Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Steaua sudului

Emil ALBIŞOR

   Hălăduind toată viaţa de-a lungul şi de-a latul mirificei Câmpii a Dunării am deprins prostul obicei de a nu crede ochilor până în clipa în care nu am fost capabil să ating cu mâna vreo cruce a Sfântului Andrei sau vreun semn topografic plantat pe dulcile mameloane profilate în zare drept puncte de reper.   Adevărul este că, în singurătatea stranie a câmpiei, ai mai multe motive să te rătăceşti decât pe şerpuitoarele poteci ale munţilor. Spun asta deoarece, la munte, rigoarea stâncilor, urcuşul ori coborâşul ca exerciţiu permanent precum şi aproprierea stranie a cerului te silesc să ţii cont de fragilitatea fiinţei umane, de neputinţele trupului şi, în final, să te împaci cu respiraţia măruntă a gâzei care eşti.

   Lesnicioasa perspectivă a câmpiei ca spaţiu cvasi deschis îţi creează impresia, (Doamne, ce iluzie!) că poţi stăpâni totul, că tu şi nimeni altul este ciudata ligatură dintre oceanul văzduhului  şi tipsia verde peste care calci agale precum ai călca pe o uriaşă placă turnantă a universului. Atât de mult cobori în măreţia ameţitoarei iubiri de tine însuţi încât capcanele privirii nici nu mai contează. Ici-colo, pe dulcile şi calmele dealuri olteneşti zăreşti vreun monument strecurat nu se ştie când şi cum între coloniile de mesteceni ori de boji sau, comun şi frecvent, de ciulini aroganţi  îmbujoraţi în flacăra florilor ce răspândesc jur împrejur miros dulceag şi fad. Nici nu-ţi dai seama câte pretenţii ornamentale curg pe frunzele lor ţepoase!

   Mărăcinii cu pricina chiar sunt cel mai recent blazon al românilor, un soi de ornament emblematic de vreme ce, oraşele noastre se acoperă tot mai mult cu sălbăticia (sănătoasă zic unii, păguboasă mârâie alţii) florilor de câmpie. Paradoxal, plantat în burta asfaltului, ciulinul de bărăgan suferă modificări monstruoase. Din vigoarea tulpinii sale nu rămâne decât vorbăria aruncată cu precipitaţii de la tribuna vreunei coterii politice. Strălucirea florilor albastre sau galbene se transformă în maieuri, eşarfe, colanţi, benere, geci, fulgarine. Străzile vuiesc de larma vorbelor înşelătoare iar mirosul meniurilor roşii ori de-a dreptul galbene ipocrit seamănă izbitor cu mirosul rugilor împovăraţi de toamnă. Frunza rugineşte iar „mierea” promisă nu e altceva decât o fiertură insipidă, incoloră şi inodoră  lăsată de izbelişte între preţul petrolului şi al cimentului din care maniacii minciunii ambiţionează să-şi facă statuie.

   Din ciulin în ciulin s-au reconstruit străzile sudului. Din bulevard în bulevard, valoarea de întrebuinţare a intelectualului s-a diluat atât de mult încât profesorii fură, pe suport electronic, desigur, subiectele de la bacalaureat cu scopul de a le vinde la taraba incredibilă a derizoriului subuman pentru că altfel nu-şi mai pot permite nici măcar o haină nouă, inginerii construiesc coloşi cu picioare de lut, proiectanţii s-au specializat în cripte funerare iar amărâţii sincerităţii se uită în stânga şi în dreapta implorând divinităţi măslinii doar-doar vor prinde firmiturile aruncate cu nonşalanţă de la masa festivă a nonvalorii generalizate. Se vorbeşte, se vorbeşte şi iarăşi se vorbeşte; mult, prost şi fără noimă. Sigur că, într-o zi, va trebui să dăm seamă pentru ceea ce facem, ce scriem, ce promitem, ce realizăm. Sigur că valorile perimate ale trecutului recent trebuiesc înlocuite, sigur că va fi necesar, vital aş zice, să statuăm pentru generaţiile viitoare nu jaloane, norme de comportament sau afurisite de predilecte interziceri ci un sistem de  valori în care şi la care fiecare individ se va raporta fără a se teme de o eventuală prăbuşire în hăul prostituării.

   Sigur că…Pentru neiniţiaţi, iluzia facilului pe care ţi-o dă câmpia poate fi fatală. Simpla deschidere a porţilor Europei nu înseamnă europenizarea pe loc. Povestea cu albinuţa peste care sufli de trei ori şi se transformă în zâna cea bună şi cea iertătoare e, la rândul ei, o iluzie degenerantă. Te îndeamnă să crezi la infinit în soluţia celuilalt, să nu fii capabil să-ţi manifeşti gândul, să nu-ţi poţi conştientiza diferenţa specifică.  De ce avem nevoie de conştientizarea diferenţei specifice? De ce nu urmăm pur şi simplu un model „de import”?    La urma urmelor, căile bătătorite solicită cel mai puţin tălpile călătorului. Le solicită, numai că, fatalmente, îl îndreaptă spre un ţel al tuturor fără a fi al cuiva anume, cu atât mai puţin al lui. Dacă ţelul celuilalt este un ţel viabil atunci nu poate fi şi al tău decât dacă ţi-l asumi. De aceia europenizarea desăvârşită, ca viaţă şi administrare a ei, va trebui să ne-o asumăm dintr-o anume perspectivă, sub un anume unghi, cu o anume percepţie a distanţelor.

   Bătrâna Clio surâde ori de câte ori furnica încropeşte vreun muşuroi  în huma fertilă a câmpiei. Surâde pentru că ea ştie -  pe acolo va trece, curând, un bulevard. Zeiţa e prea bătrână şi prea „experimentată” să nu-şi dea seama. Furnica se zbate, îşi duce la capăt menirea, construieşte în virtutea unui instinct ancestral fără un studiu prealabil, fără un proiect inteligibil. Civilizaţia umană are şi ea furnicile ei. Statul Român modern s-a construit în jurul unui implant (Constituţia Belgiană) care, la vremea respectivă, a părut se fie drumul cel mai bătătorit, soluţia optimă pentru un stat balcanic (!) puternic, un stat tampon între frământatul orient şi doritorul de aşezată linişte occident.  A fost. A dat roade! Din perspectiva lui Stalin, o Românie controlată integral era garanţia dezvoltării spaţiului utopic ce s-a vrut uniunea statelor conduse de soviete. În bună parte a fost.

   Pentru români comunismul a însemnat un nou import ideologic şi cam atât. Modelul a fost disipat, aranjat, ajustat până la a incomoda iniţiatorilor lui. În tenebrele cancelariilor comuniste „naţionalismul românesc” descântat şi botezat ca atare de celelalte cancelarii, cele democrate, punea probleme grave „sistemului totalitar”. Planul Valeev, Pactul de la Varşovia, CAER-ul s-au „izbit” de „infatuarea” românilor. Sigur, istoric vorbind, lucrurile vor fi studiate şi puse la punct. Vremea analizelor pertinente şi profunde nu s-a ivit încă. Ceea ce pare a fi fost o „închipuire” se va dovedi un modus vivendi artificios până-n măduva oaselor, că cineva a avut sau are încă interesul strategic de a promova „închipuirea” la bursa miturilor creatoare e o altă poveste. În timpul acesta, milioane de oameni au visat, au asudat, au întemeiat destine. Nu i-a întrebat nimeni dacă bulevardele victorios trasate în câmpie sunt sau nu utile. Intelectualii s-au jucat de-a hoţii şi vardişti căzând adeseori în propria lor capcană.

   Nu putem culpabiliza milioane de oameni pentru faptele celor care au acţionat cu bună ştiinţă, cu stăruinţă, cu înaltă lipsă de conştiinţă pentru a deveni statui. Ciulinii bărăganului au invadat cetatea românească. Dincolo de ideologii, de spaime şi de mărunte egoisme, ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat! Ciudat e că, de fiecare dată când una sau alta dintre ideologii triumfă, intelectualii, cu precădere scriitorii sunt victime sigure. Arestaţi, condamnaţi, ucişi în primii ani ai comunismului, urmăriţi sistematic, ţinuţi „la potou”, struniţi cu duritate ori de câte ori „mârâiau” sau, pur şi simplu închişi în „padocul” de la Jebel, după 89 tot ei a trebuit să dea „seama”. Mineriadele, inflaţia de diplome fără acoperire în cunoaştere, derizoriul salariilor, combinarea în tot felul de coterii propagandistice, devalorizarea profesionalismului şi înlocuirea valorii reale cu valoarea mercantilă a schimbătorilor de valută ori a celor care s-au trezit peste noapte „băieţi de băieţi” au distrus pe nesimţite mitul intelectualului responsabil.

   Neimplicarea în viaţa civilă, erorile de comunicare, închiderea în „turnul de fildeş”, pseudoelitismul şi nevoia acută de reprezentativitate (indiferent pe ce căi este obţinută) au rupt intelectualul de comunitatea în care trăieşte. S-a creat astfel un vid de receptare. Pentru cetăţeanul obişnuit, intelectualul nu mai este om al adevărului, în fond, orice posesor de carton euro se poate revendica drept intelectual, ci un individ acru care nu ascultă manele şi nu vorbeşte pe limba prea de tot vulgarizată a imenselor suburbii saturate de pubele, de zoaie şi gogoşi electorale.  Scara de valori promovată de intelectuali pare a fi perimată, revanşardă. Egoismele şi egocentrismele exhibiţioniste ale „dumnezeilor de conjunctură”, ei înşişi „intelectuali pe puncte” şcoliţi în barăcile şantierelor patriotice au izgonit intelectualul din Agora. Locul i-a fost luat de cei care împart în stânga şi în dreapta promisiuni, mici, bere, artificii. Străzile s-au umplut de statui care nu spun nimic. Bulevardele au crăpat. Printre crăpături, ciulinii cresc falnici zâmbind cu subînţeles tomnaticelor florilor roşii, albastre, portocalii sau galbene . Se spune că o idee este acceptată dacă e prezentă în dezbateri din clipa în care s-a născut nu ştiu dacă este adevărat dar ştiu că numai o schimbare de paradigmă va putea readuce echilibrul altfel…  

   Merită să închidem obloanele „turnului de fildeş”?

   Merită să rămânem în iluzia câmpiei amorfe, să alergăm în zig-zag după cum percepem strălucirea licuricilor de-o noapte?

   Merită să fim suficienţi nouă?

   Merită să cultivăm în continuare pudoarea de a nu jigni încurajând prin atitudinea noastră impostura ori acţiunea cvasiinteresată?

   Hălăduind o viaţă întreagă de-a lungul şi de-a latul mirificei Câmpii a Dunării am deprins prostul obicei de-a nu confunda niciodată steaua sudului cu sinistra licărire a luminiţei de la capătul tunelului.

   Aici, pe aceste calme dealuri olteneşti, doar străbaterea drumului cu talpa goală şi frământarea îndelungă a humei înseamnă adevăr.

   Restul. Ciulini uscaţi, turiţă, troscot şi tufe mărunte de mesteceni în bătaia vântului.

Emil Albişor

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)