|
 SUB
OBLĂDUIREA DIANEI*
PSEUDO ESEU PROVOCATOR - IHTIOFOBIC DESPRE VÂNĂTORUL VÂNAT SAU SEZONUL
DE VÂNĂTOARE LA UMBRE COLORATE
Eugen EVU
Grafica
de Roca
SE DEDICĂ
FRATELUI MEU IOAN EVU
Profesorul de sport Ioan
Silvestru, debutează editorial cu o carte despre vânătoare şi
vânători, locuri şi „voroave” ale argoului vânătoresc, interferat
exotic cu limbajul rustic zonal. Nostim că numele său pare predestinat,
dacă iau vocabula „silvae” din latină- pădure, dar poate fi şi aceea de
„argint”. Fără a atinge epic cotele clasicilor genului, considerat pe
nedrept minor, cartea are un anume patos narativ vădind pasiune şi nerv
povestitor „la foc de tabără”. Este de fapt un fel de manual cu scop
educativ-formativ pentru novici şi se doreşte inclusiv dovada unei
„fratrii” kinegetice. Pe de altă parte, pentru prof. Ioan Silvestru,
Hobby-ul vânătorii aşadar este compensatoriu. Apelul la mitologica
Diana este oarecum caduc, în fine, oblăduirea aparţine mitosului, dar
lumea s-a schimbat: arcul iscusinţei, armă miloasă, a fost înlocuit cu
snopul de alice, dacă nu cu perfida armă cu lunetă. Fiind invitat să mă
pronunţ, am evitat de ultim moment pseudo-eseul determinat de o primă
lectură, dar mai ales de prefaţa autorului. Pledoaria sa pentru arta
vânătorii, pentru rolul de colaboratori ai naturii, selecţiei naturale,
adică, m-a tulburat polemic.
Nu sunt o ecologistă
radicală, nici o habotnică moralistă, nici polemistă în speţă, însă
psihologic zicând, am tentaţia de a protesta faţă de Condiţia Umană şi
la modul în care Nicolae Labiş a făcut-o, poetic, teribil şi tulburător,
în cappo-d-opera sa „Moartea Căprioarei”. La versul „mănânc şi
plâng, mănânc”, aş parafraza cu „scriu şi plâng, scriu” sau
„mânânc şi sunt mâncate de cuvinte”… Mâncată de gânduri… La
rându-ne, ne hrănim cu gânduri, uneori cu toxinele lor mortale! La
modul enciclopedic, am la activ câteva astfel de lecturi, clasice sau
mai dincoace, dar aş evoca un ancestral resentiment, sufletesc, faţă de
gestul în sine al vânătorii, fără să intenţionez vreo polemică.
Niciodată n-am reuşit să suport plânsul mieilor, nici zvâcnetul lor mut,
la tăiere. Plânsetul mieilor prea aminteşte plânsetul pruncilor!
Parafrazându-l pe Hendrix,
cred că „vânare de vânt” este însăşi existenţa noastră în interegnuri.
Aşadar pot adânci şi spune că, de bună-seamă, suntem predestinaţi unei
existenţe canibale, condiţionate de imperativul vital: care-pe-care.
Odinioară, i-am suspectat chiar pe zei a fi canibali, deoarece cereau
omului jertfă de carne inclusiv umană, nu? Dar dacă vânăm, fiţi siguri
că suntem, la rându-ne, vânaţi. Cei de dinaintea potopului, dar şi mulţi
de după, îşi ofereau ofrandă zeilor chiar fiii, pe rug, ca Avraam pe
muntele Moria. Pare-se că şi protodacii sacrificau zeului canibal,
există mărturii arheologice şocante în acest sens. Oare ce subtanţă
anume extrag acei zei, pare-se preferând animale purificate, grăsimile
şi aburul sângelui vărsat? Iată unde ne duce gândul pornind de la
actul vânătorului şi arta sa elogiată în neauzite, sinistre intonaţii
Wagneriene. O scriere a la Odobescu, nu cumva disimulează psihologic
urmele unui arhaic complex de culpă, o moralitate distorsionată pe
arpegii estetizante şi educative? Oare genomul nostru, în gematria
elementelor bio-chimice, de ce nu a obturat impulsul eliminării
CELUILALT? Se ascunde în spatele a toate, supravieţuirea prin moartea
altuia? Este Însăşi Creaţia, ucigaşă? Mai mult, Creaţia la nevoie se
auto-sacrifică, în propria-i Operă, bunăoară în Fiul? De ce Elohim
-Iehovah, are enunţul straniu „dreptul întâiului născut”?
În această lume, în care
Octavian Paler spunea în ajunul morţii lui: „Nu mă tem de Dumnezeu,
ci de absenţa lui… Când îmi pun problema, nu mai sunt în stare să
înţeleg nimic din ordinea sau dezordinea vieţii actuale”. Vedeţi
dumneavoastră, „ordinea şi dezordinea vieţii actuale”, din care
pare-se, Dumnezeu s-a retras… Nu cel al lui Nietzsche, care striga că
Dumnezeu a murit! Poate şi el voia a spune că Dumnezeul din om a murit,
aşadar vom reanaliza, de vom răs-gândi, de ce Omul îşi caută mântuirea
prin creştinism, adică prin visul Învierii.
Cumplit chin al raţiunii, în
vreme ce bietul animal hărţuit, tremură undeva în vizuina lui, iar
cornul de vânătoare şi hăitaşii, asmut galopând Moartea ca drept asumat
al Canibalismului justiţiar şi Motivat, ba îndoctrinat cu prolegomene
estetizante! Pe poligoanele de antrenament războinic ale omului,
există o ţintă numită semnificativ „Ţinta Cap-de-Om”! Oare ce oglindă de
lumină neagră s-a răsturnat în cugetul omului Adamic, cel investit,
conform „Genezei”, să „dea nume lucrurilor!? Oare bumerangul, eventual
modernizat cu focos nuclear, ar fi eficient la op astfel de ţintă, prin
aruncare de mână? Oare animalele de ce nu se sinucid? Remember, la
anumite triburi, bătrânii în pragul morţii, se refugiază în pădure, a nu
sta povară familiei… Dar asta e altceva! Ah, o excepţie care întăreşte
regula: elefanţii, cu cimitirele lor oarecum suicidare!
Geamăn cumva cu instinctul
nostru sexual, al reproducerii, înstinctul nostru de vânătoare,
primitiv, ancestral, invocat ca damnabil şi de autor în prefaţă, însă
asta nu lămureşte lucrurile, dimpotrivă, s-a disimulat (sau camuflat) în
milenii în multiple forme de a ne manifesta ca animale „estompând,
travestind instinctul de a ucide în comportamente umane, inclusiv unele
de animale religioase”, cum dixit Eliade sau Ioan Petru Culianu.
Numai că e posibil şi probabil că suntem la rându-ne vânaţi de anumiţi
demoni, căci de semenii noştri e sigur.
Hăituirea, pricinuirea de
spaime, teroare şi disperare, peiorativ vorbind, ne este familială şi
ea, nu-i aşa? Primiţi vă rog digresiunea acestui text ca pretext, el
fiind o reacţie emoţională la pledoaria autorului din prefaţă, subtilă,
de parcă ar remotiva - recuperativ, - un sentiment de vinovăţie. Căci de
eroismul de a vâna nu mai poate fi vorba azi, nici dacă vom avea arme cu
laser. Nici de „arta vânătorii”, căci nici o artă n-a ucis vreodată
Balaurul, nici fluturele ori albina. Noi suntem mai degrabă cei ucişi,
însă în absenţa conşţiinţei de sine şi deci a răspunderii morale.
Reţinând mesajul cărţii,
unul de manual instructiv şi de confesiune, crezul, arta epică a
domnului Silvestru, deviza dacă vreţi, aceea că omul care vânează îşi
asumă conştient rostul – rolul de agent al naturii, de „sanitar”,
contest argumentând că vânătorul nu elimină neapărat animalul slăbănog,
bolnav ori rănit natural, ci mai degrabă animalul hăituit în
mediul său habitual. Aici e nodul gordian al dilemei, dar aş glumi
maliţios-trist: acest nod este nodul din gâtlej, mărul lui Adam, aşa că
dacă-l despic, risc să-mi tai gâtul! Altă dilemă privind substituirea
la selecţie: ce facem cu puii orfani? A le transfera miloşi rolul de
părinţi umanizatori, diminuează drama eliminării.
Ion Silvestru precizează că
gestul scrierii este un refugiu, nu al instinctelor, o pasiune de a
reconstitui, uneori figurativ, aventura în sine; nota benevolensis,
cu apetenţă (aprehensiune) pentru sfetnicie şi povaţă; de a comunica
şarmul sportului eroic pledându-l ca Artă. El este un scriitor
plasticizant, cu plăcerea gustativă a scrisului, cu imaginaţie şi lexic
adecvat; poate Niţă-niţel abuziv în dialecte şi hibrizi
morfo-sintactici, un autor cu vervă evocatoare. Uneori frazele fac
salturi în zig zag, ca iepurii! A lteori ardelenismele rănite cad în
genunchi ares, de-o ultimă sorbitură şi râul devine de sânge. Există şi
pasaje care amintesc jupuirea (astralului), ori împăierea ca trofeu a
unei rămuroase semiotici tribale.
Povestirea de vânătoare
devine pretext pentru un travaliu mai larg, reportericesc, autorul este
bun psiholog şi categoric mare iubitor al naturii, unul aş zice
perfecţionist şi fascinat de tenta mitologică, dintr-o relictă (glifă
genomică) a codului nostru genetic?
Apropos Nicolae Labiş, citez
un mic poem publicat de mine recent, aparţinându-i unui poet
nord-american Jimalee Burton, nume americanizat al unui ultim
indo-american:
VÂNĂTORUL GRĂIEŞTE CALULUI UCIS DE EL
Îmi pare rău că te-am ucis
Micul meu
frate
Dar carnea ta îmi trebuie
Căci copiii mei flămânzesc.
Iartă-mă, micul meu frate!
Eu îmi vreau curajul şi
puterea ta,
Să-ţi cinstesc frumuseţea
Priveşte!
Eu îţi atârn trofeul pe-un
copac,
Şi de fiecare dată când trec
Mă voi gândi la tine
Cinstindu-ţi fidelitatea.
Regret că te-am ucis
Iartă-mă, frate mai mic!
Priveşte! Ca mulţumire ţie,
În fumul tutunului, pufăi o
pipă.
Voi transfoca subiectul
spunând că tulburător, să regăsim genialul mesaj al marelui poet moldav,
undeva pe alt meridian, cu aceeaşi intuiţie a umanului faţă de legea
sacrificiului în natură. Suntem „între noi”, iar vânătoarea mult mai
barbară, are loc undeva pe alte paliere, mulţimile sunt vânate mult mai
sofisticat, nu-i aşa - Jungla de semne? Dar să revenim la poezie: „Eu
îmi vreau curajul şi puterea ta”, spune poetul de mai sus.
Labiş plânge îndrăgostit de
prada, de jertfa unei legi a existenţei prin „care pe care”!
„Eu vreau să am curajul şi puterea ta”.
Remember mistica ancestrală a
vânătorului: credinţa că preia de la cel ucis, om sau vietate,
calităţile aceluia, zeii aceluia, recte energiile aceluia. Sacralizarea
prin transfer… Poate că şi Iehova, pe muntele Moria, asta cerea… Iată
ce-mi sugerează, fulgurant, cartea Dvs, dragă profesore, şi îţi
mulţumesc, că mă determini să meditez astfel, plurisemantic, zicem noi:
„Mănânc şi scriu, mănânc”!
Ion Silvestru debutează ca
scriitor, din domeniul unde este veteran. Lansarea şi componenţa
asistenţei, mi-a dat impresia vagă a unui ritual ocult, de iniţiaţi.
Absenţa referinţelor strict critice şi uşoara-mi ispită psihanalistă, nu
diminuează cu nimic meritul unei foarte bune veniri în devastatoarea
lume a scriitorilor. Atributul acesta „devastatoare” îl pecetluiesc
fără a-mi tremura mâna, căci devastatatoare este fără a prinde chiar de
veste. Muza Diana nu e departe de Gorgona… iar ele sunt complice,
dincolo de geloziile, dorinţa lor de oameni şi distracţiile lor
eroico-desfrânate. Căci zeii sunt perfizi în felul oamenilor, sau
invers, iar panteonul global se sincretizează prin veac în hommo
religiosus et homo terorensis, refulând în adversităţi
ideologice, extremisme, intoleranţe, pseudo-religii, idolatrii, idealuri
and ideologii. N-am zis iudeologii!
Ieri, pe
drumul spre Timişoara, în masca Logan-ului, acolo unde e scrisă marca
„Logan”, la oprire în Caransebeş, am constatat stupefiaţi că nimerise un
bruş de piţigoi, o fragilă petală de oscioare şi pene muiate în
curcubeul unei lacrimi dumnezeieşti… Sărmana vietate murise izbindu-se
de maşină, derutat de impactul a două dimensiuni, infimul lui radar
magnetic îl trădase. O pată de culori frumoase, inertă, cu un mic
mărgăritar de sânge trandafiriu bulbucind în pliscul mic cât un spin,
şi două mici puncte viorii pe creştet. O metaforă dulceagă, aţi spune.
Nu sunt mistic, dar m-a
întristat acest infim Ravagiu al Hazardului. impactul maşinii provocase
în altă dimensiune ceea ce la scară cosmică ar provoca un meteorit. Ei
bine, l-am întrebat pe un om: „Domnule, aveţi o pisică?”. Şi am
transferat, ecologic, nu-i aşa, mica fostă vietate, pisicii. Nu i-am
făcut habotnic un mormânt… Eu n-am gâtuit copil fiind, păsări, dar am
avut o fascinaţie de a cerceta cuiburile păsărilor pe Valea Nandrului
ori a Văii din Vâlcelele Bune. Subiectul cărţii dumneavoastră este mult
mai tulburător conotativ zicând, decât delimitează
pseudo-kinegetikos-ul şi filozofiile ecologice actuale. Căci
Suferinţa Naturii este o lege impacabil absurdă (şi) din noi, iar
transferul reciproc de energii, o coordonată contorsionând semiotica şi
ontologia. Absuditatea conceptelor noastre, oare cui le atribuim, la ce
anume ne raportăm când decidem: Bine sau Rău? Crimă sau Hazard? Viaţă
ori Moarte?
Mă întreb
dacă mila umană este de fapt umană, dacă nu cumva este un atribut
pierdut al zeilor căzuţi. Este condiţia umană una a viului, a tot ce
este ancestral în natură. Nu cumva Dumnezeu este programul din creierul
nostru, care funcţionează obişnuit cu doar 6-7 procente conştient, dar e
activ deplin în inconştient? Hardul ancestral, creierul cerebel,
conţine Programul Ancestral, iar neo-cortexul dobândeşte (învaţă)
funcţii a se adapta raţiunii, la OM. Ni s-a lăsat liberul arbitru,
conştiinţa, opţiunea pentru Bine sau Rău, sinele şi sinea…
Nu uitaţi,
visăm cu sufletul Sufletul creaţiei celei vii şi pulsatorii în
toate făpturile lui Dumnezeu, inclusiv al celor neînzestrate cu vorbire,
adică scânteie din Logosul întrupat… şi pulsaţia ubicuă a unui
Vânător Trans-dimensional, pe care în dorim milos dar este mai
„presus de bine şi de rău”, cum dixit Scriptura, un sacrificator
pentru a dăinui incognoscibil. În cosmos, desigur din raţiuni superioare
îngenuncheatei noastre gândiri diminuate, scarate, dacă nu cumva
opturate protector, mă refer la specia postdiluviană. Sper că
Shakespeare exagera când zicea că: „Iadul e gol, toţi diavolii sunt
aici”. El nu vorbea despre frumoşii Căpriori, nici de
semi-gravitaţionala capră neagră. Nici măcar de inorogi!
Ca nevânător şi chiar marcat
de plânsetul mieilor pe care ieri pauşalii noştri concitadini îi jupuiau
răstignindu-i pe plopi, dar fiind şi eu un modern Mâncător de carne (horribile
dictu!) consider că vânatul cu lunetă, totuşi, e inuman! Şi
apropos, ce ne vom face cu electrocutarea porcilor, ori cu sacrificarea
vitelor prin nelectrocutare ori, cu laser? E un abuz al cyborgului din
noi! Aţi observat cum ăştia de la cablagizarea naţiei îşi îngroaşă vocea
ca nişte big-extratereştri? Pe cine vânează tehno-logoreicii ăştia?
Vânatul cu luneta e şi mai diabolic, domnule Ioan Silvestru!
Superba zeiţă vâna cu arcul,
iscusinţa era superioară tehnologiei, nu credeţi? Şi încă ceva: detest
hăitaşii, deoarece sunt nişte amărâţi de manipulaţi. Empatică prin exces
structural cum sunt, mă umplu de respect toţi scriitorii, mai ales cei
hunedoreni, deşi pădurea de semne a redevenit jungla de semne şi nu toţi
„cânii” sunt de vânătoare, sunt şi vagabonzi amărâţi, aşa-zişi
„comunitari”, nu-i aşa? De ce îi dresăm a-şi ucide verii?
Daţi-mi
voie să închei, totuşi, neabuziv, cu o butadă: respect faptul că
vânătorii nu poartă mănuşi, când trag. Există chiar medici care le
poartă, dar greşesc şi ajută moartea să fie harnică. Şi o stupoare a
mea: oare de ce nu simt aceeaşi milă insuportabilă faţă de peşti,
bunăoară? De ce? Pentru că nu au gâtlej ca să strige, să ţipe
că se sufocă sau să emită… triluri? Nichita Stănescu delira ideea că el,
peştele, ar fi „inventat” litera „A”, tocmai aşa, încremenind în
sufocare… Sinistră metaforă. Vai nouă, celor ce ne cutremurăm deja în
Zodia Vărsătorului, suferind încă de ihtiofobie?! O fi vreo relictă
din contrariile Peştilor gemelari! În acest semn să fie arhetipul divin
al lui Cain şi Abel şi mito-descendenţii din Panteonurile furăcioase ale
Atenei, Romei ş.c.l.?Răspundă-ne Eco sau Adrian Botez, că ni-i mai
pe-aproape!
Dle Silvestru, aţi fost revoluţionar în Frontul Salvării Naţionale
din 1989. Vă mărturisesc că nu agreez Corul Vânătorilor, solemn şi cam
Wagnerian, dulceaţa lui Adolf. Nu cumva ştiţi cine a tras cu arma cu
lunetă, în Decembrie 1989, în direcţia mea şi a doamnei Mâneran, de pe
acoperişul „Union”, în plină amiază? Mai ţineţi minte cele două orificii
de glonţ din geamul gros al fostei Poşte? UNUL ERA DE GLONŢ VIDIA. Vă
amintiţi că fosta dvs colegă prof de franceză, Dumnezeu s-o ierte, se
numea Diana? Apropos revoluţie ca indusă Soluţie. Sunt un frustrat
semi-lustrat şi omeneşte încă frustrat! E adevărat că animalele ucise de
om migrează ca duh viu de făptură în ficatul trăgătorului?
Deh, delirează Memoria, cum
dixit primul senator al Hunedoarei, prof.coleg Diniş. Am început să mă
dezmierd cu gândul că ACELA bubos care a tras, deşi mă ura, a avut o
eroare intenţionată şi m-a făcut scăpat! Am servit serviciul militar la
Trupe Speciale de Intervenţii şi ştiu bine ce e aia „Ţinta Cap de Om”.
Dublă. Ştiaţi că SUNT trăgător de elită?
Când ne luaţi odată la
vânătoare? Vreau
să zic de fluturi, sau de imagini poetice - fosile ? Ca să nu mă
repet zicând „de umbre colorate”…
* Sub oblăduirea Dianei, Editura Călăuza, 2007
Eugen EVU
Zeicani,
Haţeg
Aprilie,
2007
|
Comentarii de la cititori |
|
[
Impressum ]
