Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Simularea valorii şi veselia etică

Iulian Chivu

   Axiologiile sunt, din perspectiva logicii, cât se poate de categorice: dacă există cu adevărat valoare, există şi nonvaloare, dar nimic mai mult. Si cu toate acestea, într-o netăgăduită nevoie de valori a omului şi a  comunităţilor sale, în condiţiile reprezentării diferite a ei nu din lipsa unei ştiinţe a valorii, ci din lipsa unei motivări a producerii ei, în societăţile care se mişcă greoi din cauza tensiunilor dintre diacronic şi sincronic, apar şi tendinţe de simulare a valorii. Valoarea, ca întemeiere, este o autologie istorică şi, în consecinţă, e perisabilă sub presiunea unor factori care îi cer înlocuirea sau chiar desfiinţarea. Aşa de pildă, valorile estetice renascentiste au fost desfiinţate şi substituite de cele moderne.

Pentru anumite tipuri de personalitate, însă, neputinţa de a atinge valoarea, când nu atrage după sine abandonul în mediocritate şi prin stăruirea în sine (das Aufsichberunhen), se defulează în simulări ale valorii, cu efecte la fel de intense ca şi în cazurile de monopolizare a valorii. În limbajul codurilor psihice, conversia se petrece sub constanţa şi evoluţia semnificaţiilor, în cadrul luărilor la cunoştinţă şi în contextul mecanismelor semnificării din sfera de relaţionare cu un anumit domeniu ontic, ceea ce este o ajungere la prezenţă (das An-wesen) care nu presupune şi o depăşire a constanţei (die Beständigkeit).

Valoarea se percepe ca noţiune în procesul de semnificare a mesajelor-semnificaţie prin reglarea manifestărilor şi obiectivarea semnificaţiilor, ca entitate ce fiinţează esenţialmente (das Wesende) şi ca adeverire (die Wahrung). Rickert era categoric: valoarea prilejuieşte valorificare şi, simultan, judecată de valoare. Numai că în mediul social, valorile sunt într-o permanentă diferenţiere de grad şi transformare de conţinuturi care-l afirmă pe creatorul de valori. În competiţia afirmării, nu a negării, apar simulări care nu pot atrage conformări şi rămân aşadar în contradicţie cu valorile autentice. Iată de ce îi dau dreptate  lui  Lewis Coser (The Function of Social Conflict - 1956) să vadă în conflict o valvă de siguranţă a organismului social. Numai că valorile coexistă în conflict doar dacă servesc sisteme axiologice contrarii.

Atunci discuţiile din presa literară românească despre  centru şi periferie  nu dezbat o problemă de valoare, ci cel mult una de formalizare a valorilor. Scriitorii din provincie ajung greu în revistele de la centru, concesionate unor nume altfel neîndoielnice şi asta dintr-o lipsă de profesionism în abordarea presei ca instituţie şi chiar ca putere, cum îi place să se revendice. Revistele Uniunii Scriitorilor publică cu predilecţie membri ai Uniunii Scriitorilor şi le promovează cărţile cu osanale prin condeie veleitare chiar şi atunci când pe masa redacţiei sosesc  lucrări mai interesante, dar semnate de iluştri anonimi care, din varii motive, nu încap în sindicat şi sunt marginalizaţi în neantul nonstructural; în anomicul fertil.

Românii încă trăiesc nostalgia oficiosului central doar pentru că pe firea lor mlădioasă comunismul a prins cât se poate de bine. El le-a refuzat competiţia prin înregimentări convenţionale şi sărăcia lor polimorfă nu i-a ajutat să-şi elibereze spiritul de îngrădiri (die Entschränkung), ci i-a condamnat pentru multă vreme la subzistarea în sine (das Insischselbststehen), ceea ce, trebuie s-o recunoască, era mai în spiritul  propriei lor istorii. Nu înţelegerea conflictuală a vieţii sociale le-a ridicat probleme, ci mărturisirea ei. De aceea stilul lor de gândire (în contradicţie cu stilul consensual de acţiune) se regăseşte  mai degrabă în tipologia cuprinzătoare a lui Hans Selye decât în cea a lui  Woodworth.

Simularea valorii începe din irosirea în lucruri simple, din teama de a nu face greşeli, dar care nu lasă loc descoperirilor. Se continuă în genul contradictorului agresiv, mimează altruismul ca să protejeze perfidia, dar nu reuşeşte niciodată să atingă virtuosul.Are simţul a ceea ce este adevărat (das Wahre), dar are teamă de adeverire (die Wahrung). Adevărul – spunea H. Meyer – nu devine o valoare decât într-o relaţie funcţională cu un sentiment al valorii. Din această cauză, simularea valorii nu este posibilă pe treptele trebuinţelor inferioare (fiziologice, de securitate); nevloile concrete cer răspunsuri concrete. Ea  se instalează în cele privind spiritul: cele de dragoste şi apartenenţă, de stimă şi statut, nu însă şi în cele de autorealizare, de a şti şi a înţelege, precum şi în cele estetice. Selecţia o va face  decisiv doar sistemul de referinţă; valorile personale şi valorile de grup în competiţie cu sine şi în competiţie cu celelalte. Valori secundare nu există, decât percepţii secundare ale acestora.

Ele sunt capabile de simulare şi falsificare spre amăgirea neputinţei care însă nu astâmpără setea ontică de valoare autentică. De aici lucrurile ating eticul găsind clemenţă în judecata apodictică şi speculând zonele estompate dintre principiile morale. Simularea valorii construieşte o etică paralelă în spiritul definiţiei lui Hobbes (morala ca avantaj reciproc), nu în spiritul contractualismului kantian (morala ca imparţialitate). Acestea se confirmă cel mai vizibil în spaţiul politic românesc de după 1990, spaţiu al duplicităţii, al inconsecvenţei şi al compromisului, construit convenţional în competiţie vanitoasă prin distorsionarea limbajelor profesionale spre a acoperi lipsa unei culturi  politice personale şi, în cele din urmă, a unei culturi politice naţionale. Si cu atât mai mult cu cât românilor le lipseşte o tradiţie politică, contractul social se estompează în avantajul suficienţei de sine (die Sichzusammennehmen), nu al codului. Acesta din urmă se lasă depăşit în orice etică laică, jubilativă prin pluralitatea scopurilor, nu ca în eticile religioase, cu un singur scop metafizic – mântuirea (das Heil) -  dar de o tristeţe epifanică.

Relativismul normativ, iniţiat de sofiştii greci, s-a arătat prea îngăduitor; nimeni nu trebuie să-l judece pe altul fiindcă adoptă valori diferite şi nici să impună propriile valori celorlalţi. Relativismul moral mediază conflictul dintre coduri, între adevărul moral şi legitimitate în contingente istorice şi culturale. Împlinirea şi triumful par a fi unul şi acelaşi lucru dacă sunt văzute doar ca măsură, nu şi ca grad, dacă nu sunt judecate ca devenire şi, respectiv, ca accident. Sentimentul cu care se însoţesc împacă şi el o anumită opţiune etică cu un anumit gen de valoare.

Politicianul, în majoritatea cazurilor, are doar sentimentul triumfului chiar dacă se amăgeşte cu împlinirea, dar şi într-un caz şi în altul, sentimentul împacă valoarea cu eticul; la politicianul de soi, valoarea autentică îşi împacă armonios impetuozitatea cu criteriul etic verificat, iar la politicianul accidental simularea valorii rămâne în contradicţie cu criteriul etic pe toată durata determinării lui. Cel mai bine s-au exprimat aceste lucruri în germană: ajungerea la prezenţă (das An-wesen). Limba română, ca s-o poată face, se exprimă în perifraze, fiindcă gândirea nu a sintetizat încă noţiunea.

Aşadar, ”limba  nu este un act (ergon), ci o activitate (energeia)”, şi, după cum argumenta Humboldt vorbind despre limba kawi, din Malaezia, oricâte cuvinte ar prelua aceasta din sanscrită, nu încetetează să fie totuşi o limbă malaeziană. Nici un idiom nu poate s-o ia înaintea ritmurilor spiritului naţional care nu se supune decât putinţei rostirii sporite (das sagendere) şi exprimă atât cât înţelege şi cunoaşte. Lexicul tezaurizează semantic tot ceea ce spiritul şi-a confirmat, iar ceea ce aspiră lasă pe seama virtuţilor sintaxei; satisfacţia exprimării nu poate fi simulată. Actul însă (ergon) îşi poate permite mai mult. Simularea valorii se petrece în act şi se exprimă cu veselia etică a triumfului nu a împlinirii; o veselie vanitoasă a unei personalităţi speciale, pe  atât de intensă pe cât de măreţ i-a fost scopul sau în ce măsură a putut să falsifice un adevăr.

Iulian Chivu

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)