Cei adevăraţi au un decantor care e al inimi, al patosului acesta pulsatoriu, numit inteligenţă intuitivă, spirit inventiv, impuls irepresibil de (auto)cunoaştere. Iată cum revelaţia sentinţei socratice ( „ Cunoaşte-te pe tine însuţi”) este cod „ operaţional” dar fără ludism, spiriduşul jucăuş, ce lasă sufletul să zburde inocent, ca mieii pe morminte, fără a  p o e t i z a ( poieion- a crea) – riscăm a fi striviţi de pragma rationem, de recele sofianic( sofismul  monedă calpă a inteligenţei, manierism, imitatio.)

Sufletul adoră, raţiunea adulează. Sufletul colorează, raţiunea îngheaţă.

Sufletul e primăvăratic, el iubeşte empatic, se dăruieşte, cere dăruire, raţiunea cedează ordinii, decade în captivitatea liniei ( ireale) ca fragment de cerc: în univers nu există linie dreaptă. Sufletul vede boltit, el zideşte în sus, aspiră, accede spre mirajul spectral al luminei, al curcubeului. Lume/ lumeni/ lumină. În epopeile sumeriene, şi în  mitul Anunaki, omul creat de „ ei” era destinat mineritului- sclavagist, şi ei îl numiră LULU??

Vieţile noastre romanţate au fervoarea misticii, sunt energii neconsumate, care se răzbună în „ dolorismul” incantatoriu, mantic, al vechilor oratii, colinde laice, aşa cum le-am auzit şi primit încă din copilăria „ magică”, din Valea Streiului...Numai această rostire magică mi-a fost mai degrabă instinct, înnăscut, din părinţi, din paradisiacul celor săraci, din vraja mito- poetică a paganismului antecreştin; o fibră rezistentă, de lemn esenţă tare, dar şi rezonantă: viori viscolite în vârstele pădurii....Chiar acum, aici, asta fac: poetizez, redau decantatoriu ceea ce pierdem Fiind.

DZIERNA - CERN - CERNA - CERNAUŢI...

Cercetătorii de la CERN...” cernauţii”: etimonul CERN este NEGRU; energie întunerată, pe care o caută fizicienii; cernauţii...

Natura se autovindecă, imunitatea ei transcende toate „ vămile” extra- polare, natura are şi ochii bufniţei, şi ai linxului, dar şi cel compus( multiplu), al libelulei, albinei, muştei...

Un iris enigmatic, ca de vultur săgetător, de Acvilon, pare să scaneze levitând, în vis şi beatitudinea duhului poetic, visător, feeric...Fericire, stare a feericului.

De la poeţii astrofizicieni, Omar Khayyam, Ion Barbu, am înţeles mai bine ce structură fractalică are limbajul poezic, mantric...Scriu ca „ dus de mână”, purtat, „ răpit şi dus”; profania sufletului este îngemănată cu sacralitatea spiritului, ubicuă. Doinaş mi-a scris: „ mă bucur când  descopăr un poet ca dumneata, ca de un dar din partea lui Dumnezeu”.

A scris în revista „ Familia” : „La Eugen Evu, cuvântul odată rostit, devine unic şi esenţial”. Iv Martinovici şi junele Victor Niţă, în cenaclul lor proletcultist, m-au taxat de „ baroc,” iar Otto Ştark a îndulcit „ poet corinthic”...Care mai de care m-au când elogiat, când negat...Şi aveam acea suferinţă infantilă din noi, de a nu suporta injustiţia „ geniului neînţeles”, adică ...neiubit...Viaţa m-a vindecat oare ?

Ei, plagiatorii, compilatorii, grafomanii, exaltaţii paranoici, sunt ca umbrele – necasare- din pictură. Delirul lor este nonfigurativul. Briliantele, însă, au strălucire şi în întuneric, incidenţa bruscă a unei raze, îi redă pulsatoriu.

Inflaţie, boli pe surpastoc, inerentă conflagraţie, adică explozie, reaşezare în ordinea vitală a cosmului. Astfel şi în gândire, după depăşirile fericite ale alienării.

Poetul de la Bălţi, din Basarabia, A. P. – vampirism energetic, idolatrism, auto-adulare, erotism agresiv, defulări patologice, ratarea sublimului în deriziunea „ naturalistă” a „ eroului social”: l-a imitat pe Maiakovski, l-a ratat pe Esenin şi Eminescu. S-a vrut cântat şi statuat, şi-a determinat clonele şi încă din moarte, le posedă: demon de sine posesor.

Prin aceste cetăţi, ca in illo tempore, în bronz, marmură, lemn, capete de idoli, eroi decapitaţi: infatuarea de a ţi se aduce jerbe la aniversări, a face pe „ evanghelistul” în manualele şcolare, vremelnice. Trufia ritmată post- mortem, de fanfarele mercenare şi salvele de tun. Ei, şi?

Poezia ta să aibă orizontul previzibil, latent în miazănoaptea extra- senzorială, a Spiritului devenitor, imuabil, imponderabil. Lasă-te învăţat de intuiţia ta. Fii mitopoezic!

Constelaţii de înţeles: Peseu, Tao Ceti, Orion, Altair ( Vega), Sagitarius, dar pentru tine, Septentrion, natalul...Generic, pentru români, Ursa Mare,  ( Carul mare, cu ŞAPTE  corpuri strălucitoare),  cea vizibilă permanent pe axa   nocturnă celestă.  Mi-o arăta tata, la Vâlcele Bune, suindu-mă în nucul  acela  gigantic, rămuros.... Nucul, pe care, cu Gloria, l-am regăsit tăiat, aproape pietrificat, în vatra fostei case a bunicilor... Ursa, şi starea de ÎNMINUNARE resimţită ca în copilărie... Ea este acolo şi ziua !

Totuşi, Dragonul... Se ştie că pe verticala imaginară ( axa) celestă, Drago ( Dracul?) – cade fix pe sanctuarul dacic de la Sarmizegetusa...Am fondat cu V.B., la Deva, revista „ Constelaţia Dragonului”, cu acea remanenţă a vervei protocroniste, de care îmi vorbeau Edgar Pappu, dar o ştiam din N. Densuşianu ( Dacia preistorică)...?

Avem mirarea în suflet, uimirea, starea „ de nestare”, dorul de inefabil, azimutul magic al cerului înstelat, suntem fiinţe celeste: ne comportăm de parcă suntem  veniţi, ci nu „aici dintotdeauna”. Vreo infra-hartă a cerului, undeva, poate în Lobul temporal? Avem nostalgia nemorţii, a Originii, a întoarcerii „ Acasă”.

Soarele verii stoarce fagurii pe tabla de perfamfrost din livadă...Teascul de arşiţă şi limpezimea acelei mieri, soarele decantor, iar poezia are şi ea strcutura de fagure. Dintotdeauna, acest impuls de a extrage semnificaţie din îmbinările şi rigoarea spontană a rostirii poetice.

Vorbirea în limbi şi amintiri barbare

Îngenunchiaţi colectiv, se rugau, fiecare altceva, intrau în extaz mistic, cumva amplificat..

Râdeau, plângeau, unii cântau...Asta se numea „ vorbirea în limbi”. Erau blamaţi pentru practica asta cultică, ceea ce ortodocşii numesc” pogorîrea duhului sfînt”..Limbile li se amestecau, pereţii tremurau, eram copil, au trecut peste 5o de ani, şi nu uit crâmpeie de genul „ tisisigi/ comangiani/ naimaihai/ pe-acest depo” (?!),( careva a zis că e în ţigăneasca veche ). Sau cuvinte repetate, ca „ stiper! ,etc...Un soi de esperanto, cu îngăimări barbare, întretăiate de hohote, suspine, tânuirea babelor, sau ţipete speriate de copii. Pastorul acela avea ochii daţi peste cap, schimonisit, transfigurat. Eram năuc, cu o stare bizară de foame...organică. Foame de cuvânt...amplificat energetic ?

De sub o scară pe mărul din livadă, am văzut prima oară ceva vineţiu, grotesc, sub rochia babei ce culegea fructele cu mâna, măr cu măr, pentru punere la păstrare în fânul şurii.

Acea vulvă zbârcită, parcă rânjea. A doua oară am văzut asta oglindit în apa unde bătea, cu maiul, pânzele de cânepă ( canabis) de lângă meliţă...Bătrânul nebun Lupea, care făcea onanie în spatele vacilor, axact ca în satira lui Geo Bogza... Treceam prin lanul de cânepă înflorită, şi eram cuprins, fără să ştiu, de acel efect „ etnobotanic”, al narcozelor al miresmelor ce înnebuneau roiurile de insecte...Buna Elisabeta mă descânta, cu tăciune şi apă, făcând semnul crucii şi apoi dându-mi să beau din apa „ sfinţită”...

Misterul energiei întunecate, poate al materiei negre, antimateriei, majoritară în cosmos.

Teoria panspermiei....Comete, brăzdând cerul nopţii, ca nişte giga- spermatozoiţi.

Poetul este inventiv, sau nu este deloc.

Nu există absurdul, ci doar incoerenţa delirului suprafeţelor, ca al valurilor sub lună, mimând abisalul. Memoria materiei primordiale, APA.

Mă simt mai bine în proza poetică, nu mai am răbdarea de a exprima tiparele memoriei

„ visate”, incantatorii, mantice. Am transa unei „ suspendări” între veghe şi vis, poate între iraţional şi trezire, revelaţie , re- cunoaştere ? Poezia „ îmi vine”.

Astropoezia. De ce nu ar fi ea ancadrabilă în genul „ SF” ? Am mai spus asta.

Irizarea, mirajul cascadei...Cea care ameţeşte porumbeii sălbatici, de stâncă, aidoma unor fluturi ambetaţi de feromonii lumenilor ...

Extazul mistic al sărbătorilor, ca  anamnezys.. Revelation la mulţimile lui Gustave le Bon, sau ale lui Morus, Bacon, Campanella... Cohorte inversând timpul, în Utopia...

Ezoterismul sufletului plural. Manipularea acestuia, în Egregorul( Ciclotronul ?!) sinergic al Exaltării. Ca fenomenul marilor mulţimi, la footbal, la concertele rock, etc. Efectul Holly...(stic).

Dumnezeu se autoexperimentează continuu, refelectat în duratele de care scria Rădulescu Motru..

Boreu, din Hiperboreia.  Ultimul rege dac, Deceabl, s-a sinucis sub un stejar, arbore  druidic.  Capul lui a fost dus ca trofeu  la Roma, rostogolit pe treptele lor. Stejaul este arbore sacru, la vechii români. Ca şi Gorunul, sau Cerul.

Nordicii druizi, deopotrivă preoţi şi astrologi, sacredoţii lui Umberto Eco. Diafragmele divine. Înnebunirile şi clarviziunea.

Vei fi când nu vei mai fi. „ Într-o zi vom fi vizibili”.