Revista AGERO Stuttgart - redactor Lucian Hetco

„La capăt de românism“

Prefata noului volum al lui Valeriu Lucian Hetco:

Sufletul romanesc sau Zidul din capete

Ion Dragusanul

Impresii si pareri personale in FORUM

Această carte este o carte, simţeam nevoia să notez în jurnalul meu intim, după ce mă desprinsesem şi de ultimul ei cuvânt. Un cuvânt care nici măcar nu mai era cuvânt, ci doar dorinţa celui venit de departe (cum s-ar traduce numele Hetco în româna actuală, după ce, în româna veche, se tot vorbea, cu acelaşi înţeles de un Hotco al Cotului printre întemeietorii de ţară) de a se mai întemeia încă „o dată / pentru a mai putea deveni“.

Această carte este o carte, o carte care nu poate fi încadrată într-un anume gen literar sau publicistic fără a îmbrânci, fără a sfâşia din lumină cu dinţii ca să-ţi poţi scoate doar propriul chip la iveală. Această carte este o carte, adică o construcţie ciudată şi profundă, care-mi aminteşte de cele cinci stele vizibile ale Pleiadelor, pe care străbunii le-au unit cu o linie imaginară, apoi le-au mutat pe pământ, construcţia terestră numindu-se casă românească. E drept, dacă trasezi şi diagonalele pentagonului din cer, obţii pentagrama dacică, deci o stea în cinci colţuri, care s-a mutat pe pământ cu mult înainte de a ni se zice nouă daci, dar pe care o găzduim, de mai bine de şase milenii, în tainicele noastre interioare ţărăneşti. Despre lucrurile acestea vechi, lăsate nouă moştenire, nu vă mai amintiţi şi nu ne mai amintim, dar prin sângele unora ele încă vibrează, încă dau mugur, apoi îmbracă, discret, cămaşa de după a cuvintelor.

În construcţia acestei cărţi, Valeriu-Lucian Hetco slobozeşte cuvintele, aidoma stâncii care desferecă izvoare, fără să le conştientizeze şi fără să le lustruiască trupurile mistice. În construcţia acestei cărţi, Valeriu-Lucian Hetco, autor şi personaj principal al inefabilului amestec de liric, de epic, de filosofic, de istoric, de mitologic, de cotidian, doar îşi descheie sufletul şi păşeşte aşa, descheiat la suflet (expresia îi aparţine, totuşi, definitiv, lui Florin Piersic, el sugerându-mi-o primul prin felul de a fi), „asemeni unei insule”, dar „călător de suflet fiind“, fără adresă, într-o disperată şi disperantă căutare de sine. Uneori, Valeriu-Lucian Hetco, şi ca autor, şi ca personaj, confundă căutarea cu devenirea sau chiar cu împlinirile, iar când realizează că, „pradă adevărurilor“ fiind, nu se poate regăsi decât „lipsit de certitudini“, respinge relativitatea adevărurilor (de la Polybios încoace, numai naivii îşi închipuie că toate convenţiile sociale care slujesc la amăgirea fiinţei umane ar însemna adevăruri), inclusiv cutumele religioase, cele respinse şi de Polybios, care, dezgustat de bigotismul antichităţii, concluziona că, deşi se crede extrem de iscusit, „dintre toate vieţuitoarele, omul... este cel mai uşor de înşelat“. După două milenii şi jumătate de istorie, şi Valeriu-Lucian Hetco, scufundat în social, adică în convenţional, adică într-o istorie creştină din care Iisus Cristos a fost definitiv izgonit tocmai de ce-i care-i folosesc doar numele, retrăieşte aceeaşi disperare: „iar mai apoi / mă rog la Fire / într-o bisericuţă cu chirie / între bigoţi şi alţi rataţi / la capăt de românism“.

Deja avem câteva repere: bisericuţa cu chirie, aglomerarea de bigoţi şi rataţi, capătul de românism. Intrăm, deci, într-o realitate sufocantă, din care trebuie evadat cumva. Din contrafacerea religioasă se poate ieşi lesne la lumină, filosofii germani, dar şi înţelepţii limbii natale (Cioran, Ţuţea etc.), deschizând larg ferestrele şi uşile înjghebării anacronice de ideologie. Din aglomerare, iarăşi, evadarea e lesnicioasă, prin devenire, prin împliniri. Rămâne doar „capătul de românism“, care doar în apareţă e un capăt, dat fiind faptul că, tot după aparenţă, „decepţie continuă / este aşteptarea saltului / poporului meu / şi în micimea aceasta / cu aparente iubiri de aproape / şi cu ipocrizii de mărunţei / mă simt provocat“. În fond, „capătul de românism“ este un teritoriu de sacralitate, pe care nu-l poţi abandona cu sufletul, fiindu-ţi ursit, prin naştere, să rămâi şi să fii „apostol al resemnării“, dar al unei resemnări colective, pe care eşti obligat să o refuzi, s-o arunci cât-colo şi să spui, şi să strigi „tuturor săbiilor nimicitoare / să te poarte din durere / în răni“. Când spui, când strigi, sufletul tău, fiinţa ta se transformă într-un jurnal intim, care favorizează iniţierile: „Am să-ţi citesc din jurnalul / meu intim / şi te voi primi în clubul pământenilor, / dându-ţi dreptul să te aşezi şi tu / obosit sau nu / pe această gramadă de paie, / peste care a mai trecut azi furtunos / o turmă întreagă de rataţi“. E drept, jurnalul acesta intim va fi, este şi „era povestea unui suflet / şi nu se cădea să fie publică“, jurnalul acesta e o părticică din teritoriul de sacralitate care se autoconştientizează şi în care „e loc pentru balastul din noi / adunat cu anii şi / tăgăduit cu sfinţenie / în cuvinte / ce ne ţineau sufletul pe loc“. Ne ţineau loc de suflet pentru că doar „acolo unde începe sufletul / încetează cunoşterea“, iar Valeriu-Lucian Hetco, sfâşiat de un anume tăiş (l-aş numi existenţial, dar înseamnă mult mai mult), deja era şi este un iniţiat, deja ducea povara cunoaşterii şi tocmai de asta nu mai putea respira în bisericuţe închiriate, aglomerate de bigoţi şi de alţi rataţi. Păşeşte, deci, în teritoriul de sacralitate, adică în identitatea Neamului, şi respiră cunoaştere (ceea ce şi era Văzduhul în trinitatea hyperboree An-Ki-Ira). Şi, când să dobândească speranţa că s-a cunoscut pe sine, el constată, de fapt că i-a cunoscut pe ceilalţii: „Azi, / când nimeni nu mai greşeşte / şi toţi au dreptate, / găsind un adevăr în plus, / îi constat plictisit micimea banală / fără interes. // Şi lipsindu-l de cuvinte / îl las să se înfăptuiască... / Singur“.

Cam asta ar fi, în linii mari, substanţa cărţii „Sufletul românesc sau Zidul din capete“. Substanţa, adică atemporalul, sacrul. În ceea ce priveşte terestrizarea Pleiadelor, deci modul în care fiecare generaţie şi trăieşte, dar şi vieţuieşte, lucrurile sunt, în egală măsură, şi mai simple, dar şi mai complexe. La o primă vedere, Valeriu-Lucian Hetco, ca autor şi personaj al cărţii sale, o carte vie, fremătătoare, când reflectând, când asumând realităţi şi trăiri, publică un studiu inedit al diasporei româneşti, deci şi al fenomenului de aparentă dezrădăcinare. El însuşi diasporean, dar şi descendent al unui şir superb de cărturari ardeleni, Valeriu-Lucian Hetco a izbutit şi după un al doilea început. Trăieşte în zona Stuttgart, unde se ocupă cu managementul pentru proiecte la filiala germană a celebrei firme T-Systems GmbH. Cei doi băieţi ai săi s-au integrat perfect în cea mai eficientă civilizaţie europeană, iar generaţiile Hetco din viitor vor trăi fericite, demn şi ferite de pericolele care le-ar fi putut pândi aici, la răscrucea imperiilor.

Ca purtător de suflet, Valeriu-Lucian Hetco a publicat două cărţi de poezie („Oglinda cu suflet“, Editura „Clusium“, 2002, şi „Dreptul la culpă“, Editura „Eikon“, 2004), a lucrat, în parteneriat cu Bucovina o antologie inedită, în care şi figurează ca poet („Blestemul lui Brâncuşi / Poeţi români din diaspora“, Suceava, 2004) şi a avut o activitate ştiinţifică, publicistică şi literară demnă de invidiat, pe care o veţi putea lesne identifica în paginile acestei cărţi, aşa că nu mai insist asupra ei.

Plecând din România şi apropiindu-se, „de nevoie, / de ideea că omul / e în fond cetăţean planetar“, Valeriu-Lucian Hetco şi-a asumat, asemeni câtorva milioane de alţi români, un martiriu aparte, neconştientizat nici măcar în rândurile acelor milioane de martiri. Adevărul este că, de acolo, de departe, fiecare român, condamnat la a deveni rădăcină genealogică într-un alt Neam, ridică ochii şi sufletul spre răsăritul de soare (sub răsăritul de soare va fi, veşnic, patria-mumă) şi oftează: „Ţi-am rămas dator cu mine“.

Conştiinţa acestei datorii de sine devine, pentru fiecare român risipit de o ţară veşnic risipitoare, o adevărată religie, în care pământul ţării natale şi limba strămoşilor formează teritoriul de sacralitate la care am mai făcut referire. Iar în teritorul acesta sufletul se regăseşte pe sine mitizând şi, de cele mai multe ori, retrăind miturile cu forţa unui subconştient aflat sub presiunea unor mesaje ancestrale care vor să răzbească spre lumină şi o şi fac aidoma firului de iarbă, care, la nevoie, răzbeşte şi prin lespedea de piatră. Călătoria spre străbuni, spre armonia desăvârşită pe care o menţionează şi Lao-Tse (Texte Taoiste), şi Hesiod (Munci şi zile), începe, de regulă, cu redescoperirea vlahilor prin extinderea graniţelor politice şi istorice şi asupra teritoriului spiritual (munţii Europei) al aromânilor. Încă nu izbutesc românii de departe să se cureţe de învăţăturile (atât de necesare la vremea lor, dar atât de păguboase astăzi) ale Şcolii Ardelene şi, în consecinţă, nu realizează că români le-au spus alţii vlahilor, deci celor care pretindeau că se trag din Flachus, Flacus fiind, ca şi în cazul felahilor egipteni, protopărintele Pelasg, cel născut din pământul negru al Trasilvaniei. Dar miracolul unui popor care a transformat munţii unui întreg continent în cetate, supravieţuind mileniilor, îi fascinează pe românii din diaspora, care, încet, dar sigur, încep să se închege în comunităţi româneşti pentru a se strădui să afirme şi să consacre o anume nobleţe. O nobleţe moştenită, ca şi numele lui Pelasg, doar de subconştient, dar un subconştient care, aşa cum am mai spus, abia rezistă presiunii şi va plesni, în curând, pentru a se transforma în conştient. În fenomenul acesta de constituire a comunităţilor româneşti din străinătate şi de redescoperire a vieţii/spiritualităţii obşteşti, Valeriu-Lucian Hetco, actualul Preşedinte al Ligii Asociaţiilor Româno-Germane (LARG), se numără printre primii iniţiatori, iar un astfel de demers, veşnic neînţeles şi în România de acasă, dar şi în România din lume, cere timp, cheltuială, cere asumarea destinului de lumânare aprinsă la amândouă capetele.

Din filele acestei cărţi aflăm cum trăiesc, cum răzbesc, cum gândesc şi ce simt diasporenii. Pătrundem în normalitate, călătorim prin normalitate, călăuziţi de cuvinte, apoi, de aici, de acasă, adică din spaţiul în care fiecare generaţie consacră un alt fel de înstrăinare, ne regăsim în respirările diasporenilor şi comitem propriile noastre evadări, dar şi înstrăinări. Tot în istorie, tot în mit, cu speranţa că istoria şi mitul sunt reperele sigure ale adevăratei identităţi. Oricât de mult ne-ar face să suferim statalităţile româneşti, noi, şi cei de acasă, şi cei de departe, nu ne putem desprinde de românism. Trăim o anume datină-obicei-tradiţie şi-i respingem pe cei din neamul nostru care ne opresează. Tot aşa, în plan sacru, ne delimităm în mod proverbial („Fă ce spune popa, nu ce face el!“) de cei care ne-au îndepărtat de Calea lui Iisus, folosindu-i numele doar pentru a se putea încolona fariseic în coloanele de asalt ale veşnicilor opresori. Pentru „bigoţi şi alţi rataţi“, aspiraţiile spre Rai (Ţară, Neam) şi Cale (Dumnezeire, Suflet românesc) nu pot fi decât gânduri „eretice“ (de aici şi titlul unui grupaj de aforisme), pentru că orbii vor avea, întotdeauna, un... punct de vedere absolut categoric.

Valeriu-Lucian Hetco evadează, mereu şi mereu, din lumea orbilor şi se bucură de lumină. Atinge lumina cu sufletul şi înţelege că exact acolo, la capăt de lumină („la capăt de românism“) începe, cu adevărat, Calea. Calea lui Iisus, Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu. Bun, nimeni nu-şi mai aduce aminte şi nu vrea să-şi aducă aminte că Iisus, mai întâi, ne-a învăţat că Noi suntem Fii lui Dumnezeu (dându-ne, drept legământ, „Tatăl Nostru“) şi că, abia în cele din urmă, s-a recunoscut pe Sine Fiul lui Dumnezeu. La fel s-a întâmplat şi în plan istoric, primele legi ale omenirii (ale lui Anu, tatăl horelor, deci al anotimpurilor, pe care-l cinstim, tot subconştient, în fiecare... An) fiind date, „în oraşul Arbore (Tărtăria) lângă râul cu apă (Mureş) de bărbatul cel mai integru“, care, în anul 4.500 î.e.n. spunea că toţi suntem egali şi fiii lui „Unul, cel Ceresc, care-şi va trimite Fiul să ne mântuiască“ (afirmaţie atribuită, ulterior, lui Apollo).

Asemeni lui Valeriu-Lucian Hetco, sute de scriitori români din diaspora reafirmă ceea ce românii de departe trăiesc: demnitatea pe care o moştenim şi pe care trebuie să ne-o şi asumăm. Tocmai în asta stă şi meritul acestei cărţi, o carte care şi trăieşte, care şi vibrează şi care, aidoma autorului, mereu şi mereu se caută pe sine. Sfârşit.

Ion DRĂGUŞANUL

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero : ec.Valeriu-Lucian Hetco [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design: Lucian Hetco.