătură de sânge.

         Şi peste toate, ecoul împuşcăturilor în noapte, care amplifică spaima până la nebunie. Te simţi încoţit precum o fiară de haita de gonaci şi vânători.

         Dar oare în ţară, în propria ta ţară, nu te simţeai încolţit, pândit la fiecare pas,  ascultat, urmărit, persecutat, mai ales dacă se ştia că vrei să-ţi făureşti o altă soartă, în altă parte? Deveneai un fel de paria, un om stigmatizat. Şi stigmatul însemna: setea, dorul de libertate. Ţi se citea în ochi, pe chip, în fiecare mişcare fizică, în fiece cuvânt rostit sau nerostit.

         Realitatea nu e însă, întocmai cu visul, cu orizontul de aşteptare, cu închipuirea, cu planul urzit îndelung, în nopţile de veghe de dinainte de plecare, când aşteptai febril să-ţi pui planul în aplicare,  cu alte cuvinte, vorba românului: „Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg”. Simţurile te pot înşela. Oamenii te trădează. Promisiunile pot fi în van, planurile se pot dovedi zadarnice,  oricât de minuţios ar fi fost alcătuite, visurile se pot da peste cap.

         Să fii capturat, dus cu kalaşnikovul la spate sau la tâmplă până la Judecătorie, apoi azvârlit direct în puşcărie ca un răufăcător, într-o celulă de ľ, alături de 14 oameni necunoscuţi, de naţionalităţi şi limbi diferite, câte doi în pat, nu e o experinţă tocmai agreabilă. Lipsa de aer, mizeria cruntă, condiţiile insalubre, hrana foarte puţină şi proastă, toate acestea erau departe de visul occidental.

         Transfugi, laolaltă cu delincvenţi. „Tratamentul” era la fel pentru toţi; descărcat saci  de ciment  din vagoane, mâncare precară. Epuizare fizică şi nervoasă pentru ca tuturor să le piară cheful de a mai fugi „dincolo”. Şi peste toate acestea, anchetele interminabile şi foarte intimidante, şi teama că în orice clipă vei fi trimis de unde ai plecat.

         „Dincolo” rămăsese un vis înceţoşat, de neatins, vis transformat în cel mai negru coşmar. Pentru femei mai exista şi primejdia de a cădea pradă poftelor trupeşti ale jandarmilor şi gardienilor, şi batjocorite. Acte de sadism de neimaginat, gratuit, rod al instinctului animalic.

         Şi, intrat parcă în creier, zgomotul infernal al zăvoarelor şi uşilor metalice de la celule.

         Homo homini lupus – omul îi este omului fiară, zice o maximă latinească, prin aceasta relevându-se partea sălbatică din om, care uneori întrece atributele umane.

         Replică dintr-un film:

         -Eşti o fiară.

         -Mai rău, sunt om.

         Aşadar, în unele situaţii, lupul din om se trezeşte  şi omul manifestă un comportament animalic.

         De ce ajunge omul să-i fie lup semenului său?

         Din frică. Frica de a nu ajunge el în locul celui pe care-l persecută. Ar fi o explicaţie. Dar răutatea, uneori, nu are nici un suport psihologic. Ea este instinctuală. Pur şi simplu există şi trebuie consumată.

         Toate aceste aspecte ale dezlănţuirii fiarei din om, le surprinde autorul în episoadele în care descrie pătimirile de la închisoarea sârbească.

         În această situaţie, au fost unii care neputând să-şi încalce crezul asumat, adică să mintă,  datorită convingerilor religioase, au fost retrimişi în ţară. În închisoare  se puteau învăţa toate şmecheriile, pentru a supravieţui şi a scăpa din acel infern. Totul era permis în vederea atingerii scopului, chiar şi declararea unei alte cetăţenii.

         Autorul îşi aminteşte: „La două zile după interogatoriu soarta îţi era pecetluită – mergeai spre Belgrad şi de acolo spre Abendland (Occident) sau erai returnat în România, ciomăgit la graniţă şi înfometat.

         În închisoare eram laolaltă cu deţinuţi sârbi, unii dintre ei vorbind româneşte, cei originari din Negotin. Erau solidari cu noi, cei care încercam să fim liberi.

         Nesiguranţa pe care o simţeam ca pe o sabie deasupra capului şi apropierea sfârşitului detenţiei făceau să ne crească adrenalina. Nu aveam decât o preocupare: încotro ne vom îndrepta? Sau, mai bine zis – când se va sfârşi calvarul acestei aventuri periculoase? Obsesiv revenea şi întrebarea; ce s-a întâmplat cu cei de-acasă? Părinţii au fost interogaţi de securitate, soţia a fost dată afară din serviciu, arestată, maşina confiscată?! Ce sens mai putea să aibă o astfel de viaţă? (...)

         Societatea în care am trăit era absurdă, ar oare existenţa mea nu era o absurditate pe care o acceptam fără crâcnire.

         Nu ştiam ce va urma totul era învăluit în mister.

         În fiecare zi sosea o dubiţă a Miliţiei din Pojarevac şi dacă ţi se puneau cătuşele la mâini, după terminarea detenţiei de douăzeci de zile, cu siguranţă erai trimis în ţară, unde ştiai ce te aşteaptă -, bătaie la sânge, schilodire fizică şi morală, înfometare şi porţia zilnică de umilinţă.

         Scenele, pentru mine, pe care le priveam pe o jumătate de geam, în timp ce făceam curăţenie, erau de coşmar – câte doi sau trei tineri încătuşaţi erau împinşi în duba albastră a miliţiei, urlând de disperare, adeseori loviţi cu patul puştilor kalaşnikov, asemeni unor animale conduse pe ultimul lor drum către abator.”

         Firesc că, astfel de orori, trăite zi de zi, sunt de natură să te descurajeze, cu repercursiuni fizice şi psihice pentru toată viaţa. Nu e de mirare că unii, mai slabi de fire, au cedat şi şi-au pus capăt zilelor.

         „Atunci m-am întrebat ce sens mai are să trăim dacă vom fi returnaţi în schimbul unui vagon de sare şi desfiguraţi în bătaie, ca atâţia tineri şi tinere, care au avut de suferit toată viaţa pe urma maltratărilor la care au fost supuşi. O prietenă, stabilită în Nashville, a rămas cu şira spinării în pioneze pentru tot restul vieţii, în urma unei corecţii executate cu bestialitate de grăniceri, după ce au capturat-o în zona de frontieră.”

         Imaginile descrise de Laurian Lodoabă par din filmele absurde care au ca subiect războiul ori lagărele de concentrare naziste. Este necrezut că, pe timp de pace se pot întâmpla asemenea atrocităţi. După o astfel de experienţă, rămâi marcat pe viaţă. Numai cine a trăit acest coşmar poate să înţelagă.

         De ce acest comportament sălbatic la grănicerii sârbi? Ce aveau ei de câştigat sau de pierdut, dacă dădeau dovadă de sadism faţă de aşa-zişii „prizonieri” care nu le făcuseră nici un rău, erau de altă naţionalitate, nu le aduceau atingere ţării şi neamului lor, erau doar în „tranzit” pentru scurt timp?

Cui foloseau aceste lecţii dure? Toate acestea îmi amintesc de tratamentele la care au fost supuşi evreii, polonezii, ţiganii, socotite ras inferioare în lagărele de concentrare naziste, care-şi făceau singure legea lor şi aveau voie să ucidă pe oricine, fără nici un fel de consecinţe. Dar atunci, cel puţin, era vreme de război şi aceştia erau socotiţi „rase inferioare”, duşmani ai nazismului abia inslalat la putere.

         A face experinţe pe oameni, a le proba puterea de rezistenţă până la ultima suflare, a nu avea nici un fel de remuşcări pentru vieţile curmate sub pretextul războiului, iată o probă vădită de trezire a instinctului de fiară din om.

         Emerich Genzinger mărturiseşte: „...acesta este advărul gol-goluţ, pe care cei de acolo doresc  astăzi să-l cosmetizeze. Am auzit chiar că vor să îi „omagieze” pe frontierişti prin ridicarea unui monument pe malul Dunării. Orice comentariu  mi se pare de prisos!”        

         Preţul libertăţii se dovedea, de cele mai multe ori, nespus de scump şi nu putea fi plătit de oricine. Ca o cauţiune enormă pe care împricinatul n-o poate plăti preţ de o viaţă şi atunci e nevoit să zacă în închisoare.  

         Se întâmplă atâtea lucruri absurde şi de neînţeles în această scurtă viaţă, încât, lucrurile „normale” par de-a dreptul extraordinare şi, adeseori, omul nu are alt vis decât de a se întoarce la viaţa simplă şi normală pe care a dus-o până atunci: o casă, o familie, copii, bucurii mărunte. Uciderea visului, însă, mi se pare mai dramatică decât ruinarea casei. Pentru că locuinţa mai poate fi ridicată, „podul de piatră” chiar dacă „s-a dărâmat”, poate fi durat din nou,  aşa cum suna un cântecel în copilărie, dar un vis, o dată ucis, nu mai poate renaşte decât foarte, foarte greu.

         În împrejurările-limită de care omul are parte în viaţă, a avea un prieten este echivalent cu a te bucura de prezenţa unui înger. Omul nu poate suporta singur supliciul, trebuie să-l împărtăşească. „A sosit şi ziua Z, mă uitam în ochii albaştri ai prietenului meu care se arăta tot mai abătut. Împreună am primit botezul fluviului şi am devenit fraţi de cruce în suferinţă”.

         De ce suferinţa apropie mai mult decât fericirea?

         Din închisoare, într-o altă închisoare,  şi-n altă închisoare, aşa s-a derulat destinul autorului. O dată ieşit după ispăşirea celor 20 de zile de „lagăr”, au fost duşi la Padinska Skela „o clădire imensă, tip cetate, înconjurată de garduri înalte cu sârmă ghimpată şi păzită de gardieni cu câini-lup. (...) Am fost împinşi cu brutalitate de gardienii înarmaţi în celule, despărţiţi unul de celălalt, iar cuvântul „brzo, brzo”, îmi sună uneori şi azi în urechi dimineaţa, când mă trezesc. În celulele de 12 metri pătraţi erau înghesuiţi câte 15 oameni, cu closetul la nas. Closet, nu W.C.!”

         Pe toată lungimea cărţii, stilul naratorului este simplu, concis, fără nici un fel de podoabe. Subiectul nici nu ar îngădui împodobirea.

         Autorul povesteşte:

         „Condiţiile de trai în lagărul din Padinska erau crunte în comparaţie cu cele de la închisoarea din Pojarevac.

         Ajunsesem să spun că nimic nu este real, totul este un vis urât de care mâine dimineaţă voi fi eliberat pentru totdeauna şi voi păşi victorios şi liber în capitala Austriei, pe Taborstrasse, pe urmele lui Mozart, Goethe sau Freud. Acolo, în inima Vienei, voi primi statutul de refugiat şi permisul de „fluchten ausweis”, voi găsi un job, poate chiar voi putea să-mi deschid un „praxis” de doctor dentist. Dar cine îmi va da  sentinţa, comisarii sârbi sau cei de la O.N.U.  cât voi rămâne acolo, sau până când voi rezista, nu puteam în nici un fel ghici. Am încercat să aflu detalii de la „pensionarii” lagărului, care îmi mărturiseau că la sosirea lor acolo aveau peste 80 de kilograme, iar după numai 40 de zile nu aveau mai mult de cincizeci!

         Seara am rămas de multe ori flămând, nu mai ajungea mâncarea sau mai bine zis gardienii şi prsonalul auxiliar din lagăr furau pe rupte din raţiile noastre de mâncare. În minuscula celulă, cu cinsprezece oameni, emana un miros pestilenţial de transpiraţie şi fecale – te sufocai, unii dintre noi leşinau.

         După câteva zile de nesomn m-am prefăcut că mi-e rău şi mi s-a permis să dorm pe cimentul de pe coridor, unde se aliniau peste douăzeci de celule. Pe coridor era aer, dar când încercam să adform, cohorte de ţânţari, cu abdomenele pline de sânge, începeau atactul din toate părţile.”

         Autorul relatează despre existenţa unei adevărate filiere care „îi ajuta” pe transfugi să ajungă în ţara în care doreau, contra unei sume imense de bani, după trecerea „etapelor” de trazit, care constau în închisoare, lagăr şi  domiciliu forţat.

         „Cum funcţiona acastă filiră, cine erau <australienii>?

         Rudele din Germania sau pritenii adevăraţi erau informaţi telefonic despre locul d la Mitrovice Dom, unde ne aflam, iar sumele se negociau cu românii care au ajuns rezidenţi în Australia, dar neobişnuiţi cu regimul de lucru de acolo au hotărât să câştige mai uşor şi mai mulţi bani tot pe spinarea românilor, pretinzând sume fabuloase de bani, pentru acele vremuri, dar mai ales pentru nişte amărâţi de refugiaţi cu buzunarele goale.

         În momentul în care prietenii ori rudele refugiatului erau de acord cu suma cerută de aceşti traficanţi, noaptea erai îmbrăcat într-un autoturism cu numere germane sau austriece pe post de colet şi adio „hotel!”

         La destinaţie, în Germania sau Austria, coletul era predat, iar cei apropiaţi trebuia să pubă jos banii promişi.

         O „excursie” peste graniţa germană ajungea la patru mii de mărci, iar până la Viena, două mii.”

         Autorul are parte în această „aventură” şi de trecerea frauduloasă a frontierei din Iugoslavia către Austria şi, precum cascadorii de film, sare din maşina care îi transporta şi se afundă într-o pădure. Şi iarăşi impresia de fabulos, de film science-fiction:

         „Peste trunchiuri de brazi seceraţi de furtuni, peste snopi de cetină, prin apa rece ca gheaţa – am străbătut peste zece kilometri până am ajuns într-o pădure de foioase, unde am zărit bornele vopsite în alb şi roşu, care  indicau limita de frontieră.”

         Magia patriei valsului îi atrage precum un magnet şi nu mai au timp să se gândească la faptul că au devenit, prin fuga din ţară, „duşmani ai poporului”, judecaţi şi condamnaţi în absenţă.

         Se afla în faţa „ultimei frontiere” – cea dintre Austria şi Germania. Dar aici, a fost din nou prins de cei de la Poliţia Scretă – Geheimdienst, percheziţionat, pus în cătuşe şi, după patru zile de detenţie, îmbarcat într-un autobuz cu alţi transfugi români şi duşi în cel mai apropiat oraş de frontiera germană, din Austria, la Salzburg,

         Cine a ajuns, sau doreşte să ajungă la Salzburg, pe urmele paşilor lui Mozart, are cu totul alte gânduri decât cele ale eroului nostru, în momentul când s-a văzut singur, epuizat fizic, obsedat că nu are un loc unde să-şi aştearnă capul pe pernă, şi prea puţin preocupat să viziteze şi să admire frumuseţea oraşului şi a casei memoriale a unuia dintre cei mai mari compozitori ai tuturor timpurilor.

         Un poliţist comunitar îl îndrumă la „Poor House” – Casa Săracilor – unde se aflau cei fără acoperiş deasupra capului, cei ieşiţi de la dezalcolizare ori cei care au fost daţi afară din casă.

         În drumurile şi popasurile sale prin locuri necunoscute, autorul întâlneşte oameni care-i împărtăşesc din experienţa lor. Câţi oameni, atâtea poveşti adevărate.

         Una din aceste fascinante poveşti este despre Brother Richard, un american insular care a venit în Austria pe când avea douăzeci şi cinci de ani deşi se născuse în Hawai. Acum, după ce studiase teologia, îi ajuta pe cei săraci în catedrala care aparţinea călugărilor franciscani. Acesta îi oferă găzduire autorului şi micul dejun la comunitatea franciscană.

         Aventurile nu se termină aici pentru autor, care s-a pomenit „un biet <Auslander” – un refugiat fără bani, doar cu hainele second-hand pe care trebuia să am mare grijă să nu le murdăresc şi să apar dizgraţios p străzile cosmopolite din Salzburg.”     

         Ultimul capitol al cărţii se numeşte „Ultima evadare” şi descrie depăşirea acestui ultim obstacol al autorului, adică a ultimei frontire, spre a ajunge la destinaţia dorită:

         „...A doua zi am văzut pentru prima dată un costum bărbătesc tirolez, în care arătam ca un austriac get beget din Tirol. Jacheeta din postav verde închis, pe corp, era încheiată cu un rând de nasturi din os de coarne de cerb. Culoarea jachetei era asemănătoare cetinei de brad. Pantalonii trei sferturi îmi părau comici, strânşi peste genunchi – la aceştia adăugându-se ciorapi albi şi ghete înalte din piele maro. Pe cap purtam un clop vânătoresc, cu nelipsita pană de cocoş de munte şi tot felul de insigne mici de vânătoare, aplicate la vedere.”

         Brother Richard îi oferă şi biletul de călătorie până la Munchen. După încă trei zile în lagărul de la Nurenberg, în sfârşit, la Ingolstadt primeşte primul ajutor social. Urmează primul job la fabrica de automobile din oraş.

         Pe firul de păianjen al memoriei – ca să folosesc sintagma din titlul unui roman românesc al Cellei Serghi, se derulează amintirile şi drumul sinuos al destinului autorului, în tot ce a însemnat experinţa de emigrant. Poveştile ar putea continua, la fel de captivante, pentru că întreaga viaţă este o perpetuă aventură  pe culuarul dintre  clipa naşterii şi clipa plecării definitive. O aventură presărată cu situaţii limită, cu praguri şi trepte, suişuri şi coborâşuri, porţiuni line şi iarăşi suişuri şi coborâşuri.

         Cartea este parcursă cu interes, aş zice că e captivantă pentru că şi experienţa autorului este unică, deşi ea seamănă cu a multor altora care nădăjduiesc într-o lume mai bună, mai curată, mai luminată, eliberată de angoasă şi teamă pentru ziua de mâine. Cât a reuşit Laurian Lodoabă să-şi împlinească visul, ne poate spune într-o viitoare carte.

CEZARINA ADAMESCU, Agero

10 IULIE 2010  

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com