Suprafața și adâncimea

Iulian Chivu

Este demonstrat că, într-o reprezentare grafică, existența nu exlude datele geometrice; le scoate din abstract, le relevă, le argumentează, le dă dimensiune vie. Chiar spiritualicește, în limitele firii, existența se manifestă uneori ca suprafață, alteori ca profunzime și nu tocmai foarte rar ca volum cu densitate. Ori cum nu este o aberație să avem o reprezentare matematică a spiritului, mă gândesc la funcție, ca mărime variabilă care depinde de una sau de mai multe mărimi variabile. Raportul spirit / existență face o funcție variabilă a dichotomicului, după cum una din structuri este izomorfa celeilate, chiar dacă îi este injectivă sau surjectivă. Aceste reflecții mi-au fost sugerate recent de lectura unei cărți care se vrea o judecată de valoare printre câțiva scriitorii romani contemporani, unde autorul rămâne însă o suprafață care își refuză adâncimea.

Ce amărăciune la începutul unui nou mileniu de cunoaștere să te găsești împotriva științei cognitive! Că în fond despre asta este vorba când nu observi că rămâi un empiric și raportezi valoarea numai la simțul natural al ei. Într-o lucrare a lui Umberto Eco (Şase plimbări prin pădurea narativă, Editura Pontica, 1997) se menționa la un monent dat (p.25): „Cititorul model se naşte odată cu textul, reprezintă vâna strategiei lui interpretative. De aceea competenţa Cititorilor Model e determinată de tipul de imprint genetic pe care textul i l-a transmis...”, fiindcă, în aceeași viziune, cititorul  model este perceput ca o sumă de instrucțiuni textuale care se culeg de la suprafața scriiturii  relevându-i însă adâncul. În ce mă privește, cred că, atât timp cât nu îți pui problema  dacă forma face parte din obiect sau îi este exterioară și cu atât mai mult dacă nu întrezărești un răspuns, este greu să ai reprezentarea formei și mai ales a obiectualizării. Ori lucrurile acestea nu îi scapă nici măcar unui profesor de gimnaziu care se respectă, în ciuda oricăror constrângeri și determinări psihopedagogice ale  obiectivelor.

Pentru cine nu este deprins cu abducțiile, ca operații logice de rezolvare îndrăzneață prin mecanismul abstractizării instrumentale și de trecere dinspre tipologia cognitivă a actelor de transfer spre o nouă restructurare logică, înseamnă să orbecăie după cum îi dictează simțurile sau intențiile și nu cunoaște plăcerea echivalării, ca proiect al traducătorului dintr-un sistem în altul. Criticul, fie el și începător, trebuie să știe din start că are de operat între abducție, ca ambiție de a ajunge la o teorie, și inducție, ca dorință de a ajunge la fapte. Din păcate, încercarea critică la care fac trimitere legitimează nu un cititor model, ci unul empiric, acel tip de cititor care folosește textul ca pe un ambalaj al propriilor pasiuni, în timp ce lectorul interesat, cititorul model, este cel intuit, căutat de scriitor, acel ansamblu de instrucțiuni textuale despre care vorbeam mai sus.

Nu este neapărată nevoie să asociem scriitorului toxic, o realitate tot mai evidentă și la noi, un cititor toxic; răul făcut de cel dintâi îi produce confirmări celui de al doilea. Același risc al toxicității îl paște și pe criticul literar în momentul în care refuză să releve tensiunea ideilor, fie și din comoditate, când refuză să parcurgă toate nivelurile de semnificare până la conotativ în favoarea globalului grosier cu judecățle lui preconcepute, când refuză lectura obiectivă în favoarea celei subiective.

Andre Maurois avertiza asupra lecturii-viciu, ca mijloc de refulare, asupra lecturii-plăcere, ca mijloc de defulare, și asupra lecturii-muncă, lectura profesionalizată a specialistului.

Când nu ai convingerea că poți face o analiză multicriterială avansată, angajată, cu o judicioasă determinare a crtiteriilor de judecată, cu o proporțională pondere a acestora, cu o consecventă urmărire a lor înseamnă că nu ai o motivare obiectivă a scrisului și te vei lovi de obstacolele din calea gândirii creatoare (obiceiuri, lipsă de metodă, megalomanie, lipsă de relevanță etc.), încercând în schimb să construiești un anume tip de proprietate intelectuală seacă, sarcastică, lipsită de contiguitate asupra căreia atrăgeau atenția: Nicole Robine, Literar şi social. Elemente pentru o sociologie a literaturii, Bucureşti, Ed. Univers, 1974; Costache Olăreanu, Metode şi tehnici de muncă intelectuală, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1979; Norbert Groeben, Psihologia literaturii, Bucureşti, Ed. Univers, 1978; Traian Herseni, Sociologia literaturii, Bucureşti, Ed. Univers, 1973;  Paul Cornea, Introducere în teoria lecturii, Bucureşti, Ed. Minerva, 1988, ca să amintesc  doar câteva titluri mai la îndemâna oricui. Și ca să mă sprijin doar pe  Psihologia literaturii a lui Norbert Groeben, până și criticul literar cel mai obiectiv  nu este scutit de puncte de vedere, de vulnerabilități. Însă acestea se găsesc dincolo de știința și deontologia criticii, în planul subiectivității, în limitele firii sale, care și ea trebuie până la urmă să se arate a fi o suprafață ce își caută adâncimea.

Iulian Chivu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com