Statornicirea în relativ

Iulian Chivu

Cuvintele, cu toate exagerările  pitagoreicilor, nu pot avea niciodată rigurozitatea cifrelor decât sub raționalismul gândirii și aceasta fiindcă aici intră în discuție incongruența cunoștință/știință; a avea cunoștință de ceva nu e totuna cu a avea știința acelui ceva – rațiunea însă le apropie, le pune de acord și tot ea le dă și identitate, le pune în contradicție, iar căutarea și punerea în act, le scoate din relativ. Așadar, din nou despre relație, relativ,  relaționism, relativism și mai apoi corelativ/corelație.

A avea cunoștință de ceva înseamnă a ieși din relativ prin relație sau corelație; cu alte cuvinte asta înseamnă a te statornici de o parte sau de alta, respectiv în rațiune, sau a rămâne în relativ. Și totuși, Platon avea dreptate: cunoașterea a început prin contemplare (ceea ce înseamnă lipsa problemei), pe când nevoia de soluție a dus spre știința a ceva prin epistemă.

Gândirea, ca facultate superioară care reflectă în chip generalizat realitatea obiectivă, se joacă adesea cu limba; o testează prin noțiuni, o actualizează prin judecăți, o scoate din amorțire prin spirit. Iată de ce ea este cugetare, conștiință, spirit, cunoștință, știință, imaginație creatoare, meditație și chiar fantezie. Așa de pildă se explică de ce a pune în relație nu e decât în contiguitate cu a fi în relație; corelația înseamnă punerea de acord a relativului cu un co-relativ prin congruență. Formal, lucrurile pot fi puse pe seama verbului, însă gândirea îl manevrează cu vigoare din spate.

 Prima punere în relație a lucrurilor cu ele însele a facut-o însuși Adam, mai întâi prin incipiențele gândirii în denominație și mai apoi, prin consecvență, în contemplația care nu îl duce la răzvrătire, ci la punerea în act a sinelui. După gândire, ca primă treaptă   spre superioritatea speciei, urmează rațiunea ‒ facultate de a cunoaște, de a gândi  neapărat logic nu haotic, de a înțelege legături între fenomene, de a opera cu noțiuni, de a face judecăți prin care se pătrunde dincolo de lucruri și fenomene identificând cauzalități și relații subtile.

De aici începe tendința omului de a ieși din relativ atât cât îi permite personalitatea lui, în sensul pe care i-l da Robert Wenley acestei noțiuni: cea mai înaltă categorie cunoscută omului, care, cu cât îi poți extinde conținutul, cu atât devine mai mare șansa de a te apropia prin ea de Adevărul absolut (1). Stoicii, a căror exigență morală era recunoscută, credeau că omul ideal poate atinge libertatea în singurătate; cam ceea ce spune și Mântuitorul apostolilor săi despre desăvârșirea protectoare. „Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit”(Matei; 5.48), ceea ce este  egal cu excluderea oricărei relativități. Romanii, de pildă, în viziunea lui Mommsen (2), cu toate strădaniile lor, neputând ieși din relativitate, nu au putut atinge nici performanța greacă în filosofie și au rămas în acest domeniu doar niște savanți inferiori, ucenici vanitoși ai unor dascăli nepricepuți. Relativitatea se pare că este limita Ființei, comoditatea, neputința, incertitudinea ei și se manifestă prin Om; altfel Metafizica lui Aristotel lasă de înțeles, ca  de altfel și Heidegger (3), că înțelegerea ființei este ea însăși o determinație a ființei, iar Omul presupune mai multă imprecizie, mai mult relativ, mai mult referențial. În el Ființa își caută sensul, își respinge doar îndoielile fără însă a le și suprima.

Frustrările Omului nu sunt aceleași cu cele ale Ființei sale. Atributul libertății, de pildă, nu-i poate fi prejudiciat Ființei, ci doar Omului, a cărui unică preocupare nobilă își este el ca atare (4), în timp ce Ființa este însăși conștiința lui de a fi. Omul acumulează, dar Ființa câștigă. El este punerea în relație; ea este însăși relația. În filosofia lui als ob, a lui Hans Vaisinger (5), ca și cum capătă  valoare de concept atât în religie, în morală, dar și în filosofie, potrivit căruia Omul presupune lucrurile din realitate ca  fiind numai așa cum le percepe sau le presupune el. Omul, fiind singurul animal care, după o maximă a lui Alberet Camus, refuză să fie ceea ce este, fiindcă în permanență devine, poate fi socotit un  simbol al veșniciei închis în timp, dar nu atât în timpul rectiliniu, cât mai ales în timpul metafizic, ca în teoria relativității generale a lui Albert Einstein (1916), singura dintre teoriile relativiste în acord deplin cu datele experienței și cu legile mecanicii cuantice.

Relativitatea în filosofie, ca și în limbaj, este o categorie vagă, dependentă de anumite condiții, de un sistem de referință, el însuși determinat cu aproximație. Înseamnă dependența a ceva de un termen în absența căruia ar fi un nonsens; adică se referă, așa cum sugeram mai sus, la relația dintre termeni considerați independenți, dar care nu există decât în relație cu alții. Adâncimea și exclusivismul unei astfel de reflecții a condus în filosofie la postularea relativității cunoștințelor omenești, doctrină potrivit căreia orice adevăr pur este și absolut doar prin raportare la individ; un subiectivism care neagă adevărul obiectiv prin exagerarea caracterului relativ al cunoștințelor omenești. Thomas Samuel Kuhn (1922 – 1996), un cunoscut filosof american și sociolog al științei, a respins idei de genul celor care legau realitatea de teorie, însă el rămâne un relativist în sociologia științei. În opinia lui, universul comun al tuturor lucrurilor este doar o simplă amăgire, iar realitatea e mai mult convențională, creată de omul de știință și mai puțin descoperită de el. În loc de adevăr am avea un întreg sistem de monade capabile să formeze fără constrângere convingeri sistematice.

Un alt curent în teoria cunoaștrerii, raționalismul, induce ideea că rațiunea este singura capabilă de a asigura cunoașterea autentică. El afirmă că necesitatea și universalitatea nu pot fi furnizate din experiență și că  ele există independent de aceasta, îi sunt apriorice. La Rene Descartes (6), raționalismul face relația om, rațiune, substanță. Omul își construiește esența pe rațiune, iar conștiința corporalității o realizează tot pe bază de cugetare într-un gen de reducționism ontologic. În raționalismul postcartezian al lui Blaise Pascal (1623 – 1662), omul se mișcă în interiorul unui statut al ființării fundamentat pe contradicțiile constitutive ale naturii sale, de unde tragismul condiției umane prin care își legitimează superioritatea (trestia cugetătoare). Deschiderea spre reflxivitate este în fond esența acestei superiorități, rezumate de Jean-Paul Sartre (7) în trei criterii:„1) Ce nu știm nu există. 2) Ce știm nu există decât în măsura în care este știut de noi. 3) Hotărâm după planul nostru să știm sau să nu știm”. Este de fapt o continuare a ceea ce spusese mai înainte Kant (8) vorbind despre vaguitate, din punct de vedere logic. Cerințele cunoștințelor perfecte ar fi patru: după cantitate -  să fie generale; după calitate -  să fie distincte; după relație -  să fie adevărate; și după modalitate - să fie certe.

Continuând judecata lui Kant, se poate spune că nu există eroare totală, ci doar vagă, fiindcă se pornește de la intenția de exactitate. Cum este greu de cumulat aceste cerințe chiar și în științele exacte, mare parte din cunoștințele noastre rămân relative, cu toate că matematica, de pildă, este cunoaștere rațională prin construcția noțiunilor, iar filosofia  este cunoaștere rațională prin simple noțiuni. Un alt punct de vedere împărtășește Jean-Paul Sartre (9): Relativul, care se manifestă prin Om – cum precizam noi, vine dinspre natura Ființei, aceasta neputând fi derivată din posibil și nici redusă la necesar tocmai pentru că Ființa în sine este ca atare. Diferența, relativă și ea prin incontingența posibilului și a reducerii la necesitate, o făcuseră grecii prin conceptele de noesă (realitate) și noemă (percepere a realității), aprofundate și de Husserl în Cercetările logice, dar și în Criza umanității europene și filosofia. Nici grecii nu excludeau relativitatea cunoștințelor pe care o puneau în legătură cu Ființa, exprimată la Sartre în calitatea de a fi, spre deosebire de Heidegger (10) care o considera drept conceptul cel mai general ce sfidează orice tentativă de definire.

Aristotel avea neîndoielnic dreptate:„nu Diada este la început, ci numărul, că relativul este înaintea lucrului în sine”(11). Desigur, el preluase de la pitagoreici ideea Unului sau a Monadei, ideintificată cu Hestia, iar prin el, ca imparitate, Unul se impunea ca unitatea ireductibilă. Dincolo de Monadă este relativul, iar cel care susține că tot ce apare (12) e adevărat nu face altceva decât să reducă ceea ce există la relativ. Și relativul se referă la un raport (dintre parte și întreg, dintre cauză și efect etc) sau la un accident: Omul este relativul accidental. Doar inteligența divină este scutită de relativitate fiindcă „se gândește pe sine însăși și gândirea ei este o gândire a gândirii”(13), de unde și C. Noica (14) împrumutăi deea:„Dacă e însă vorba să gândești cum este lumea, poate că mai înțelept este însă să gândești cumm este gândul”.

O distincție de reținut o face totuși Aristotel și anume aceea că substanța nu este element al relației tot așa cum nici relația nu poate fi element al substanței și atunci relația este o categorie care succede calității și cantității, categorii specifice substanței. Un raport căruia nu-i este exclusivă relativitatea se poate stabili și între rațiune și siguranța ei, lucru despre care nu poate fi vorba în cazul substanței și al inteligenței divine.Uneori însăși limba, despre care spuneam că urmează gândirii, are și ea ezitările ei, inconsecvențe și vaguitate. Despre ființă, fiind și ființare vorbește și Aristotel, dar și Thomas de Aquino, apoi continuă Kant, Hegel, Heidegger (la noi C. Noica), cu precădere atenția lor focalizând pe Ființa ca atare și mai puțin pe Om; între aceste noțiuni manifestându-se contradicții, raportări, puneri de acord subliniate de ontologie, unde timpul se manifestă ca un criteriu esențial prin care se adâncesc diferențele între numeroasele regiuni ale ființării.

În aceste condiții, Heidegger se adâncește chiar în ontica Ființei, concept consacrat de filosofie, în timp ce acela de Om este consacrat de psihologie pentru simplul motiv că aceasta îl vede în complexitatea manifestărilor sale (trestia gânditoare), în toată splendoarea relativității în care se statornicește fie ca gândire, fie ca făptuire. Cred pe acest temei că o teorie a statornicirii omului în relativitate s-ar impune din toate unghiurile ontice cu argumentele filosofiei, ale psihologiei, ale logicii, ale sociologiei, ale eticii și ale culturii. Și mai cred că Omul și-a complicat Ființa de-a lungul existenței sale postedenice de încă două ori: O dată cu setea lui ontică de Adevăr (care nu este adevărat doar prin înfăptuire) și a doua oară cu dorința de Libertate (ca asumare sartriană a ceea ce el, omul, nu a creat). Ori toate acestea nu se arată a fi altceva decât o permanentă statornicire a Omului în relativ, o adâncire a lui spre esența care-i scapă mereu fără sa-i mai lase răgaz cât să-și poată vedea limitele și să se raporteze la ele. Și nu în ultimul rând, trebuie știut că relativul are dimensiune istorică, deloc neglijabilă, vizibilă fie și pe parcursul existenței postadamice și pe parcursul unei singure generații. De pildă, acest lucru se relevă prin însăși banala constatare că  senectutea își consumă mai pretutindeni înțelepciunea citind în chip decrepit semnele prăbușirii morale a lumii, iar cei tineri își consumă voluptos energia în reîntemeierea permanentă a ei. Corelatia se face numai în structurile greu descifrabile ale relativului.

Iulian Chivu

Note:

1.Wenlwey, R.;Socrate și Christos, Ed. Herald, Buc.,2009, p.227

2. Mommsen, Th.; History of Rome, III, p. 427

3. Heidegger, M.; Ființă și timp.

4. Albert Camus consideră că omul este singura făptură care refuză să fie ceea ce este, adică își contestă condiția.

5. Vaisinger,H.; Filosofia lui Ca și Cum, Ed. Nemira, Buc., 2001.

6. Descartes R.; Meditații metafizice, 1641

7. Sartre, J-P.; Existență și adevăr, Ed. Polirom. Iasi, 2000, p.135

8. Kant, Imm.; Logica generală, Ed. Trei, Buc.,1996, p. 112

9. Sartre, J-P.; Ființa și neantul, Ed. Paralela 45, Pitești, 2004, p. 36

10. op. cit.

11.Aristotel; Metafizica, Ed. IRI, Buc., 1999, p.55

12.Aici trebuie să luăm lucrurile în sensul dat de Seneca potrivit căruia, nimic nu se întâmplă, ci se petrece.

13.Aristotel; op. cit., p. 487

14.Noica, C.; Povestiri despre Om, Ed. Cartea Românească, Buc., 1980, p. 152

15. op. cit.

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com