|
 Pr.
Vasile Marinescu -
Ştiinţă şi Credinţă
Astăzi, în faţa tragediei lumii a treia, în faţa artificialului, a
minciunii, a drogului, a pornografiei, în faţa elementelor
descompunerii demonice, este absolut imperios ca omul să-şi întoarcă
privirea la Dumnezeu, să se respiritualizeze. Pe data de 8 iulie, în
orăşelul nostru Curtea de Argeş, a avut loc lansarea unei cărţi
provocatoare, carte care încearcă să schimbe lumea, carte care
avertizează clar că adevărata CRIZĂ prin care trece lumea de azi, nu
este cea materială, ci cea morală, cea spirituală. Cartea se
intitulează, atenţie: - „Respiritualizarea” -, având ca subtitlu –
Învaţă să fii OM Autorii, doi profesori – Constantin Popescu şi
Alexandru Taşnadi, ambii la Facultatea de Studii Economice din
Bucureşti, vin şi ne avertizează că singurul remediu ca omenirea să
fie salvată este întoarcerea către Dumnezeu. S-a spus că omul modern
nu are nevoie de Dumnezeu! În 2001, Horia Patapievici a revoluţionat
lumea intelectuală şi modernă prin „OMUL RECENT”.„…Iubirea, moartea,
setea de cunoaştere, suferinţa şi credinţa în Dumnezeu nu pot fi
transformate în valori de schimb decât dacă încetăm să mai fim
oameni” (p.13).
„Alternativa la neghiobia modernităţii nu mai poate fi, de îndată ce
deja am apucat să devenim moderni, decât bunătatea modernităţii. Iar
bunătatea modernităţii, ţine de încadrarea mijloacelor puse la
dispoziţie de ea prin scopuri şi idealuri care o depăşesc şi care îi
vin din vechimea noastră cea mai adâncă. Care sunt aceste idealuri?
Sunt idealurile de totdeauna ale vieţii pure şi simple: curăţenia
sufletului, arsura păcatului, discernământul binelui şi
discriminarea răului, deosebirea ticăloşiei de nobleţe şi preţuirea
fără invidie a lucrurilor înalte, speranţa în viaţa de după moarte,
ierarhia stărilor, gândurilor şi emoţiilor, viaţa în acord cu
prezenţa vie a lui Dumnezeu, simplitatea vieţuirii fireşti”.
(…) Căci nu modernitatea trebuie schimbată, ci ideea greşită că
modernităţii trebuie să îi subordonăm totul, inclusiv acea exigenţă
interioară pe care, din cea mai adâncă vechime toţi oamenii o numesc
Dumnezeu.A fi civilizat înseamnă mai mult decât a fi modern:
înseamnă să trăieşti în actualitatea valorilor spirituale. (…) Cei
care trăiesc excesul modernităţii ca pe ceva suficient sunt
postmodernii – o specie de om garată pe acel peron pe unde nu va mai
trece niciodată trenul. A fi modern este o mare ocazie. A deveni
postmodern este o fundătură. A „rămâne” modern este un cerc vicios…
Noi însă „ceilalţi” moderni – moderni ale căror instincte au ajuns
să simtă în mod imperios că lipsa lui Dumnezeu nu poate fi niciodată
suplinită de excesul de înlocuitori – am decis să punem modernitatea
la locul care i se cuvine…” (pp.13, 14, 15). „Fragmentele pe care
le-am cules în cartea de faţă pleacă de la constatarea că oamenii pe
care-i produce într-un ritm industrial modernitatea care şi-a ieşit
din propria nemăsură nu sunt cu adevărat nici noi, nici înnoiţi:
sunt asemenea conservelor cu dată de expirare pe etichetă, doar
recenţi… Omul recent este omul care, oricât timp ar trece peste el
şi oricâtă vreme l-ar şlefui, tot rudimentar rămâne. Pentru că acest
tip uman nu se mai poate sprijini pe existenţa vreunui suflet, nici
al lui şi nici al lumii, el nu mai are resursele de a întemeia nici
tradiţii şi nici măcar datini. Este omul care, de îndată ce şi-a
amputat trecutul pentru a sări mai repede în viitor, descoperă că
prezentul nu-l mai poate adăposti, iar viitorul nu există.” (p.17).
Cartea lui Horia Roman Patapievici se încheie astfel:„Deci: fiţi
moderni! Dar - Nihil sine Deo” (p.456).
Reîntorcându-ne la cartea celor doi profesori „Respiritualizare”,
iată ce ne mai spun la pag. 23: „Dar spiritul, prin mintea, inima şi
sufletul omului, nu se află doar sub influenţa educaţiei, care îl
învaţă, ca şi ştiinţa, că principiul raţionalităţii în alegerile pe
care le facem nu este pur ştiinţific… De aceea, ştiinţa şi credinţa
nu trebuie să fie separate, ele sunt părţi organice ale întregului
nostru spiritual, care se bazează una pe cealaltă în lupta pentru
supravieţuire şi adaptare. Din păcate, în secolul care a trecut am
asistat la o ştiinţă antireligioasă şi la o credinţă
antiştiinţifică! Este timpul, afirmă papa Benedict al XVI-lea,
precum şi alţi corifei ai ştiinţei şi credinţei, că în secolul în
care am intrat să realizăm armonia dintre ştiinţă şi credinţă în
numele împlinirii fiinţei umane ca spiritualitate de sens.”
De altfel, trebuie subliniat faptul că niciodată în istoria lumii
ştiinţa nu a fost certată cu credinţa. Numai atunci când a fost
vorba de pseudoştiinţă şi pseudocredinţă. Vorba lui Eugene Ionesco:
„Numai ziariştii, literaţii, ideologii, filozofii de mâna a zecea
îşi bat joc de Dumnezeu şi sunt de părere că a crede în Dumnezeu
este o slăbiciune de condamnat”.
Când eram copil, eram fascinat de felul cum tatăl meu vorbea despre
Ştefan Minovici, marele chimist care lucrase cu Victor Babeş, cu
Mazac, fondatorul Facultăţii de Farmacie din Bucureşti, fratele lui
Mina şi Nicolae Minovici. Împreună cu tatăl meu (preot) au ridicat o
biserică monumentală în anul 1935, în satul Cărpeniş, judeţul Argeş.
După dorinţa lui, marele profesor a fost înmormântat chiar în
pronaosul bisericii. „Părinte, nu trebuie să-mi demonstrezi dumneata
că există Dumnezeu, eu L-am descoperit în laboratorul unde-mi fac
experienţele! Răul din lume nu poate fi biruit decât prin Ştiinţă şi
Credinţă în Dumnezeu”, spunea Ştefan Minovici. Pe zidul exterior
dinspre partea de Est a vilei din Cărpeniş construită pentru
profesorul Ştefan Minovici, de acelaşi arhitect (Lucian Teodosiu),
cel care a construit şi biserica, era un blazon la care priveam
îndelung când eram copil; într-un dreptunghi, sunt imprimate în
relief – un balaur (care simbolizează răul) peste care în formă de
X, parcă strivindu-l sunt o flacă (ştiinţa) şi o cruce (credinţa).
Iată testamentul lui Ştefan Minovici:
„De voi muri în Bucureşti, voi fi depus la Biserica Popa Rusu al
cărei epitrop am fost. Un serviciu religios foarte simplu îndeplinit
de parohul bisericii. Corul va intona „Pe Tine Te lăudăm!” . Nici un
discurs, nici o floare, nici un doliu. Dacă vremea va fi prielnică
voi fi transportat imediat în cavoul din Cărpeniş – Morăşti, judeţul
Argeş. În caz contrar, corpul va fi depus provizoriu în cavoul
familiei din cimitirul Belu. Urmaşilor şi elevilor mei le recomand
să aprecieze cuvintele Mântuitorului: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce
urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea Lumina Vieţii”
(Ioan 8,12). Prin aceasta vă veţi asigura triumful vieţii şi al
activităţii voastre. Ridicaţi-vă în viaţa spirituală care înalţă şi
a jertfei care înnobilează. Fără ideal nici o muncă constructivă,
nici o energie creatoare. Ca să nu greşiţi ascultaţi întotdeauna de
glasul conştiinţei; conştiinţa e sufletul şi sufletul e divin.
Dispar fericit că am făcut ce am putut”. (Din Cartea de Aur a Bis.
Cărpeniş – p.33 -)
„Ridicaţi-vă în viaţa spirituală care înalţă…” spunea profesorul
Ştefan Minovici. Iată, respiritualizarea, despre care vorbesc domnii
profesori, autorii acestei cărţi care provoacă lumea modernă. Ce
înseamnă spiritualitatea ? Cel mai mult îmi place definiţia lui
Nichifor Crainic: „Spiritualitatea înseamnă subordonarea întregului
complex al vieţii spiritului care domină totul”!
Oamenii de ştiinţă au ştiut întotdeauna că nu există ştiinţă
adevărată, cultură adevărată, civilizaţie adevărată fără Dumnezeu.
Iată cum îşi încheia Marele Kepler faimoasa sa operă „Harmonici
Mundi” (Armonia cosmică): „Îmi rămâne acum ca, desprinzând ochii mei
şi mâinile mele de pe tablele de demonstraţii, să-i ridic către cer
şi într-un spirit de adâncă devoţiune şi cucernicie să invoc pe
Părintele luminilor: O, Tu, care prin lumina naturii deştepţi în noi
dorul după lumea graţiei, aşa că prin ea, Tu ne ridici la lumea
gloriei, îţi mulţumesc Ţie, stăpâne şi creator de bunurile ce mi-ai
hărăzit prin vederea operei Tale şi de înălţarea sufletească ce
mi-ai îngăduit prin contemplarea operei mâinilor Tale. Am terminat
opera mea ştiinţifică, utilizând toate forţele mintale pe care Tu mi
le-ai dat. Eu am arătat celor ce vor citi această carte, gloria
operei Tale, atât pe cât limitele minţii mele au putut să prindă
ceva din a lor infinitate.
Sufletul meu a căutat să redea toate acestea cât mai corect posibil.
Dar dacă eu, vierme, născut şi crescut în mocirla păcatelor, am spus
ceva nedemn de sfaturile Tale, atât cât Tu voiai să le faci
cunoscute oamenilor, ajutându-mi şi mie ca să le pot îndrepta în
opera mea.
Iar dacă, răpit de frumuseţea admirabilă a operelor Tale, eu m-am
arătat mai îndrăzneţ, sau dacă eu am iubit prea mult gloria mea faţă
de oameni într-o operă destinată gloriei Tale, iartă-mă cu milă şi
cu îndurare”.
Ce rugăciune, ce imn închinat Dumnezeirii! Citat din „Apologetica”,
vol. 1, Ioan Gheorghe Savin, Editura Anastasia, 2002, pp.144 – 145.
Sau Newton care nu şi-a socotit opera sa decât un imn de slavă
ridicat Divinităţii. „Când am scris tratatul meu asupra sistemului
cosmic eu am avut în vedere principii care, pentru oamenii luminaţi,
trebuia să servească la stabilirea credinţei într-o fiinţă divină.
Şi nimic nu mă poate bucura mai mult decât de a vedea că opera mea
şi-a atins scopul. Dar dacă eu am putut aduce, în acelaşi timp, şi
oarecare servicii publicului, aceasta se datorează unei cercetări cu
scopuri industrioase unei răbdătoare cugetări”.În afară de faptul că
el scrisese chiar studii teologice, ce ne era spre exemplu, acea
interpretare asupra profetului Daniel şi a Apocalipsei, iată o
mărturisire directă asupra credinţei lui adânc creştine: „Noi avem
pe profeţi, pe apostoli şi Mântuitorul Iisus Hristos! Dacă nu ne
întovărăşim cu ei, suntem tot atât de nevrednici de iertare, precum
au fost şi iudeii”. Epitetul de „Confidentul lui Dumnezeu” pe care
contemporanii l-au dat marelui lor compatriot, ca şi versurile
poetului Alexander Pope, înscrise pe mormântul lui Newton, „Natura
şi legile sale erau cufundate în somnul nopţii. Dumnezeu zise : „Să
fie Newton”, şi lumină fu”, arată de ce stimă se bucura Newton
printre contemporanii săi” (Conf.Ioan Gheorghe Savin, op.cit. pp.146
– 147) .
Ampčre (1775-1836) marele fizician francez căruia îi datorăm atâtea
descoperiri în domeniul electromagnetismului, îşi compusese singur o
rugăciune, pe care şi-o repeta zilnic: „Dumnezeule! Îţi mulţumesc că
m-ai creat, răscumpărat şi iluminat cu lumina Ta divină, făcându-mă
să mă nasc în sânul bisericii catolice. Îţi mulţumesc iarăşi de a mă
fi adus la Tine după rătăcirile mele; eu simt că Tu vrei ca eu să
trăiesc pentru Tine şi ca toate clipele vieţii mele să-ţi fie Ţie
consacrate” (Ioan Gheorghe Savin, op. Cit. p.148)
Marele fizician englez William Tomson (1824-1907) spunea că:
„Probele fizice despre o acţiune inteligentă, despre un plan
orânduitor din partea divinităţii s-au înmulţit în aşa măsură în
jurul nostru, încât dacă câteodată, îndoielile metafizice ne
îndepărtează temporar de la aceste probe, ele revin mereu cu o forţă
irezistibilă. Ele ne arată că natura este supusă unei voinţe libere
şi că toate lucrurile depind de un Creator şi de un Stăpân etern al
lumii”.(Ioan Gh.Savin, op. cit. p.149)
Fabre (1823 – 1915) mărturiseşte cu o impresionantă sinceritate:
„Dacă cred în Dumnezeu? Nu, eu nu cred în El. Eu îl văd”! Sau marele
nostru compatriot, savantul fiziologist Nicolae Paulescu (1896 –
1931) îşi încheie vol. 3- al preţioase sale lucrări: „Traité de
Phisiologigie médicale” cu celebrele cuvinte: „A demonstra existenţa
unei cauze primare a vieţii – cauză imaterială unică şi infinit
înţeleaptă – iată ţinta supremă către care tinde Fiziologia..
Această cauză primară este Dumnezeu. Omul de ştiinţă nu poate, deci
să se mulţumească a zice: „Cred în Dumnezeu”, ci trebuie să afirme”
ştiu că este Dumnezeu” (Ioan Gheorghe Savin, op.cit.p.151).
Amintim faptul că Nicolae Paulescu a descoperit insulina. Pentru
cine vrea să aprofundeze relaţia dintre Dumnezeu şi savantul Nicolae
Paulescu, recomandăm trei cărţi de o importanţă covârşitoare:
„Doctorul Nicolae C. Paulescu” sau „Ştiinţa mărturisitoare”, Ed.
Cristiana-Bucureşti, 2002, 282 pp.
*
Nicolae C. Paulescu, „Instincte, Patimi şi Conflicte”, Editura
Anastasia, 1995, 233 pp.).
*
N.Paulescu, „Noţiunile de Suflet şi Dumnezeu în Fiziologie”. Editura
Anastasia, 1999, 275 pp. Într-una din închisorile pentru marii
condamnaţi din Rusia, pe un zid din celula unde a stat multă vreme,
s-au găsit scrise aceste cuvinte:”Fără Hristos, chiar liber sunt
închis, cu Hristos, deşi închis, sunt liber”. Cel care scrisese
aceste cuvinte adânci se numea Pavel Florenski n. 9/22.ian.1882 – 8
dec. 1937, executat prin împuşcare; preot, teolog remarcabil,
filozof şi om de ştiinţă, unul dintre cei mai de seamă
reprezentanţi ai culturii ruse.
Pr. Vasile Marinescu
Biserica Olari - Curtea de Argeş 21 iulie 2009 (va urma)
|
