Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

SFÂNTUL GHIERSULUI ROMÂNESC

Rodica Elena LUPU

Mult mai uşor ni-l putem imagina fizic pe Ştefan cel Mare. Mărturia lui Neculce despre Ştefan cel Mare este mai pregnantă şi mai în relief decât orice film documentar s-ar fi făcut, dacă ar fi existat film sau se va face despre Ştefan cel Mare, chiar şi atunci când arta filmului din viitor se va perfecţiona într-atât încât să se poată filma trecutul arhaic. Mult mai uşor ni-l putem imagina ca făptură pe Bălcescu sau pe Avram Iancu. Mari oameni politici s-au implicat în mişcarea maselor într-atâta, încât chipurile lor pot fi imaginate prin ideile lor, poartă pecetea acţiunilor lor. Infinit mai uşor ne este să ne imaginăm făptura lui Caius Iulius Caesar trecând Rubiconul sau prăbuşindu-se străbătut de pumnalele lui Brutus, în Senat.

Pe Eminescu noi poate de aceea îl simţim în tot ce avem mai bun, în sensibilitatea noastră; noi fiecare dintre noi nu ni-l putem imagina decât ca pe propria noastră sensibilitate. Eminescu este în tot atâtea feluri ca înfăţişare, în câte feluri sunt ca înfăţişare cei care-i înţeleg opera, cei care-i adaugă moneda cu propria lor monedă. Chipul lui vestit, cel de adolescent, cel de luceafăr, chipul lui de pe urmă, cel transfigurat de existenţă, cel testamentar, nici unul, nici altul dintre ele nu ne sugerează aproape nimica. Dovada este că nici unul dintre pictorii noştri vestiţi, nici unul dintre înzestraţii noştri sculptori nu şi l-au putut imagina convingător ca şi fiinţă. El nu putea fi nici înalt şi nici scund, nici gras şi nici slab, nici brunet şi nici blond, pentru că partea lui de trup sunt cuvintele lui, cuvintele lui scrise şi rămase nouă. Adevărata statuie a lui Eminescu, adevăratul portret al lui Eminescu este statuia de bronz, cum am mai spus şi nu e nici o greşală dacă mă repet este portretul în ulei al „Odei în metru antic”.

Trec pe lângă plopii fără soţ ai marelui poet şi îmi aduc aminte ce spunea Nichita Stănescu, - poetul român nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură - despre vocea lui Eminescu: „Şi totuşi, ştiu ceva cu precizie despre făptura biologică a lui Eminescu. I s-a conservat vocea, cu timbrul ei, cu intensităţile ei, cu timpul ei. Nu pe o bandă de magnetofon, ci în cele mai nemaipomenite „conserve de voci” posibile: în sintaxa poeziilor sale. Nimic nu conservă mai exact, mai fidel, mai profund, mai nuanţat vocea cuiva, cum o conservă sintaxa lui. Ce e sintaxa? Din acest punct de vedere, al conservării, sintaxa reprezintă puterea cea mai materială a părţii celei mai imateriale din trup: cuvintele. Cuvintele fac parte integrantă din trup. Ele nu pot fi despărţite de trup. Ele au rolul de a pune în legătură trupurile oamenilor cu trupurile oamenilor.

Om să fi vorbit cu plantele nu ştiu să fi fost. Om să fi vorbit cu animalele, cu peştii, cu insectele nu ştiu să fi fost. Şi dacă ce e mai concret, osul, se mai păstrează, ce e mai abstract din trup – cuvântul, el, primul sortit pieirii din lipsa lui de concreteţe, prin scriere – devine cea mai durabilă parte a trupului nostru. Cuvântul trage după sine şi gândirea celui care-l spune. El păstrează însă şi ceva  din aroma trupului care-l rosteşte. Cei mai buni actori ai noştri, dar mai ales poeţii, cei care l-au iubit şi dinlăuntru pe Eminescu, citindu-l cu voce tare şi recitându-l, respectându-i sintaxa şi dulcea claritate a cuvântului scris, îi revine vocea, pururi vie”.

Şi apoi, cum bine spunea Tudor Arghezi:  „A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă... Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-l supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă.

În toate veciile vizitate de atleţii şi bicicliştii filozofiei, el are vecia lui deosebită, închisă. Trebuie vorbit pe şoptite... Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o ştie oricine citeşte: cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine.

S-au făcut multe încercări, onest didactice, de transpunere a poetului, unele poate, se spune, mai izbutite; dar Eminescu nu este el decât în româneşte. Dacă se poate traduce o proză, o povestire, un roman, unde literatura se mărgineşte, aproape fizic, la tablouri, la personaje şi la conture, dominată de mişcarea şi succesiunea cinematică, poezia nu poate să fie tălmăcită, ea poate fi numai apropiată. Poezia aparţine limbii mai mult decât proza, sufletului secret al limbii: jocul de irizări din interiorul ei face vocabularele neputincioase. Eminescu nu poate fi tradus nici în româneşte...

Mă numesc unul din oamenii în viaţă, care l-au văzut pe Eminescu în carne şi oase. Eram copil de nouă ani. L-am zărit pe Calea Victoriei... Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească, impetuos. „Uite-l pe Eminescu!”- a spus cineva, cu un glas pe care-l ţin minte. Se pare că poetul nu mai făcea parte din viaţa lui şi că trăia o metempsihoză străină. Nu puteam şti atunci cine era să fie Eminescu, şi ar fi fost normal să-i uit numele auzit. E curios că nu l-am uitat. Mi-a rămas în ureche, o dată cu tonul de stupefacţie şi de compătimire, probabil, cu care a fost rostit. Mi-a rămas aninat ca de o schiţă de fum. Nu mă puteam gândi, atunci, că după cincizeci şi cinci de ani trecuţi voi evoca într-o pagină de tipar ceea ce începea să fie, încă de pe atunci, o amintire...”

Alte mărturii despre Eminescu ne fac să-l păstrăm mereu în gând pe poetul nepereche. „Într-o seară frumoasă de primăvară, pe când pomii prind să înflorească, se răspândise în Botoşani vestea că poetul Eminescu s-a întors de la mănăstirea Neamţului şi că e pe deplin sănătos. Fiecare se grăbea să-l vadă. L-am văzut şi eu pentru întâia oară într-un colţ de stradă, strângând cu multă căldură mâna lui Scipione Bădescu. Era voinic şi vioi. Fără burtă, fără mustăţi, părea foarte tânăr şi parcă nu-mi venea să cred, că acesta e omul, că acesta e poetul care a suferit atâta. Răspundea zâmbind şi fuma cu multă poftă un capăt de ţigară. Purta îmbrăcăminte de om nevoiaş. Straie groase de şiac – deşi era cald – în cap o pălărie înaltă, neagră şi veche. Poetul râdea! era sănătos, vesel, mulţumit. Câte odată se plimba pe stradă întovărăşit de biata lui soră, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare şi mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el...

Din când în când se opreau în faţa unei prăvălii şi rugau să li se aducă un scaun. Poposeau. Dânsa era ca şi el de naltă, cu faţa searbădă, bolnăvicioasă, ochii ei de o adâncă suferinţă, căutau trist, dar dulce – era dulce şi privirea şi zâmbetul ei...

Uneori îl stăpânea o adâncă melancolie. Călca încet şi rar, capul mereu lăsat în jos. Îi plăcea să rătăcească prin locuri părăsite, să nu-l însoţească nimeni. Se furişa în singurătatea aleilor din grădina Vârnav. Se oprea în loc şi asculta cântecul păsărilor... apoi se pleca de culegea cărăbuşi, îi punea în palmă şi stătea cu mâna întinsă, până ce ei îşi luau zborul, în vreme ce deasupra lui tremurau liniştit florile albe, pe care el atât de mult le iubise, şi cădeau molcom peste dânsul, cădeau lacrimile primăverii...

Într-o zi ploioasă de toamnă, poetul – îmbrăcat într-un palton terfelit şi cu aceeaşi pălărie în cap, cu care venise de la mănăstirea Neamţului – se învârtea jur împrejurul casei de economie. Era foarte neliniştit. Trebuia să intre înlăuntru pentru a primi pare-mi-se, oarecare sumă de bani. A stat mult în ploaie. De câteva ori a dat să intre... De câteva ori s-a întors de la uşă... Nu mult după aceea auzii că poetul a plecat la Bucureşti, de unde nu s-a mai întors...”

„Eminescu a murit Joi 15 iunie 1989 în casa de sănătate a doctorului Şuţu. A doua zi Vineri după dorinţa domnului Maiorescu s-a făcut autopsia la spitalul Brâncovenesc şi s-a constatat între altele că creierul lui Eminescu cu toate că se găsea în stare de înmuiere (ramoliţie), totuşi a avut o greutate de 1400 de grame, o greutate mai mare chiar decât creierul lui Schiller.

Sâmbătă după amiază corpul răposatului a fost expus în biserica Sf. Gheorghe, fiind aşezat pe un catafalc simplu împodobit cu ramuri verzi. Figura era cu desăvârşire schimbată. Jur împrejur se vedeau mai multe coroane şi anume: din partea presei, din partea amicilor, din partea ziarului „Constituţionalul”, din partea studenţilor universitari Unirea, din partea Academiei române. Lângă sfeşnicul de la catafalc erau depuse „Poiesiile” poetului, Convorbirile literare şi Fântâna Blandusiei. Pe la orele 4 şi jum.d.a. s-a început slujba de înmormântare. Publicul venise în număr destul de mare. Au fost de faţă domnii Lascăr Catargiu, T. Rosetti, M. Kogălniceanu, T. Maiorescu, N. Mandrea, Colonel Algiu, D. Laurian, St. Mihăilescu şi o mulţime de ziarişti şi studenţi. Corul, condus de d. C. Bărcănescu, a mişcat foarte mult pe asistenţi când a cântat poezia răposatului „Mai am un singur dor”. După terminarea serviciului divin d. Gr. Ventura de la Adevărul, a pronunţat un discurs făcând elogiul lui Eminescu ca poet şi ca ziarist.  Pe la orele 6 sicriul a fost ridicat din biserică şi pus într-un car funebru, simplu, aşa cum şi-a dorit, îmbrăcat întreg în negru, de jur împrejur „tinere ramuri”, cu frunze şi florile lui de tei şi tras de doi cai. Cortegiul, având în frunte un singur poet, se puse apoi în mişcare luând drumul prin strada Colţei la Universitate. Aici d. D. Laurian, cu lacrimile în ochi pronunţă un discurs.”

Un tei stă la capul poetului nepereche, acolo în Cimitirul Belu unde Mihai Eminescu îşi doarme somnul de veci. „Astfel se stinse, în al optulea estru de viaţă, cel mai mare poet pe care l-a ivit şi îl va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”, cum bine spunea G. Călinescu.

„Câteva luni de la moartea poetului, într-o dimineaţă, pe strada teatrului din Botoşani, se scoteau în vânzare câteva lucruri: o canapea, vreo două sofale şi niscaiva cărţi. Era mobilierul lui Eminescu. Nefericita lui soră, Emilia Eminescu, murise şi ea, şi acum aceste câteva lucruri, toate foarte vechi, toate hârbuite, grăiau lumii de sărăcia, de mizeria în care au trăit cei care le-au avut...”

A fost odată ca-n poveşti, a fost ca niciodată, a fost unul dintre cei unusprezece copii din familie, a rămas cel mai mare poet al nemului românesc.

Fragment din: Vacanţe, vacanţe...Românie plai de dor

Rodica Elena Lupu

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)