|
 SCUTIERUL
*
ROMAN
DE FAMILIE -
EDITURA PRIMUS, ORADEA, 2007
Constantin
Nicolae MĂLINAŞ
LA ORADEA A FOST LANSAT
ROMANUL ISTORIC „SCUTIERUL”,
DE DR. CONSTANTIN
NICOLAE MĂLINAŞ
Apărut la Editura Primus din Oradea, 2007 cartea a fost prezentată de
către distinse personalităţi ale vieţii spirituale orădene: Paşcu
Balaci, scriitor şi avocat, preşedintele Cenaclului literar «Barbu
Ştefănescu Delavrancea» care a găzduit lansarea, şi moderatorul
întâlnirii; conf. univ. Dr. Corneliu Crăciun, istoric literar col. Dr.
Constantin Moşincat, istoric militar, preot Dorel Octavian Rusu,
scritor, protopop de Oradea, ing. Gavril Coltău, scriitor, dr. Lucian
Munteanu, scriitor şi epigramist.
Romanul istoric
«SCUTIERUL» a apărut sub semnătura talentatului om de litere
orădean, Constantin Nicolae Mălinaş, scriitor productiv, aflat la
cea de a treia carte de proză literară în ultimii ani, totodată autor a
nu mai puţin de nouă cărţi de specialitate din domeniul biblioteconomiei
şi istoriei.
«SCUTIERUL»
este, în fond, un roman de familie, în care se recunoaşte formula
artistică a biografismului literar, ca tendinţa de cea mai nouă
actualitate în construcţia prozei. Pornind de la vechea soluţie
renascentistă, a dialogului de luminare dintre generaţii, autorul face
reutilizarea lui, ca punte de comunicare dintre tată şi fiu, prin
dialog narativ, cu rol de recuperare şi memorare a ceea ce nu trebuie
 să
se uite.
Totodată, putem socoti
romanul «SCUTIERUL» ca fiind de factură istorică, prin traseul de
viaţă al personajuluii principal, subofiţerul
guard de geniu Dumitru MĂLINU, care în peste o jumătate de secol
de pace şi război se mişcă pe un spaţiu vast, între Odessa, Transilvania
şi Viena, având parte de toate, bune şi rele.
Evenimetul s-a terminat cu o
agapă unde s-au continuat discuţii principiale şi laudative la adresa
cărţii. Autorul a oferit doritorilor autografe.
George ROCA
Redactor
AGERO
Prezentăm în continuare un
fragment din roman:
(1)
ULTIMELE ZILE…
 Tata
a căzut bolnav la pat după Sfântul Dumitru, în 1988, când a căpătat o
răceală zdravănă, pentru că a băut vin rece de ziua lui. Atunci a venit
frate-său la el, de la Cluj, Dionisie, a stat câteva zile, au petrecut,
au povestit, au băut vin rece în pivniţă şi apoi tata l-a condus la
autobuz. Acolo s-au despărţit, fără să ştie că este pentru ultima oară,
când se văd, de unde să ştie, că erau amândoi în bună dispoziţie, ca
nişte feciori târzii. A venit de la autobuz bolnav, tata, că a
transpirat, de ce a transpirat, zicea vesel că a transpirat ca să nu
răcească. Mama i-a dat una, alta, ca la răceală, i-a pus termometrul,
avea febră, l-a înfăşurat cu compresă rece. Dar era altceva, altfel de
răceală, care nu a mai trecut. Era vârsta, era uzura organismului, era
războiul şi toate greutăţile, care i-au rămas în memoria trupului, de
cip, sub forma unei hepatite mecanice. Care acum s-a activat, zicea
doctorul. Şi din răceală a dat în aprindere de plămâni, din asta a dat
în hepatita, care, cum spunea doctorul, s-a trezit şi a avansat foarte
repede. Medicamente nu prea erau, arginina era în Franţa, medicii buni
erau departe, la oraş, aşa că boala a evoluat şi tata a rămas la pat. De
şedere prea lungă pe şolduri, în patul din bucătărie, cât pe spate, cât
pe stânga, sau pe dreapta, i-a pocnit pielea şi carnea se vedea în
dreptul articulaţiei femurale, provocându-i dureri la fiecare mişcare.
Piele bătrână, de 76 de ani! Cu ceva alifii din vitamine s-a mai
fortificat şi s-a adunat, parcă a fost mai bine.
Era şi rău
cu mama, că tot cerea să-i dea miere de albine, însă dizolvată în ţuică
de prună, că ăsta e medicamentul fabulos, proorocit din poveştile cu
doctorii de pe la sate şi o să-l facă bine! Asta este o prostie
inventată de crâşmari, dar părea o poveste atractivă şi el tot cerea!
Mama nu-i dădea şi atunci se supăra. Cum i-a plăcut toată viaţa să fie
independent, acum l-a deranjat şi că pensia a încasat-o mama de la
poştaş. În replică, a adunat de prin casă şi a pus sub muşamaua de pe
masă o mică arhivă, de acte şi tot felul de însemnări personale, din
care nu lipseau biletele de pronosport, la care i-a plăcut să joace,
deşi nu a câştigat decît o singură dată în treizeci de ani, un premiu de
vreo patru mii de lei, care au fost atunci bani buni, prin 1960.
Am ajuns acasă, la Gintelec,
luni, în 26 decembrie 1988 şi l-am găsit nu prea bine, se simţea chiar
rău şi, mai ales, se simţea abandonat. L-am ridicat, l-am şters cu un
prosop umed, cam peste tot, apoi i-am tomnit o perină bună, ca să
poată sta sus şi am încercat să purtăm o discuţie desluşită. Era pe
deplin lucid şi chiar pus pe şotii, ceea ce însemna că îşi revenise
psihic. Şi am discutat mult despre munca lui de la Diosig, unde a fost
repartizat după terminarea Şcolii de subofiţeri guarzi de geniu de la
Cotroceni, în 1937. Toată promoţia lor a fost trimisă acolo, ca să facă
linia de fortificaţii la graniţa cu Ungaria.
Era târziu, după miezul
nopţii, când l-am lăsat să doarmă şi eu m-am dus dincolo să mă culc,
unde era mai rece, în cameră mare, dinspre uliţă. M-am trezit a doua zi,
marţi, 27 decembrie, pe la orele opt şi am mers uşor în bucătărie să văd
ce face. Era cald şi linişte. Nu-i auzeam respiraţia şi m-am speriat. Am
mers dincolo, în dormitor, unde am trezit-o pe mama. Ea, săraca, dormea,
căci avusese parte de multe nopţi dormite pe apucate, şi acum se
răzămase în nădejdea mea. Am strigat-o uşor, să nu o sperii.
-Mamă!, zic, l-ai auzit pe
tata acuma dimineaţa? A bătut în perete?
-Nu l-am auzit, da bate el în
perete, când vrea să mă cheme, dacă nu sunt cumva acolo.
-Da acuma a bătut?, întreb.
Că şi eu am adormit!
-Nu l-am auzit, că tare am
adormit, da mă duc eu acuma să-l văd ce face!
Şi s-a sculat, a luat ceva
halat pe ea şi am mers împreună în bucătărie, unul după celălalt. Tata
se ridicase răzemat în perină şi şmecherea din ochi.
-Ceee!?, zice. Aţi crezut că
am murit?
Cuvintele acestea m-au pălit
în suflet, şi cu ele a însemnat că toţi ştiam că moartea e pe undeva în
jur, prin grădini, şi poate oricând să vină, chiar dacă dimineaţa tata a
vrut doar să mă fi păcălit, să facă o probă, că nu mai suflă.
-Doamne, Dumitre, multă minte
mai îţi trebuie!, a zis mama înlăcrimată. De ce vrei să ne superi, că şi
aşa suntem amărâţi destul! Că dacă nu-ţi era aşa de drag bufetul ăla,
din sat, nu erai tu acuma pe pat!
Mă uitam la tata, care era
nebărbierit şi nu arăta bine din cauza aceasta. La împunsătura cu
bufetul nu a zis nimic, ca altădată, ceea ce însemna că se judecase în
sine şi acum avea altă părere, mai bună, decât cele de dinainte. Dar ca
să nu se lase, a început să chiuie, pocnind din degete, ca ţigănuşii:
-Halaripu, ripu, a murit
Dumitru, pă scândură lată, cu aia sculată! Dar nu a râs. S-a uitat numai
la noi, cu mare curiozitate.
-Tată!, zic eu, hai să te
bărbieresc, să te fac băiat frumos!
-La limbă, dacă ai putea să-l
faci băiat frumos!, a bombănit mama.
Şi am început să-l
bărbieresc, cum stătea în pat, pe jumătate ridicat, apoi i-am spus să se
întindă şi i-am tăiat unghiile de la picioare, punându-mi în operaţie
toată priceperea mea de pedichiurist amator. Avea degete deformate de
încălţăminte proastă şi de drumuri multe, cu unghiile răsfrînte lateral
sub carne, ceea ce mi-a dat mult de furcă, da până la urmă le-am dat
gata, l-am şters cu o cârpă înmuiată în spirt medicinal şi l-am vânturat
cu un prosop uscat. Ceea ce l-a făcut să fie tare satisfăcut.
-Nu am fost spălat aşa de
vreo 60 de ani, de pe când eram elev la Liceul „Petru Maior” din Gherla!
Atunci venea în fiecare an Epsicopul Hosu şi spăla picioarele la zece
tineri. O dată m-am nimerit şi eu între ei. De atunci, am crezut că sunt
ales, poate am crezut şi că sunt nemuritor… Dacă m-a spălat pe picioare
un episcop!
-Dar şi un episcop este
muritor!, am încercat eu să-l aduc pe pământ.
-Păi, el a murit, că l-au
omorât comuniştii, dar nu trebuia s-o facă, poate dacă nu îl omorau,
trăia şi acuma...
-Mai taci bărbate, interveni
mama, că aşa vorbeai şi pe la bufet!, se sperie ea în mod demonstrativ.
-Nu am rămas nimănui dator!
Nu vreau nici acum să rămân. Vă rog să-mi pregătiţi bine înmormântarea.
Vă las vin, ţuică, bani...Să ajungă la toţi! Dar, să nu mă uitaţi! Poate
mai am câteva zile, poate mai am câteva ceasuri!... Şi se opri deodată
înecat: Doamne, de ce-i făcută lumea asta aşa!?, exclamă, de parcă ar fi
dialogat cu Dumnezeu, vorbind despre altă entitate, a treia, care ar fi
făcut lumea aşa cum este, rău alcătuită. De fapt, aşa vorbesc oamenii,
nu în dodii, ci în trei, de căte ori vor să facă o generalizare, au în
subconştient un fel de Sfăntă Treime verbală, profundă, care vine din
comuna primitivă şi ar avea rol de protejare a omului prost, care se
simţea atunci ameninţat de tot felul de slăbiciuni şi sălbăticiuni, de
puteri cereşti şi de trunchiurile de copaci, pe care le vedea ca fiind
vii. Animismul vechi a pătruns masiv în poezie şi nu ne lasă niciodată
singuri nici în proză! Strâmbă Lemne, care se luptă cu copacii, ca şi cu
nişte luptători, este din acele credinţe.
În ziua aceea tata a povestit
una, alta, din lecturile lui, între altele despre Caligula, care şi-a
făcut calul senator şi a început el jocul cu zarurile. Apoi şi-a
închipuit cum va muri:
-Măăăă Titel, îmi zice, cum
şedeam eu la masă şi el culcat pe jumătate în pat, moartea asta de pe
grădini vine aşa, cât ai face hâra, hâra, de două ori, şi gata!
Prin urmare, ar fi dorit să
moară uşor şi repede, ca pe front, cum văzuse probabil, şi i se părea
acum mai convenabil, decât să se chinuie în lupta sufletului cu trupul,
cum zice scriptura.
-Tată!, zic eu pe la miezul
nopţii, te rog să nu te superi, acuma mă duc şi eu să mă culc!
-Bine!, zice. Da lasă lumina
cea mare aprinsă în antreu! Şi cea mică aprinsă aici!
L-am culcat, l-am învelit,
l-am mai întrebat câte ceva, dar culcat parcă ameţeşte, sau aşa ceva,
căci nu răspundea bine, parcă nu-l ascultau buzele.
-Nu-l mai omor pe Caligula!,
zice el. Da nici el pe mine. Că numai una ştia! Să omoare oameni! Tu’i
mama lui de împărat nemernic! După care a început să-l înjure pe
Ceauşescu, de mamă, fapt care m-a speriat, chiar dacă era miezul nopţii
şi noi singuri, dacă-l înjură şi ziua, când vine cineva pe la noi, aude
şi ne reclamă la securitate.
-Te rog, tată, nu-l mai
înjura, că nu e bine!
-Da ce o să-mi facă, o să mă
omoare, că mai mult nu mai are ce să-mi facă!
Şi se apucă de scuipat, se
întoarce şi scuipă pe jos, în direcţia găleţii. Eu mă apuc să şterg,
aşa, ceva mai demonstrativ, ca să nu-i zic decât aşa că să nu mai scuipe
pe jos, nu este bine la un bolnav de hepatită.
-Lasă să scuip!, zice
deodată, ca în telepatie. Că n-oi mai scuipa mult!... În casa mea scuip,
eu am făcut-o! Cu treizeci şi opt de mii de lei şi nu ştiu câte sute, în
anul cincizeci şi şase. Când v-am dat şi pe voi la liceu, pe amândoi,
dintr-un singur salar...am făcut-o!
-Doamne, zice mama, mai bine
nu-i dădeai la liceu, mă gândesc câteodată, că am rămas în casa asta
numai noi doi, singuri!
-Taci femeie! Că el a făcut
un apartament în bloc. Nu o casă! Un apartament! Da l-a făcut cu o sută
şaizeci de mii de lei. De patru ori mai mult! Ce progres e ăsta?!
-Pe tine, pe vremea ta, te-a
ajutat întreprinderea să faci casa!
-Daaa! M-a ajutat. Dar şi pe
tine te-a ajutat. Să-ţi ia salariul pe 15 ani? Băga-i-aş în gaura mamii
lor! Măgarii! Da şi voi! Că nimic nu ştiţi zice, numai aplaudaţi la
adunări!
Cu astea ne culcăm şi,
obosit, mă trezesc tot obosit, miercuri, pe la orele cinci dimineaţa. Îl
aud pe tata cum tuşeşte greu şi bate cu bota în perete. Vin.
E treaz şi suferind.
-Sunteţi superficiali cu
mine!, zice... E ziuă? Cât e ceasul?
-Cum să fie ziuă? E iarnă, la
cinci dimineaţa...
-Bine că am mai apucat ziua.
Noapte ca asta nu mai vreau!... Nici n-am dormit, nici n-am visat. Uite,
ce vă rog! De acuma să nu mă mai lăsaţi singur... Cât o fi?
-Ceasul e trecut de cinci!
-Nu! Plapoma! Ce plapomă am
eu şi ce plapomă are maică-ta!
-Ei, aşa-s femeile! De
plapumă!
-Ad-o p-a ei aici, ca s-o
vezi! Că cearceaf de zece ani nu am văzut. Şi ăsta mi l-a dat numai când
i-am dat pensia!...
-Tată, te rog, nu spune aşa!
Ştii bine că nu-i aşa!
-Acum, i-am dat toţi banii!
Nu mai am ce face cu ei… Auzi, ce mă întreabă deunăzi, până ai venit tu
acasă: Dacă mori, Dumitre, capăt eu pensia ta?
-Şi ce i-ai răspuns?, întreb
eu mai glumeţ.
-Mai capeţi un drac şut, o
sută de lei! Aşa i-am răspuns!
-Tată, nu fii aşa de
suspicios. A întrebat din nelinişte. Şi din neştire.
-Că dacă nu mureau porcii,
rămâneam tot cu ţoalele alea.
Am impresia că aiurează.
-Doamne, Dumitre, ce vorbeşti
de pe front!, strigă mama.
-Păi nu i-am tăiat, care au
murit. Atunci au trebuit spălate hainele şi altele nu mi-au trebuit.
-Tată, tată!, îl strig eu
încet, dar nu mă aude. Mă simt disperat şi neajutorat, total nepregătit
şi nepriceput să fac faţă la o astfel de situaţie. Parcă toată şcoala,
multă, câtă am făcut-o, nu e de nici un folos, dacă nu m-a învăţat cele
mai simple lucruri despre îngrijirea unui bolnav.
-Doamne, oftează iar mama,
cum v-am dat la şcoală şi cât am plătit, da nimica nu v-or învăţat, numa
partidu şi partidu! Da de moarte ce v-o spus?!
-Caligula!? Începe tata să
fie real. Păi nu ţi-am spus aseară!? În insula Capri, cu Tiberiu. Asta a
fost, zăcea între perini, bolnav. S-a cerut să se ducă la Roma. Da nu
l-au dus. L-au omorât.
-Cum aşa?!
-Cum fac evreii! L-au sufocat
cu perina!
-Tată, tată!, îl întreb,
bucuros că şi-a revenit. Mai înainte, ce-ai visat? Mă priveşte lung.
-Nimic!, răspunde limpede. În
vise nu cred, nu vreau să cred. Că odată am visat că-s şomer şi umblam
să-mi caut de lucru în Bucureşti. Nu aflam! Ce mă fac eu acuma?!... Şi
odată mă trezesc: Stai Dumitre, că doară tu eşti pensionar! Vezi,
băiete, poţi să crezi în vise!
Apoi se cere pe găleată. O
aduc, pregătesc şi capacul de plastic de veceu, pe care-l pun deasupra.
Acuma e acuma, cum voi putea să-l ajut, ca să nu urineze pe jos. Se
ambiţionează să se întoarcă şi să se aşeze singur, da nu poate. Îl apuc
de subsiori, îl ridic cu totul şi-l las încet pe capac. Acum şade
convenabil, chiar îi arde de râs:
-Ba pot!, zice. Uite că pot!
Ştii cum am fost eu toată viaţa! Ca acuma! Urină şi căcat!...
-Doamne, tată!
-Aşa să fii şi tu! Că atunci
te vor îndrăgi oamenii.
-Bine tată! Da cum...
-Maică-ta, zice, n-a citit
decît o singură carte! Nici pe aia n-a terminat-o. Cartea de
rugăciuni!... E habotnică!
-Bine că ai citit tu toate
prostiile alea, la ce ţi-au folosit? Mai bine gată şi hai să facem o
mică plimbare prin casă, să te mai dezmorţeşti de stat în pat!
-Nu mă doare nimica!,
răspunde tata de pe găleată. Numai putere nu am. Plimbă-te Dumitre,
făcea mamă-ta! Plimbă-te între pat şi masă! Că mişcarea e aaauur!..
Plimba-m-aş eu, dacă aş putea. Da nu pot, nu mai pot!
După ce gătă, îl ridic iar de
subsiori, şi-l ţin atârnat ca pe un sac de box, aşa de tare eram atunci,
mama vine de îl şterge, apoi eu îl pun în pat, unde îl tot moşmonesc şi
îl învelesc bine, pe la margini şi pe la picioare. Apoi mă aşez pe
scaunul de la geam şi mă uit pierdut în pătrăţelele de labirint ale
muşamalei de pe masă.
-Uite ce vreau să-ţi spun,
zice tata cu ton mai rar. Eu cu Dumnezeu nu am avut nimic. Nici am
crezut, nici n-am crezut!
-Cum aşa, tată!
-Am făcut războiul! Şi acolo,
pe front, nu l-am văzut prezent pe Dumnezeu. Dacă acolo nu l-am văzut,
atunci în timp de pace nu mai e de nici un folos, căci este legea în
locul lui. Însă, Dumnezeu nu a făcut bine, că nu a venit cu noi pe
front! Acolo era diavolul, iar noi eram în pântecele lui!
-Bine, tată, dar legea o fac
oamenii!
-Dar fărădelegea cine o
face?! De aceea vreau să-ţi spun, eu cu Dumnezeu nu am avut nimic. Nici
am crezut, nici n-am crezut!... Am fost neutru, ca să zic aşa. Asta e!
Că şi cu popii ăştia!...Tare sunt lacomi şi sunt dictatori, ca nişte
nuiele de împăraţi!
Se îneacă şi începe să
tuşească. Ar scoate batista de sub perină, dar nu o găseşte acolo. Îi
aduc eu repede o batistă de dincolo.
-Vezi!, zice. Uită-te! E
batista de sânge?
-Nu, nu e de sânge!
-Atunci noaptea asta nu am
dat impozit de sânge. Înseamnă că nu este ultima!...
Scuipă în batistă, se văd
firicele de sânge, de care mă sperii, pentru prima dată văd altfel decât
în literatură, adică pe viu.
-Ascunde batista sub pernă!,
îmi zice. Nu acolo! Sub pernă! Să nu vadă mamă-ta că e de sânge, să nu
se sperie... Dar te rog să stai cu mine... Să nu mă laşi fără de om în
casă.
-Poftim? Să te întorc?
-Nu măăăă! Să nu mă laşi fără
de om în casă! Bine?!
-Da, desigur! Pot să stau pe
dormeză, în antreu?
-Poţi, da!, zice. Da ţi-am
spus, pui pe cineva, sau plăteşti pe cineva, că eu nu mai am... Ce zi e
azi?
-Miercuri!
-Îi trebuie o zi, ca să vină
de la Marghita şi până aici. O zi îi trebuie, da, îi trebuie!
De fată vorbeşte, de Otilia,
care este căsătorită în Marghita. Îi este foarte dragă, e preferata lui.
De aceea, în aceeaşi clipă o vorbeşte cu reproş, dar o şi apără. Ca să
schimb vorba, îi spun de Pavlov, cum a vrut el să ştie tot, până în
ultima clipă, şi a cerut studenţilor să-l observe şi să-l întrebe prin
apăsări tactile, la care să răspundă cu pleoapele, sau cu degetele, ce
vede dincolo, sau dacă a ajuns în rai.
-Apoi, zice, mulţi au mâncat
pîine după omul acela!... Dar, mă întreabă, ştii cine o zis: După mine,
potopul!
-Păi..., nu prea îmi arde
acum...
-Vezi, asta este, că o zis!
De ce o fi zis? Uite, că nici frate-tău nu vine de la Braşov, nici
sortă-ta nu vine de la Marghita... Că de celălalt, de la Viena, se
îneacă de un tremur, ce să mai zic? E fugar! Că dacă vine, îl apucă
ăştia şi-i pun cătuşele, că l-au condamnat ăştia, e politic, eu înţeleg,
este ca pe front, căci frontul la noi încă nu s-a terminat, mai bine
să nu vină! Au ăştia în vigoare ceva, mai tare ca legea marţială!
-Hai să-i scriem o scrisoare!
-Bine! Apucă-te şi ia o foaie
de hârtie, nu scrie tu, că îţi spun eu ce să scrii!...
- Daaa, gata, am luat. Poţi
să zici!
-Dragă fiule Marin!…
Dragă fiule Marin!!!
Au trecut aproape zece ani de
când ai plecat şi de atunci eu trăiesc mereu cu speranţa că, poate, vei
reuşi ca să te reîntorci la vatră… Eventual, mai pot să mai am un pic de
răbdare, că ne vom revedea şi aceasta numai în cazul că voi supravieţui
până atunci.
Speranţele sunt cam slabe,
gândindu-mă că de aproape un an de zile îmi petrec mai mult timpul
prin spital, devenind numai umbra aceluia, care am fost odată, când îţi
mai dădeam vreo două. Fiecare dintre noi e liber, ca să-şi aranjeze
treburile după bunul său plac, însă nu avem voie ca să ne rupem de
bârlogul, în care am crescut şi am împărtăşit cu ai mei şi cele bune şi
cele rele.
Trăind în credinţa că, poate,
nu te voi mai vedea, tu vei găsi însă locul meu, unde voi trece la
odihna veşnică, unde, sper, că vei depune şi tu o floare, în amintirea
mea. Să nu mă uitaţi!
Te sărută cu drag
Tata
-Ai pus data de azi?
-Da, am pus!
-Şi crezi că o lasă ăştia să
meargă la Viena?
-O lasă, cu poşta! După ce o
deschid şi o citesc!
-Ar trebui să pui înăuntru un
purec, ca să verificăm!
-Cum să verificăm?
-Păi, noi aşa verificam în
armată! Dacă se deschidea scrisoarea la cenzură, purecul sărea afară, nu
mai ajungea la destinaţie. Şi atunci, cel care primea scrisoarea fără
purec, ştia că a fost deschisă şi citită!
Am mai stat în tăcere, până
când l-am văzut că lasă capul într-o parte şi începe să sforăie. Atunci
m-am dus alături, pe canapeaua din antreu, unde m-am întins pe jumătate,
ca un paznic de noapte, răzemându-mă într-o nădejde vagă, cu care mi-am
trecut noaptea ca un pustiu. Tata, cel puternic de altădată, nu mai era
decât umbră şi frunză. Spre dimineaţă m-au trezit cântările cocoşilor şi
am urmărit în geamul mare din faţă, cu vedere peste sat, cum încep să se
aprindă treptat luminiţele, care m-au impresionat foarte tare, peste
sufletul meu slăbit de deznădejde. Şi dintr-acelea a ieşit un poem, ce
l-am şi notat cu creionul, sau cu ce, nu ştiu, în caieţelul ăsta lung,
ce l-am purtat cu mine în acele zile. Poemul nu s-a pierdut şi suna în
felul următor:
Paznic de noapte
Peste sat a dormit o noapte
de gheaţă neagră.
Uite, pe vale, s-a aprins o
lumină,
prima,
asta e de la Trăian
poate îşi iubeşte nevasta,
sau dă la vaci,
uite, s-a mai aprins una
pe uliţa dinspre pădure.
asta este de la Dumitru
se mişcă lumina, iese la
vite.
Uite, încă una, la Floarea
Mihăiesii,
văduva nu are somn.
Dincolo cântă cocoşul Mariei,
dincoace cântă găina lu Petru
şi se aprind lumini
dezgheţate
în toate părţile,
până sunt atâtea, încât
se face ziuă.
Lumina zilei iese din case pe
horn ca iarba
şi urcă pe cer.
Satul e treaz ca barba
i-am dat drumu-n eter paşte
drumul
pot merge să mă culc
adormit ca şi fumul.
Gintelec, 29 decembrie 1988
(va urma)
Dr.
Constantin Nicolae MĂLINAŞ
*
-----Original Message-----
Date: Fri, 16 Nov 2007 08:30 +0900
Subject: Lansare de carte
From:
"Constantin MALINAS <mal.... @c...net.ro
To: George ROCA <georgeroca@rexlibris.net>
Draga
George,
In data
de joi, 22 noiembrie, de la orele 17, la sala stiuta de la Baroul
avocatilor din Oradea, strada George Enescu nr.1, va avea loc lansarea
romanului Scutierul. Prezentarea vor face-o Pascu Balaci si Corneliu
Craciun, din punct de vedere literar, respectiv col. dr. Constantin
Mosincat, istoric militar, din punct de vedere a consonantei cu
evenimetele istorice, prin care a trecut personajul principal.
Te voi
simti alaturi.
C.Malinaş
-----Original Message-----
Date: Fri, 23 Nov 2007 09:37 +0900
Subject: Lansare de carte
From:
"Constantin MALINAS <mal.... @c...net.ro
To: George ROCA <georgeroca@rexlibris.net>
 Draga
George!
Oradea,
vineri seara, 23 nov.2007.
Pozele
sunt minunate si arata ce mana buna ai in materia asta pretentioasa, dar
mai ales ce ochi fin ai, iubitoriu de nuante, care parca sunt polen de
pe suflet, scuturate si respirate pe Internet! Te felicit pentru
asemenea performante si sa iti dea Bunul Dumnezeu tot inainte!
Fata de ultima scrisoare, cand spuneai ca nu s-a deschis ceva, iti
trimit acum textul in World la romanul Scutierul, care a fost tiparit si
lansat ieri seara, aici, la Oradea, la Cenaclul Delavrancea a lui Pascu
Balaci. A fost o mare reusita, ca actiune si ca roman, au fost prezente
72 de persoane si s-au difuzat 22 de exemplare de carte.
Interesant, CA DISCUTIILE, MULTE, AU MERS MAI MULT CATRE RELATIA SI
COMPARATIA CU ISTORIA A PERSONAJULUI PRINCIPAL SI A FAPTELOR DESCRISE,
CEEA CE ARATA CA CEL MAI TARE A FOST PERCEPUTA LATURA DE ROMAN ISTORIC
A CARTII.
A fost
pentru mine o mare bucurie...
Sa-ti dea
Dumnezeu numai timp si sanatate, ca pentru restul ai domnia ta
capacitate si spor! Maine, ma duc in sat, la mama, la Ciutelec (devenit
in carte Gintelec, adica de la ideea de ginta!),revin luni dupa amiaza,
cand am sa deschid posta asta rapida, ca sa vad ce mai faci.
Cu drag,
Va doresc
duminica senina si placuta!
Constantin
Malinaş
|
Comentarii de la cititori |
|
[
Impressum ]
