UN SCRIITOR CU SUFLETUL PE FAŢĂ: 

STANISLAV LACOMCHIN, „MOZAIC”,

proză, versuri, dramaturgie

Editura SINTEZE, Galaţi, 2009

Cezarina Adamescu, Agero

            S-ar părea că nu există dileme, frământări creatoare, strădanii artistice chinuitoare pentru autorul de faţă. Scrisul pentru Stanislav Lacomchin este un joc amuzant, prilej de destindere, ocupaţie de vacanţă, de week-end ori de sărbătoare, când toată lumea e plecată la promenadă ori primeşte musafiri.  El  nu zăboveşte îndelung asupra paginii, chinuind plaivazul între dinţi şi transpirând abundent, aşa cum o fac alţi scriitori.

            Autorului de faţă, condeiul i-o ia înainte, îi dă cu tifla, şi el se ţine după condei, abia prididind, cu sufletul la gură. Mai bine zis, cu sufletul pe faţă. E bine, e rău, cine ştie? Dar, în nici un caz, nu-şi ia scrisul în derîdere, în pofida unor subiecte amuzante, care şi-ar găsi foarte bine loc într-o antologie de umor.

            Fie că scrie proză scurtă, poezie, teatru, proză ritmată, autorul este egal cu sine, de o sinceritate dezarmantă, cu mijloace simple de expresie dar cu trăire autentică şi cu un simţ al adevărului cât se poate de relevant. Transfigurate artistic, prozele acestui scriitor, tratează diferite subiecte, pornind de la banalul cotidian, până la fapte ieşite din comun, numite de el însuşi „spicuiri din viaţă”.

            Stanislav Lacomchin se remarcă prin uşurinţa de a construi personaje şi dialoguri, pornind de la o intrigă simplă, aparent banală, dar care capătă pe parcurs, înţelesuri multiple, conducând acţiunea cu măiestrie şi har, până la finalul, care, nu de puţine ori se dovedeşte neaşteptat, paradoxal. Un „mozaic” de întâmplări  comune, ale unor oameni cât se poate de obişnuiţi în aparenţă, dar, a căror carismă se luminează treptat, pe măsură ce înaintezi în lectură, fiecare personaj dovedindu-şi specificitatea în câte o împrejurare-cheie, care constituie pretextul nuvelei.

            O revedere  romantică între doi foşti iubiţi, pe coverta unui vapor, când amândoi constată cu surprindere şi nostalgie că viaţa a trecut pe lângă dânşii, fără să-şi consume actul incandescent care le-ar fi putut schimba destinul.

            Un Don Juan urban, numit Mitică, găsindu-şi o parteneră pe măsura faimei lui: Didina; suntem în plin Caragiale; întâmplări nostime, pretexte după anecdote sau folclor umoristic, gen bancuri şi poante, încheagă un subiect facil şi amuzant, fără substrat psihologic.

            O întâmplare având ca protagonişti o familie de artişti de circ, caractere remarcabile cum e cel al Martei şi al soţului ei, Allberto, săraci, oneşti şi demni în viaţa şi munca lor  - în contrast flagrant cu directorul circului Globus,  un anume Krauss, care-şi exercită dreptul de patron, iar când este refuzat, recurge la ameninţări şi la sancţiuni, ceea ce-i determină pe artişti să părăsească Circul, la fel de săraci precum au venit, dar demni în hotărârile lor.

            Multe proze au ca eroi, artişti de teatru, de circ, muzicieni ori pictori. Teatrul e domeniul predilect al autorului pentru că el a trăit în lumea artei pe care a iubit-o cu pasiune şi dăruire, toată viaţa.

            Născut la Galaţi, în 9 august 1930, autorul a fost actor semi-profesionist în trupa de teatru condusă de T.Mazilu, între anii 1952-1954,  iar mai apoi la clubul Salom Alehem, între anii 1959-1965.

            Din 1969 până în 1986 a fost actor amator la Teatrul Nostru, condus de regretatul actor Lucian Temelie, unde a dat măsura adevăratului talent artistic, luând o serie de premii, medalii de aur şi titlul de laureat între anii 1972-1885. Ca scriitor a debutat în cenaclul Casei de Cultură „Gheorghe Gheorghiu-Dej între 1952-1955 şi cel al Casei de cultură a sindicatelor între 1975-1985, ca şi cel al Casei Armatei, până în 1989.

            Autorul a debutat în cotidianul Galaţiului şi în diverse alte reviste, dar şi în culegeri  de poezie şi proză editate pe plan local. Recent a publicat şi în regvistele on-line „Ecoul”; „Cărticica de copii”, ale ARP.

            În creaţia nuvelistică, de o factură aparte, este proza „Geşeft”, având drept cadru ambiental un târg de provincie la începutul anilor ’50, cu atmosfera lui vetustă, parfumul  aproape uitat, dar cu un farmec aparte al târgurilor înţesate de negustori evrei, lume pestriţă. Stanislav Lacomchin creionează caractere admirabile, surprinse în anumite ipostaze ale existenţei lor: Sami – un negustor   evreu care vinde coloniale şi covrigi, intră într-un admirabil dialog cu un puşti isteţ care luptă cu viaţa; Ilie – foarte bine prins în nuvelă, un samsar cinstit şi generos. Gheşeftul pe care-l pun la cale cei doi este un prilej de a-şi arăta omenia şi frumuseţea caracterului.

            Nuvela „Mogoşoaia” – cu o încărcătură de dramatism cu totul extraordinară, este un document autentic şi istoriseşte drama care a avut loc pe Dunăre, la Mila 80, lângă Cotul Pisicii, cu  vasul de călători care trecea Dunărea spre Dobrogea, vas intrat în coliziune cu o barjă  sub pavilion bulgăresc, impact care a avut ca deznodământ pierderea a câteva sute de vieţi omeneşti şi scufundarea vasului românesc, supravieţuind doar câţiva pasageri. Dovadă că moartea nu are ultimul cuvânt, este faptul că, un bărbat şi o femeie, afectaţi deopotrivă de pierderea partenerului de viaţă în acest nefericit accident, hotărăsc să-şi  unească destinele şi să meargă mai departe, formând un cuplu, în cele din urmă, fericit.

            Tot istoria unui cuplu face obiectul nuvelei „Retro”, de data aceasta e vorba de doi colegi de teatru care se reîntâlnesc după zeci de ani şi în pofida diferenţei de vârstă, încheagă o relaţie afectivă.

            Cât priveşte lirica, Stanislav Lacomchin păstrează canoanele poeziei clasice, iar paleta nuanţată a versurilor, cuprinde teme de dragoste, pasteluri, câteva poeme antirăzboinice! şi elegii, în care-şi proclamă iubirea pentru fiinţa pierdută. Versurile sunt simple transcripţii ale unor stări afective care-l stăpânesc şi pe care doreşte să le împărtăşească. Peste tot, romantismul este la el acasă. Multe poeme sunt retorice, în care autorul îşi pune multiple întrebări privind sensul existenţei pământeşti şi, mai ales, existenţa cerească. Există, desigur şi reversul întrebărilor, în poeme ca „Să nu mă-ntrebi de ce”, dar care, ascund întrebări şi dileme mai dureroase şi, de bună seamă, inutile.

            Tristeţea, angoasa, nostalgia, suspinul, singurătatea şi chiar plânsul, răzbat în aproape toată lirica autorului. „Avertisment”; „Perla vieţii” – sunt poeme antirăzboinice care militează pentru sănătatea şi liniştea planetei.

            „Fetiţa de sub felinar” – o poveste tristă, versificată, despre soarta unui copil sărman şi a prietenului ei, căţeluşul Lăbuş, răpuşi de frig într-o noapte geroasă de iarnă, are darul să emoţioneze cititorul până la lacrimi. De asemenea,  „Scrisoare de departe” – care evocă starea şi condiţia de imigrant care se confruntă clipă de clipă cu dorul de casă şi de toţi cei dragi, rămaşi în colţişorul de rai în care s-a născut. „Verigheta”; „Clepsidra”; „Zbucium”; „Nunta”; „Lacrimi” – sunt tot atâtea  crâmpeie dureroase din existenţa autorului, care şi-a pierdut fiinţa iubită.

            A treia secvenţă a volumului, destul de consistent, cuprinzând aproape 450 de pagini,  este alcătuită din  două piese de teatru şi o scenetă versificată.

„Un caz în familie” – evocă destinul trist al unui tânăr orb talentat violonist care, în cele din urmă îşi găseşte fericirea în persoana unei studente la Conservator, care-i împărtăşeşte sentimentele.

Intriga se ţese în jurul acestor două personaje, dar acţiunea se desfăşoară în 4 acte, 7 tablouri, evocând starea unei familii mijlocii din a doua jumătate a veacului trecut, gen „Gaiţele” lui Al. Kiriţescu, având multe personaje, fiecare cu interesele sale.

 Cea de-a doua piesă, „Stradivarius”, „în două acte  şi 4 sau 5 tablouri”, cu două finaluri, la alegerea regizorului, este o comedie spumoasă.  Întreaga acţiune se petrece într-un bufet de gară al unui oraş de provincie. Un artist amator, înfrigurat şi flămând, este gata să-şi vândă pe câţiva lei, pentru ceva de mâncare şi o sticlă de bere, vioara Stradivarius, moştenită de la bunicul său, celebru artist care a colindat lumea împreună cu – nu mai puţin celebrul Georges Boulanger. Aflăm şi povestea artistului Georges Boulanger, celebrul interpret de muzică de cafe-concert al secolului al XIX-lea, român de origine, care a colindat lumea cu vioara sa, câştigându-şi faima cu celebrele sale melodii, în cafenelele Parisului.  Două personaje suspecte, puse pe câştig, caută să profite de situaţie şi să cumpere vioara pe care Piţurcă o lăsase amanet la barman, pe nimic, pentru a o valorifica pe o sumă imensă. În cele din urmă, aceştia doi sunt demascaţi. Autorul lasă cititorului plăcerea de a construi un final pe măsura aşteptărilor fiecăruia. Tehnica autorului în aceste două piese este remarcabilă. El construieşte intrigi şi dialoguri cât se poate de naturale, cu marea artă a conversaţiei şi creionează  caractere originale, care câştigă sufragiile auditoriului sau ale spectatorului, ori, dimpotrivă, stârnesc antipatie pe tot parcursul piesei.

            În toată creaţia sa, pe o plajă de aproape 6 decenii, Stanislav Lacomchin s-a dovedit egal cu sine însuşi, un constructor destoinic la edificiul Cuvântului şi un scrupulos meşteşugar al intrigilor, care, fie în proză, fie în vers ori dramaturgie, îmblânzeşte şi conduce cuvintele ca pe nişte fiinţe, în pajiştea plină de flori înrourate a Limbii Române.

CEZARINA ADAMESCU,

REDACŢIA AGERO-STUTTGART

CIRCUL – fragmente -   STANISLAV LACOMCHIN

Motto: “Circul?!? Mirajul plin de adrenalină al tuturor vârstelor”.

Ventilatorul bâzâia molcom, înghiţind între paletele sale fumul înmiresmat al havanei. În halatul său lejer de mătase, Krauss, tolănit în fotoliul de liane, cu picioarele sale scurte răşchirate pe masă, îşi savura cafeaua obişnuită de după dejun. Nechezatul vreunui cal în repetiţie, de pe manej, sau lătratul câinilor răzbăteau înfundat, din când în când, prin stolurile trase ale ferestruicilor de la vagon. Cu buzele groase făcute ţugui, directorul se distra făcând cercuri de fum ce se mistuiau în vantilator. La intervale, trecea peste faţa buhăită, o enormă batistă, leoarcă de sudoare.

-Ce zăpuşeală!

Câteva ciocănituri discrete îl treziră din plicticoasa sa distracţie. Uşa scârţâi alene şi făptura firavă a micuţului Ady se ivi în prag.

-Ce vrei?

-La dumneavoastră scrisoare. Adus om; spus aşteaptă.

-Dă-o.

Sfios, Ady puse scrisoarea pe masă şi se retrase.

-Ce te-ai înţepenit în uşă, pocitanie? Ce mai vrei? Te mănâncă spinarea?

-Domnule, iertare! Om spus aşteaptă răspuns.

-Bine, atuncea stai.

Ochii micuţului negru priveau cu teamă la stăpânul tatălui său ce era grăjdarul circului. Acuma, îi părea parcă rău că adusese scrisoarea. Ştia că domnului Krauss i se năzărea totdeauna câte ceva. Cuprins de presimţiri, privea cravaşa atârnată în cuierul de lângă fereastră. De câte ori a luat-o, la porunca stăpânului şi i-a dat-o spre a fi bătut?…De multe ori!…

-Să vină omul aici; mişcă-te!

Bucuros că a scăpat teafăr, negrul o tuli pe uşă. După câteva clipe, omul îşi făcu apariţia în vagon. Deşirat, slab, trăsături aspre, faţa arsă de soare. După pantalonul larg, cămaşă în pătrăţele şi pălăria cu borurile foarte mari, aducea a mexican. Maxilarele puternice şi nasul acvilin ieşeau în relief din faţa osoasă şi scofâlcită. Din străfundul orbitelor, doi ochi negri, scăpărători, priveau cu persistenţă chelia lucie a directorului, fixară câtva timp pupilele mici şi spălăcite, oprindu-se la tălpile papucilor ce se bălăbăneau în faţa lui pe masă. Ca la o comandă, papucii încremeniră din pendularea lor. Intrigat de această studiere mută şi amănunţită, Krauss îl măsură din creştet până-n tălpi. În sfârşit omul se hotărî să vorbească.

-Bună ziua.

-Bună ziua. Cevrei?

-Sunteţi domnul director Krauss?

-Da, sunt domnul Krauss, directorul circului ce-mi poartă numele. Ce doreşti?

Omul privi scrisoarea desfăcută de pe masă.

-Ceea ce doresc, cred că aţi citit în cuprinsul scrisorii pe care v-a trimis-o directorul circului Globus.

Krauss îndrăzni să-l privească mai cu atenţie. Pur şi simplu nu-i putea suporta ochii aceea ce parcă îl hipnotizau. Păreau stăpâniţi de o putere magică.

-După felul cu ai început, îmi placi. Nu sufăr trăncăneala fără rost. Scurt şi concis. Ia loc.

-Mulţumesc.

Omul rămase în picioare.

-Eşti hipnotizator?

-Nu, domnule director. Ce vă face să credeţi?

-Agerimea, profunzimea ochilor, şi, parcă fluidul lor magnetic. Dar să vedem ce-mi scrie directorul.

Oarecum plictisit, Krauss reciti scrisoarea.

-Din cele scrise de amicul meu, reiese că ai rămas fără angajament în urma falimentului ce s-a abătut asupra circului său. De asemeni, mi te recomandă ca un bun artist de manej. Lucrezi singur?

-Nu, domnule, lucrez cu soţia şi fata mea.

Papucii, o dată cu picioarele, dispărură subit sub masă. Se aplecă peste masă, strivindu-şi burta de marginea ei şi-l întrebă avid:

-Câţi ani are?

-Cine?…Soţia?

-Nu, fata!

-Fata?!?

-Da, omule, fata! Spui că ai o fată.

-Păi, “fetiţa” domnule director, are cinci ani.

Krauss îşi muşcă buzele. O brodise rău. Distrat, îşi aprinse o havană.

-Ce lucrezi?

-De toate. De fapt, în domeniul circului suntem un fel de poligloţi.

Directorul holbă ochii, privindu-l nedumerit.

-Poliglot?!…Nu înţeleg. N-am auzit de aşa număr. Din ce ramură face parte?

Omul zâmbi.

-Nu-i nici un număr.

-Atunci?

-Vă rog să mă iertaţi, dar cred că nu cunoaşteţi sensul expresiei. Poliglot înseamnă un om care cunoaşte mai multe limbi. La figurat, însă, poate însemna însuşiri multilaterale într-un anumit domeniu.

-Aşa-a-a!…

Kraus se simţi jignit în amorul propriu; se enervase. De data asta străfulgeră omul cu privirea:

-Ascultă, domnule, dumneata ai venit aici să-mi ţii curs de lingvistică, prin expresii bombastice, sau să te angajezi?

-Scuzaţi, dar v-am răspuns la întrebare.

-Bine, bine, să revenim la subiect. Ce lucrezi?

-Cu soţia jonglerie balans pe sârmă şi numere aeriene, iar cu fetiţa, acrobaţie de salon.

-Altceva…nu ştii?

După felul insinuant cum rostise acest “altceva”, omul îşi dădu seama că directorul nu avea nevoie de asemenea numere. Trebuia să-şi dezvăluie adevăratul său talent: tirul de cuţite. Teama de a-şi vedea expusă familia la panoul de tir îi schimbă complet atitudinea. Cu gândurile aiurea, sfredelea cu privirea butonul negru de pe ventilator. Era în joc existenţa sa şi a familiei. Dacă nu-l angaja?

-Ei, la ce te gândeşti? Mai ştii ceva?

Trezit la realitate, omul tresări uşor; răspunse fâstâcit:

-Da, domnule…ştiu. Cunosc… tirul de cuţite.

Ultimele două cuvinte fură aproape şoptite.

Krauss deveni atent

-Tirul de cuţite?

-Da, domnule director.

-Îl cunoşti la perfecţie?

-În Nevada, de unde sunt originar, eram fără rival.

-Cum adică, get-beget din Nevada?

-Da, domnule. Tata însă a fost român. În tinereţe a plecat cu un mic circ şi s-a stabilit în Mexic. Acolo, s-a însurat cu o artistă de circ mexicană. Mama a murit la a doua naştere, când eu încă eram copil. Venindu-i dorul de ţară , părăsi Mexicul, acum vreo nouă ani şi se întoarse. L-am urmat. Aici m-am însurat cu o artistă de la circul Globus, unde am şi lucrat până în prezent.

-Soţia este mexicană?

-Nu, româncă.

Zâmbind, directorul înceu să bată darabana cu degetele în masă.

-Interesant!

-Ce?!

-Ce spui dumneata. Tatăl român se însoară cu o mexicană, iar fiul mexican, cu o româncă. În sfârşit, dar ia loc, domnule…

-Alberto Ionescu – completă omul, aşezându-se.

Krauss împinse spre el o casetă lustruită.

-Te rog, serveşte-te. Sunt havane veritabile, import.

-Mulţumesc.

Omul luă o havană în timp ce Krauss, foarte amabil şi mieros, aprinse bricheta, întrebându-l:

-Şi tirul de cuţite, îl faceţi…pe persoane?

Alberto tresări puternic, fixâdu-l involuntar.

Krauss nu-i mai ocolea privirea. Un surâs felin schiţa colţul buzelor groase, îngropate în carnea moale şi buhăită a feţei.

-Nu, domnule director, pe obiecte, panouri, ţinte. Tirul meu este altfel, aparte. Pe când la tirul obişnuit se înfige numai vârful lamei, la mine lama pătrunde puternic, adânc, de la 1 până la 3 şi chiar 4 cm. Bineînţeles că asta depinde de felul lemnului şi de fibra lui.

-Şi…ţintiţi precis, sau la întâmplare?

-La Circul Amazoana din Nevada, despicam fructele atârnate în două părţi egale la distanţa de 10-15 m. Pe oameni însă, n-aş avea curajul. E riscant, având în vedere viteza de pătrundere a lamei.

-Bine, domnule Alberto…ar fi ceva, însă, vezi dumneata, aici nu-i provincie. Aici e capitala! Aici e Bucureşti şi nu Tecuci sau alt oraş unde a colindat Globus. Aici se cer numere tari, care să excite nervii spectatorilor, să-i domine, să-i scoată din sală ameţiţi! Îmi trebuiesc reclame cu numere tari! Cu titluri tari!! Cum s-ar spune în jargonul circului, numere bombă. Cred că mă înţelegi ce vreau să spun. Altfel, păţesc la fel ca şi Globus: fa-li-ment!!!

Ultimul cuvânt fu încheiat cu un pumn trântit în masă. Alberto rămase îngândurat. Numere bombe…Da…Înţelegea… trebuia să înţeleagă… Ca peste tot… legea circului. Acea lege aspră care-ţi impune să te joci cu moartea spre a excita nervii spectatorilor, spre a-ţi potoli foamea ta şi a familiei, spre a umple buzunarele directorului şi a ridica faima circului respectiv.

Krauss îl privea cu acelaşi zâmbet fals, sarcastic.

-Domnule Alberto, ce-ai rămas aşa? Nu sunteţi de acord?

-Nu,nu… Vedeţi…mă gândeam ce numere tari pot lucra.

Krauss începu să râdă zgomotos.

-O…domnule Alberto, dar asta se va rezolva uşor! Cu numerele pe care le cunoşti, şi…mai ales cu tirul de cuţite, cred că ai perspective frumoase. Cu puţină imaginaţie, se va realiza ce trebuie. Dacă ne vom înţelege, vei ajunge departe, celebru; te asigur eu. Reclame, afişe…presă. Totul depinde de dumneata, ca în cel mai scurt timp să semnezi contractul cu cel mai mare circ venit din Germania. Adică – zâmbi şăgalnic, plin de sine – circul meu! Vino mâine dimineaţă la probă de manej. Ai recuzită?

-Da, am. Toată recuzita necesară precum şi costumele.

-Atunci, domnule Alberto, ne vedem mâine. Sunteţi liber.

O mână dolofană, albă, plină de inele, se întinse peste masă. Alberto îi strânse mâna. La atingerea ei simţi ceva neplăcut: era moale, rece şi jilavă.

-Bună ziua, domnule director.

-La revedere.

Alberto se trezi în stradă. Nu simţea nici căldura caniculară ce-i lipea cămaşa de spate, nici circulaţia aglomerată, nimic. Mergea absent, cu gândurile de unde plecase. Găsise de lucru, avea deci pâine, mâncare. În ziua aceea, norocul îi surâsese. Un gând însă îi sta înfipt în creier. Ce înţelegea directorul prin: “ne vom înţelege?” Nu cumva? Ar fi absurd. Totuşi… Se pierdu prin lume depărtându-se încet, cu pălăria sa mare, dată mult pe ceafă.

***

Şuvoiul de lume veselă şi gălăgioasă se scurgea în circ, în timp ce la casele de bilete era coadă pentru spectacolele următoare. La difuzoarele instalate în faţa circului, se auzea melodia unui vechi marş, ce parcă îţi aducea aminte de promenadele din grădinile publice. Muzica se pierdu treptat şi o voce clară de spicher anunţa declamatoriu şi patetic, marele eveniment al zilei: turneul maeştrilor mexicani prin ţara noastră. Pietonii se opreau din drumul lor şi ascultau cu viu interes următoarea pledoarie ce se revărsa în cascade din difuzoare:

-Onorat public!!… Domni şi doamne!! Începând din seara asta, pentru prima oară în oraşul dumneavoastră, circul Krauss prezintă pe Trio Allberto! Trio Allberto!!!…În turneu oficial din Nevada, din Mexicul îndepărtat şi plin de mistere! Omul care se joacă cu moartea! Aveţi unica ocazie să-l vedeţi în excepţionalul său număr: tirul de cuţite! Tir efectuat asupra familiei sale la o distanţă de 8 metri! Reţineţi: 8 metri! Panoul de tir va fi ciuruit de 40 de pumnale. Viteza de pătrundere este până la străpungerea panoului!

-O fi de grosimea foiţei de ţigară – se auzi un glas şugubăţ din mulţime. Râsete vesele izbucniră spontan dar se curmară brusc, ascultând sfârşitul peroraţiei:

-Nu pierdeţi ocazia să-i vedeţi pe aceşti atei ai fricei!! Reţineţi: spetcacolul de azi este vândut. Procuraţi-vă din timp bilete.

Acelaşi marş începu să cânte iar. Unii îşi vedeau de treburile şi necazurile lor. Alţii, mai creduli, sau poate chiar ahtiaţi după asemenea spectacole, îngroşau coada la bilete.

Rezemat de uşa vagonului, Allberto surâdea absent. Îşi plimba privirile peste puhoiul de lume şi peste enormele reclame ale afişelor de o imaginaţie exagerată, inundate de luminile feerice care le înconjurau din belşug. Ce înseamnă reclama? Gogoşi umflate, minciuni şi exagerări în detrimentul spectatorilor şi în folosul circului, adică a buzunarelor domnului Krauss. Turneu oficial; ce minciună sfruntată! El de 8 ani în ţară iar Marta şi fiica, românce. Şi totuşi, se gândea cu emoţie la clipa supremă ce se apropia. Familia era expusă la panou. Şi toate acestea a trebuit să le accepte. Altfel, rămâneau pe drumuri, muritori de foame. Acuma, numele său era afişat pe toate gardurile, în toate ziarele capitalei. Directorul îi pusese la dispoziţie un vagon, iar după premieră, urma încheierea contractului cu o leafă lunară destul de frumoasă. Aşadar, în răstimp de o săptămână, de când făcea repetiţii, acum avea şansele unui trai mai bun, dacă nu bun. Dar toate astea cu preţul familiei, cu preţul vieţii lor. Aprinse nervos o ţigară şi intră în vagon.

***

Reflectoarele de pe manej se aprinseseră, iar rumoarea publicului ce umplea circul la refuz se domoli. În sunetele fanfarei, perdelele de la for-gang se dădură la o parte şi directorul în persoană păşi spre manej. Scurt şi gras, cu mersul legănat, părea, în impecabilul său frac cu coadă, un pinguin.

-Onorat public, doamne şi domni, bună seara! Am deosebita plăcere să vă prezint pentru prima oară în oraşul dumneavoastră, pe aşii tirului de cuţite, ce sunt în trecere prin ţară în turneu oficial. Permiteţi-mi să anunţ primul număr din program: Trio Allberto!!

Aplauze furtunoase şi prelungite izbucniră în circ.

-Primul număr: Trio Allberto! Compus din Allberto, Marta şi micuţa Lia, într-un dificil număr acrobatic mexican! Se întoarse spre fanfară şi ridică mâna: – Maestre!!

În ritmul unei melodii mexicane, Trio Allberto îşi făcură apariţia pe manej. Toţi trei erau îmbrăcaţi în portul specific mexican: Allberto într-un costum de cow-boy, iar Marta şi Lia în costume de amazoane.

Pălăriile fură aruncate graţios pe covorul manejului şi numărul începu, spre admiraţia publicului. Micuţa Lia zbura prin aer în cele mai complicate figuri acrobatice. Marta se retrase în for-gang iar Lia continua cu tatăl ei, alte numere grele. Din dosul perdelelelor Marta privea la desfăşurarea numărului, când deodată, simţi ceva moale şi pufos pe umerii goi. Întoarse capul În spatele ei, Krauss îi pusese pe umeri pelerină.

-Domnule director!…

-Să nu vă fie frig, doamnă.

Vorbea foarte politicos, privind-o galeş.

-Bine, dar e totuşi foarte cald, e doar vară. Nu înţeleg…

-Dar totuşi e curent. În for-gang trage, doamnă – o întrerupse Krauss, privind-o erotic. Şi, în afară de asta, îmi permiteţi un mic cadou de ziua premierei. Consideaţi-o a dumneavoastră.

-Domnule director, nu pot…

-Doamnă, nu refuzaţi acest fleac de nimic. Faceţi-mi plăcerea. Şi, – o strânse uşor de umeri, şoptindu-I la ureche – dacă vei fi înţelegătoare…nu-ţi va părea rău.

Marta se zmuci, întorcându-se brusc.

-Domnule director!!…

-Şi acum, stimată doamnă, succes! – şi Krauss se retrase.

Ce a fost asta? Ce vroia directorul? Ce urmărea? În aplauzele circului, perdelele se deteră la o parte şi apăru Allberto cu Lia. Surâsul şi veselia îi îngheţară pe buze. Privea la Marta mirat.

-Ce-i asta? De unde o ai?

-Am să-ţi spun pe urmă.

Ieşiră la aplauze. În drum spre vagon, Lia sărea în jurul Martei pipăind pelerina.

-Ce frumoasă este! De unde o ai, mămico?

Marta o luă în braţe, mângâind-o şi urcă în vagon.

-Mi-a dat-o nenea cadou; domnul director.

Allberto rămase înlemnit în prag.

-Cum?… Krauss?…Pentru ce?

-Din simplă politeţe. Cadou de ziua premierei.

-Şi tu ai primit –închise uşa.

-L-am refuzat dar n-a vrut. Ce era să fac? Ce mă priveşti aşa?… Allberto!!!

Allberto se apropie şi-i smulse pelerina de pe umeri:

-Nu trebuia. N-am nevoie de asemenea cadouri. Ai înţeles? Să i-o dai imediat înapoi. Dacă nu…

Ceva căzu pe podea fâşâind. Bancnote!!

Allberto rămase nemişcat, privind când la Marta, când la bani. Se aplecă şi le strânse.

-O mie de lei! Au căzut din buzunarul pelerinei… Trânti pelerina de podea. Ăştia, tot cadou se numesc? Spune!…

O apucă de reverele bluzei. Paiete desprinse căzură, rostogolindu-se pe jos. Marta îl privi speriată:

-Allberto pentru Dumnezeu, linişteşte-te! Ce ai?

-Ce am?…Mai întrebi? De ce ţi-a dat bani? Răspunde-mi!

Faţa îi devenise lividă, nările îi palpitau iar glasul parcă şuiera:

-Allberto, dar nu ştiu…de bani nu ştiu nmic.

-Nu şti-i-i?!? Căţea!

***

Răsunară două pocnete seci. Marta îţi duse mâinile la obraji.

Lia începu să plângă lipindu-se de Marta.

-Tăticule, de ce o baţi pe mama?

Allberto se retrase năuc, aşezându-se pe marginea patului.

-Allberto, de ce, Allberto?… De ce?… Nu sunt vinovată cu nimic. Jur pe Dumnezeul meu, că nu ştiu nimic. Se apropie încet de el. Allberto, mă crezi?

Allberto ridică privirea. Lacrimi domoale se rostogoleau pe fardul gros al feţei. Marta plângea. Îi luă mâinile.

-Bine, Marta, fie cum spui tu. Dea Dumnezeu să fie aşa. Iartă-mă…credeam…

-Nu mai crede. Sunt nevinovată. Banii i-o fi ascuns în buzunar ca să-mi facă surpriză… Allberto…

-Ce?

Marta îl privi încurcată.

-Bănuiesc că vrea să-mi facă curte.

-Ţie? Krauss să-ţi facă curte?…Eşti nebună.

-Atunci… de ce m-ai pălmuit?

-De ce? – tăcu fâstâcit. Nu ştiu nici eu. Dracu’ să mă ia.

Trase de sub pat o valiză şi începu să scoată din ea pumnale înşiruindu-le în cordonul lat de piele. Marta îşi schimbă costumul pentru tir şi începu să îmbrace fata. Allberto o privi lung: Marta! Ce frumoasă era în costumul ăsta! O bluziţă roşie bătută în paiete verzi îi strângea bustul suplu, scoţându-l în relief, iar fustiţa scurtă îi dezgolea picioarele albe şi drepte până la şolduri. Încălţată cu cizmuliţe scurte, de aceeaşi culoare, părea o dresoare de animale. Părul negru se revărsa în valuri pe umeri încadrând faţa albă şi imaculată.

-Să nu uiţi să-ţi legi părul.

Marta îşi adună părul grămadă la spate, prinzându-l în agrafe. Câteva bătăi în uşă le atrase atenţia.

-Poftiţi în for-gang!… se auzi o voce de afară.

***

În manej se anunţă numărul mult aşteptat: tirul de cuţite. Un panou mare, negru, atrase atenţia publicului. În colţuri, avea pictate patru cranii. În dosul perdelelor, familia Allberto aştepta să iasă.

-Allberto, acuma ai unica ocazie. Dar să ştii, sunt nevinovată.

Allberto o privi buimăcit.

-Ce-ţi trece prin cap! Marta! Fii calmă, nu te gândi la prostii. Luă fata în braţe. Lia, asculţi ce spune tata? Să fii calmă şi să nu te mişti de la panou. Acuma ies eu cu mama şi pe urmă vii şi tu. Ne-am înţeles?

-Da, tăticule.

-Atunci, succes!… Le sărută pe frunte. Marta, fii calmă…te iubesc; voi îmi sunteţi viaţa.

Păşiră în manej. Aplauzele izbucniră din toate colţurile circului. Marta se aşeză la panou într-o figură de balet, cu tot corpul în profil şi cu capul dat mult pe spate. În circ se aşternu o linişte adâncă. Allberto îşi scoase pumnalele, ţinându-le în evantai. Tobele începură să pârâie sinistru, producându-ţi fiori. Nu se auzea decât clinchetul tranvaiului din stradă şi uruitul maşinilor. Allberto luă un pumnal şi făcu fandarea. Broboane de sudoare îi apărură pe frunte. Simţea palmele umede. Toţi muşchii erau încordaaţi la maximum, cu senzaţia de a plesni. Braţul se ridică scurt şi se întinse fulgerător. Ceva sclipi în aer. Primul pumnal vâjâi şi se înfipse adânc, vibrând lângă umăr. Urmă al doilea, al treilea, al nouălea….şi aproape 20 de pumnale luară zborul spre panou, conturând spatele Martei. Începu cu faţa, de jos în sus. Simţea corpul extenuat iar pârâitul tobelor începu să-l enerveze. De asemeni, şi tigvele rânjite de pe panou. În timp ce pumnalele vibrau în panou, se gândea, involuntar, la pelerină. Dacă totuşi îl înşeală?

…Un pumnal atinse pulpa piciorului. Marta tresări dar rămase nemişcată. În bănci, publicul începu să se agite. O şuviţă roşie se prelinse din pulpă: sânge! Allberto se încordă mai tare. Ajunse la pântec, la piept, la gât…urcă spre conturul capului. Simţi în mână ultimul pumnal. Dacă-l înşela?… Desluşea în pârâitul tobelor vorbele ei: Acuma ai singura ocazie! Ezită o clipă. Tobele se zbuciumau. Dacă…prostii! Pumnalul înghiţi spaţiul şi se înfipse adânc la creştetul capului. Spectatorii erau stană de piatră. Nimeni nu mişca, nimeni nu sufla. De-abia când Marta ieşi dintre pumnale şi pe panou rămase corpul desenat de lame, izbucniră aplauze frenetice, vecine cu delirul. Publicul era sfârşit, emoţionat la maximum. Valurile de aplauze au continuat astfel câteva minute. Allberto şi Marta ieşeau mereu. Zâmbind la public, Allberto o întrebă:

-Te doare?

-Nu face nimic. O simplă zgârietură.

În for-gang se aduse imediat o trusă şi Marta fu uşor pansată. În acest timp, o comisie formată din public, scotea cu greutate pumnalele ce străpunseseră panoul de două degete grosime. Un alt panou mai mic îşi făcu apariţia pe manej. Acesta avea pictate în colţuri, capete de îngeri. Lia ieşi râzând în manej. Allberto o urmărea, privind-o atent. Îşi dădu seama că râdea forţat, fals. Deci îi era frică!

În timp ce o aşeză la panou, îi şopti.

-Lia, ţi-e frică?

Lia răspunse cu glasul stins:

-Nu, tăticule.

-Curaj Lia, curaj. O aşeză, lipind-o de panou, cu mânuţele desfăcute şi cu faţa spre el. Nu-ţi fie teamă. Nu te uita decât în ochii mei. Nu urmări cu privirea pumnalele. Da?

-Bine, tată.

Allberto luă distanţa, fandă, tobele începură acelaşi ritm diavolesc. Primul pumnal se înfipse la capătul mâinii stângi. Lângă el apăru imediat al doilea…şi pumnalele urcau spre gât. Allberto îşi dădu seama că nu mai putea continua. Un singur pumnal aruncat, putea fi fatal. Ochii Liei se făcură mari, iar o expresie de groază se întipărise pe toată faţa. Un tremur uşor, imperceptibil, îi scutura corpul. Publicul nu observa, dar Alberto vedea paietele de pe costumaş jucând şi tremurând. Ce era de făcut? Ridică mâna. În zgomotul infernal al tobelor, pumnalul sclipi prin aer şi se înfipse lângă celelalte. Lia tresări. Dacă mişca? Se apropia de gât, de cap. Îşi simţea corpul cuprins în flăcări. Cămaşa de cow-boy era leoarcă. Tobele pârâiră iar. Allberto îşi ridică mâna dar rămase cu ea suspendată. În lumina reflectoarelor, pumnalul sclipea sinistru. Dacă o lovea? Copilul lui!…Pentru ce?…Pentru glorie?… Pentru bani? Dar viaţa, viaţa ei, viaţa copilului său, cine o garanta? Spectatorii ce stăteau cu gurile căscate de emoţie?…Directorul? Dar se poate garanta cu ceva o viaţă, o viaţă care de-abia înfloreşte?

Dirijorul fanfarei privea nedumerit la Allberto, care rămăsese încremenit ca o statuie. Tobele băteau încontinuu, cu persistenţă, cerând parcă ceva. Cereau?…Ce?… Viaţa ei, a Liei?.. Un strigăt disperat, vecin cu delirul izbucni din pieptul lui zbuciumat.

-Nu!!!…Asta niciodată!!!…

Pumnalul vâjâi ca un bolid înfigându-se într-un stâlp de la fanfară. Trombonistul îngheţă lângă stâlp, iar trombonul îi alunecă din mâini. Lumea se ridică instinctiv în picioare. Allberto zvârli pumnalele pe manej şi se repezi la panou. Smulse fetiţa dintre pumnale, o luă în braţe şi se întoarse cu faţa la public. Ochii îi sticleau în orbite ca două diamante. Lia îl strângea cu mânuţele de după gât, acunzându-şi faţa la pieptul său.

Tremura şi plângea. Allberto făcu doi paşi. Glasul pocni în manej ca un tunet:

-Viaţa acestui copil nu mi-o poate plăti nimeni!… Nici voi, nici domnul Krauss, cu tot circul său…Nici regele!…Nimeni!

Ieşi, străbătu forg-gangul agitat, trecu glonţ prin curtea de vagoane şi intră în vagonul lor urmat de Marta.

-Allberto, ce-ai făcut?

-Nimic, Marta. Strânge lucrurile, plecăm!

-Cum?

-Da, Marta, plecăm. Mai bine muritor de foame decât criminal sătul. Viaţa ei nu se poate plăti decât prin viaţă, adică să trăiască! Dreptul vieţii e dreptul omului, fie el pungaş sau conte. Acest drept nu-l poate lua nimeni şi nimeni nu-l poate plăti! Acuma m-am lămurit, aceeaşi exploatare; ca în Mexic, ca peste tot. Unde domnesc două împărăţii, adică bogăţia şi sărăcia exploatată, fericirea şi bunăstarea n-au ce căuta în dicţionarul nostru. Vom face rost de bani şi vom pleca în Mexic, la Nevada.

Sângele mexican clocotea în toată fiinţa sa. Era revoltat. Marta îl privea uimită. O, Doamne! Cât era de frumos, aşa înfocat! Cu toate că nu-i cunoştea ţara, vedea parcă adevăratul Mexic, reprezentat prin forţa şi revolta lui. Se apropie sfioasă de el.

-Allberto!

-Da, Marta. Acolo barem sunt în ţara mea, unde m-am născut, unde am crescut! Acolo sunt între ai mei!

-Te înţeleg.

În uşă apăru Krauss; gâfâia.

-Domnule Allberto!!…

-Piei din ochii mei!… – pelerina zbură pe uşă, în capul lui Krauss.

Ia-ţi-o înapoi. Asemenea cadouri săle faci ibovnicelor şi nu soţiei mele.

Krauss urcă scăriţa vagonului.

-Domnule Allberto, dă-ţi seama ce faci! Ai dat peste cap un spectacol, mi-ai stricat reputaţia; am cheltuit o avere cu reclamele.

Allberto luă şomoiogul de bancnote şi i le aruncă în faţă:

-Însă nu atâta ca să seduci o femeie! Cu dumneata am terminat, domnule Krauss. Strâng şi plec. N-am nevoie de nici un fel de plată.

-Domnule Allberto!!!

Alberto îi închise uşa în nas.

-Hai, Marta, schimbă-te repede, să plecăm…

Krauss, de afară, vocifera:

-Am să chem poliţia! Nu poţi pleca nicăieri.

Allberto deschise uşa.

-Ţi-am iscălit vreun contract în care mă oblig să rămân?

-Nu-i vorba de contract! Ai insultat regele. Vei înfunda puşcăria!

Legănându-se ca o raţă, Krauss porni repede spre circ. Allberto scuipă cu sete în urma lui:

-Crucea mătii, cu regele tău cu tot.

Intră în vagon.

-Hai, Marta, plecăm. Nebunul e în stare să ne-o facă. Asta ne mai lipsea. Are martor circul întreg.

Îmbrăcaţi sumar peste costume, luară valizele şi o legăturică, ieşiră în stradă, cotind pe o ulicioară întunecoasă. Pe la miezul nopţii, trei umbre se pierdeau pe şosea în beznă. Mergeau încet, târâindu-şi alene paşii. Mai încolo, umbra cea mică se sui în braţele umbrei mari, care-i şopti duios:

-Dormi, dormi în pace.Dreptul tău nu ţi-l va lua nimeni: dreptul vieţii!

În jur, holdele îşi fremătară spicele, mângâiate de zefir. De după un nor, luna privi mirată pe şosea: un cântec răsuna peste ponoare în noapte. Un cântec mexican.

STANISLAV LACOMCHIN

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com