Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

SPIRITUL PENDULATOR

Iulian Chivu

  Există în comportamentul oamenilor momente care afirmă personalitatea și rațiunea tot așa cum sunt momente care le reclamă absența; momente în care omul se sprijină doar pe el, dar și momente în care se ascunde sieși, lăsându-se deconectat în inhibiții subconștiente. Acolo, impulsivitatea, mobilitatea, sugestibilitatea, credulitatea sunt debarasări comode de funcțiile  motivării și argumentării pentru ca specia să se întâlnească cu regnul scutindu-se de îndoieli. Acolo, în fericire edenică, nu se mai fac clasificări fiindcă totul s-a întors la primatul preistoric ștergând, ca specie, orice urmă a onticii și, ca exemplar, orice semn al personalității. Acolo, se nasc credințele și spaimele de durată, se risipesc opiniile neelucidate, prestigiul devine povară apăsătoare, eroul își pierde dimensiunea spre a se reculege în lașitate, călăul se preferă martir și orice suspiciune poate deveni amenințare belicoasă. Sentimentul acutizat al identificării în gloata anomică precede nevoia acută de lideri care fac din ea mulțime motivată, nomică și conștientă de sine doar pe temeiul unei etici a conservarii și reprezentării. Marea eroare a istoriei a început și ea tot de aici, fiindcă alunecarea în îndoieli a condus la ispitita judecăților și a ierarhiilor. Friedrich Hölderlin a spus-o mai simplu: oamenii mici nu pot avea îndoieli mari! Compromisul cu sine a apărut pe măsură ce îndoielile au sporit în intensitate; primitivul, de pildă, nu a făcut niciodată compromisuri morale fiindcă nu a avut îndoieli de acest gen. De aici mitul bunului sălbatic al lui La Hontan și icoana iluministă a acelui lˈhonnéte homme al lui Voltaire. Adam nu poate fi acuzat de o neliniște epistemică evidentă, dar a călcat ordinea, și-a depășit modestia ontologică nu norma morală și a devenit doar o ființă curioasa, nu bănuitoare. De aceea cred că, odată cu ființa nevoită, ca urmare a căderii, a apărut și ființa grațiată, cu șansa răscumpărării; nici în Eden și nici în afara lui, Binele (agathon) și Răul (kakon) nu se structurează altfel. Cu Adam, spiritul se deplasează spre spiritualitate, adică trece în ergon și capătă energeia. Fără intuiție și simțire, preciza Wilhelm von Humboldt, spiritul nu se poate  exterioriza. De la primitivism la etnomorfozele Evului Mediu, drumul lui a fost lung și interesează doar ca devenire ontică, însă, după cum considera Lescarbot, cu adevărat fericiți au fost doar primitivii înainte de a face distincția între  al meu și al tău. Ieșirea în mulțime a avut loc așadar simultan cu adoptarea axiologiilor, ceea ce a însemnat doar o multiplicare discriminantă a lor. Unul dintre primii observatori ai psihologiei mulțimilor, Gustave le Bon, făcea distincția între acestea și gloate pe criteriul aderării la un scop; depășirea scopului și dispersia solidarizării presupuneau întoarcerea în gloată. Societatea primitivă, cred, nu a existat ca gloată, ci numai ca mulțime știut fiind că  pe cât scopul a fost mai generic, pe atât mulțimea a slăbit, iar scopurile ei erau predilect concrete; gloata este un risc al lumii civilizate, dar și o alternativă a ei, dacă socotim că sinele se afirmă nu în mulțimea în care se pierde și ale cărei opțiuni și le însușește irațional, ci în gloata în care strălucește numai după ce mulțimea se risipește (liderul mulțimii, remarca și Le Bon, nu poate fi în contradicție cu ea și orice afirmare a lui se face doar în numele a ceea ce reprezintă). Iluminismul lui Montesquieu și al lui Voltaire, precum și convingerile lui Thomas Browne (Psudoxia Epidemica) pledau pentru mulțimea primitivă, lipsită de sentimentul istoric, nu și de cel moral. În aceeași vreme, misionarii europeni, ispitiți de ținuturile încă necunoscute ale lumii, puneau temeliile unei noi științe, etnologia, deși curiozitățile lor se îndreptau să observe  și să compare cât Occident este în Orient și cât Orient este în Occident. La 1686, apar interesantele observații în lumea persană  ale fracezului Chardin Chevalier ce avansau teza diferențierii credințelor și datinilor în funcție de climă, preluată de Montesquieu, de Vico și chiar de Hume (History of natural religion). Ulterior, etnologia, intimidată de isterizările discriminării, face doar observații sumare pe această temă în spiritul „unei stări fermecătoare și smintite de semibarbarie în care a fost aruncată Europa prin amestecarea democratică a claselor și a raselor”, socotită de Nietzsche a fi cel de al șaselea simț al secolului al XIX-lea, dar se pierdea din vedere că dintre toate varietățile de inteligență cunoscute, instinctul are toate motivele (inclusiv cele determinate de climă) de a rămâne cel mai inteligent. Orientalistul francez René Guénon atrăgea și el atenția occidentalilor că se lasă contaminați de modernism nu neapărat în detrimentul tradiției, ci în detrimentul cunoașterii efective, promovate de metafizica orientală. „Superioritatea materială a Occidentului modern este incontestabilă; nimeni n-o mai pune la îndoială – observă el – însă nici nu-l invidiază pentru ea. În schimb, Occidentul riscă să piardă mai devreme sau mai târziu, dacă nu-și revine la timp și dacă nu ia în considerare, la modul serios, întoarcerea la origini”. Numai că spiritul expansiv, occidental, nu mai este compatibil cu spiritul retractil, oriental; înțelepciunea germană de pildă (Weisheit), cu tendință spre elucidarea cauzalității și acceptarea ei, nu e totuna cu cea upanișadică (muni), deschisă desăvârșirii sinelui. De aceea, în relația cu condiția exterioară a sinelui, lucrurile se diferențiază între Occident și Orient prin registru; satyam (adevărul, realitatea hindusului), potrivit înțelepciunii occidentale, se poate disocia între Wahrheit și Realität (dar și Wirklinchkeit) tocmai datorită înțelepțirii nuanțat percepute ̶  lucruri semnalate din belșug de un alt orientalist, de data aceasta german, Paul Deussen. Sunt semne asupra cărora ar merita reflectat ceva mai serios. Cum limba nu a putut fi considerată ceva exterior specificității spiritului, după cum se vede, cu ea și cu credințele s-a ieșit din gloată, prin funcția de legătură, ceva mai înainte de primitivism, poate chiar odată cu empatia de afect (contaminarea afectivă). Epistemele din Metafizica lui Aristotel se ordonau în praktike, poetike și theoretike, de aceasta din urmă ținând mathematike, physike și theologike, așa încât Hölderlin alegea studiul frumosului pentru începerea cunoașterii înseși, motiv pentru care îl prefera pe Ahile lui Ulise. Dar dacă în planul estetic lucrurile pot fi controversate, în limbă ele sunt clare: „nimic nu poate fi exclus din limbă, pentru că ea conține totul” și îl cuprinde în spiritul ei, notează Humboldt. De aceea, odată cu învățarea unei noi limbi, descoperim o altă spiritualitate, un alt orizont al aceleiași lumi. Așa de pildă, între limbile semitice, ebraica și araba capătă deschideri ușor diferențiate: prima cu înclinații poetice, cealaltă adaugă și deschideri  științifice celor poetice comune. Pe de altă parte, sferele corelative ale intuiției, în determinarea reciprocă a limitelor, asigură formarea subiectivității în și ca expresie lingvistică; obiectivitatea rămâne o intrare fără ocolișuri  în mulțime. Formula operei folclorice, și ea o contextualizare deschisă spre mulțime, este prima fabrică a identităților naționale. Asumările unor valori exotice se fac tot ca o deschidere și este cunoscut cazul relatat de Jean-Jacques Ampčre (Instructions du Comité de la langue, de l´hitoire  et des arts de la France) despre indienii din pădurile Canadei care și astăzi mai știu încă refrene ale unor vechi cântece franțuzești ce s-au păstrat în formă arhaică încă din timpul dominației străine ca într-un muzeu, în timp ce arhetipul lor francez a evoluat în conformitate cu spiritualitatea căreia îi aparține sau poate s-a transferat în alomorfisme motivice universale. In folclorul românesc (dar și al altor popoare cu condiții similare) găsim un alt aspect remarcabil; zonele tampon sau zone de aculturație, care nu exclud totuși conculturația. Aici, ceea ce vizează identitatea sinelui național rămâne nealterat, valorile comune fiind vizibile pe alte  paliere ale conviețuirii, cel mai pregnant în codul moral convențional și de tip special. Coexistența, spuneam, își produce valorile ei, ca deschidere, pe când existența, ca închidere, adâncește valorile sinelui în contradicțiile și armoniile lui. Aici se fac comparații și judecăți de valoare, se instituie și se contestă axiologiile, se acceptă sau se refuză transferurile dinspre și înspre insul social, în timp ce insul intim caută în ultimă instanță să se ascundă de sine în sine fără a mai reuși, cu toată nostalgia originilor, să se întoarcă în gloata amorfă a începuturilor după ce a ieșit în mulțime și i-a adoptat codul epistemic în praktike, poetike și în theoretike, ca în Metafizica aristotelică. Spiritul pendulator se împacă cu sinele hăituindu-se între gloata lumii percepute și mulțimile înlănțuite ale existenței condiționându-și pacea când de adevăruri, când de valori, când de criterii  ̶  după o metafizică dogmatizată a conflictualității ontice.

Iulian Chivu

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)