|
|
|
|
            |
|
SCRIITORI
MISTICI ROMÂNI
SUVERAN PESTE SUFLETE – VERSUL
PETRU DINVALE,
POEME
LITURGICE, (Vademecum doxologic),
Napoca Star, 2010
Ideea că versul are putere de viaţă, de
moarte şi de înviere asupra celor dragi
este o certificare a însemnătăţii lui în
conştiinţa omului. Şi chiar dacă Poezia n-a operat mutaţii
fizico-chimice spectaculoase în universul material, ea a contribuit în
mare măsură la modificări substanţiale în suflet, aducând pace, linişte,
comuniune de spirit, empatie între persoane cunoscute şi necunoscute.
Poezia vizionară şi religioasă în
înţelegerea ei transfigurată, sublimată, a fost, încă din Vechiul
Testament, nu numai crezul, mărturia spirituală a cântăreţilor,
psalmiştilor şi profeţilor, dar a slujit drept poruncă neamului ales,
care-l urmau pe conducătorul lor – aşa cum pe David l-au urmat evreii la
sfinţirea Templului din Ierusalim – el mergând înainte cu instrumente de
cântat şi dansând, iar mulţimea, în ritual, îl imita tresărind de
bucurie în cântările
pentru Yahve, ori suspinând şi plângând în
chip de pocăinţă dinaintea lui Dumnezeu, la vremuri de restrişte.
Omul interior se armonizează cu cel exterior
şi îndeosebi cu semenii lui. Dacă nu faci pace cu tine, n-o să poţi să
empatizezi cu semenii.
Petru Dinvale
şi-a ales ca modalitate de exprimare poezia
religioasă ca să nu se dezmintă. Medicul se îngrijeşte nu doar de
trupuri, ci şi de suflete, oferind un
Vademecum doxologic,
pe
cât de documentat teologic, pe atât de frumos realizat artistic din
punct de vedere literar.
Ca orice bun creştin, Petru Dinvale nu se
mulţumeşte doar cu mântuirea proprie, ci doreşte să-i aducă la Lumină,
cu multă generozitate, pe toţi cei din jur, ceea ce e o întreprindere
curajoasă, profetică, asumată în totalitate cu o fervoare a cuvântului
greu de egalat. Sfântul Francisc dorea, în marea sa iubire pentru
Dumnezeu şi pentru oameni, ca toate făpturile de sub cer să aducă Laude
Creatorului.
Noul său volum de poeme liturgice este
dovada peremptorie a acestui demers spiritual, în care cuvintele deşarte
nu au ce căuta. Petru Dinvale zideşte, ridică, edifică suflete prin
cuvânt. El este un oficiant, aidoma unui preot care celebrează Liturghia
Cuvântului. Şi în acest sens, nu se dezminte, începând cu o bună şi
minuţioasă documentare evanghelică, dar şi cu o adâncă întrepătrundere
culturală în esenţa credinţei.
El a ales versul clasic ca modalitate de
expresie lirică şi pentru faptul că, graţie muzicalităţii, ritmului
susţinut şi rimei perfecte, ea poate fi uşor asimilată şi se îndreaptă
direct către inimi. Versul clasic nu trece pe lângă ureche, el se
opreşte-n timpanul inimii, reverberează şi se întoarce-n ecou
îmbunătăţit, înmulţit, modificat sensibil pentru a putea fi redat
umanităţii.
E un feed-back necesar pentru că de acolo,
de la Dumnezeu şi de la
oameni, îşi extrage sevele. Pe acest altoi,
cuvintele se leagă, se înlănţuiesc, se armonizează, se îmbrăţişează
chiar, ca
într-o declaraţie de iubire continuă. Cu
generozitatea caracteristică omului care vindecă oameni, Petru Dinvale
oferă vitamine, pastile, licori şi balsam pentru toate categoriile de
suflete. Nu întâmplător autorul spune într-un poem dedicat tatălui său:
„Şi
dacă noi trăim printre eresuri / Sfârşitul
ni-e în numele din stele / Vom învia la
rându-ne din versuri / Iubite dătător al vieţii mele.”
(Tatălui
meu).
Prima secvenţă majoră a cărţii este intitulată: „Geneze
cu şi fără exod”
autorul
trece în revistă principalele evenimente existenţiale, un fel de
recapitulare a Facerii adusă sub formă de cântec, în care, cum e şi
firesc, primordial e Cuvântul, Logosul, cel care a fost încă dinainte de
începuturi şi va dăinui până dincolo de sfârşit. Autorul merge până la
izvoarele creaţiei divine, la despărţirea apelor de uscat, crearea
cerului, aştri cereşti şi încununarea creaţiei cu facerea omului:
„Numai
cuvântul creat prin Cuvânt / Omul de lut modelat din pământ / Viu prin
suflarea venită de sus / Contemplă primul apus.”
(cântec).
Interesant
de remarcat că doar omului i s-a dat posibilitatea contemplării
minunilor creaţiei. Celelalte fiinţe şi lucruri există prin sine,
firesc, aşa cum au fost alcătuite, însă nu au darul de a conştientiza
măreţia creaţiei divine.
Meditaţii de sorginte folozofică asupra
scurgerii Timpului au ca punct de răscruce
naşterea pruncului, rod al iubirii, după
care cuplul a început să măsoare timpul: înainte şi după apariţia lui,
fapt ce schimbă total destinul unui om. Veşnicia clipei este măsurată de
Dumnezeu şi dată omului pentru că numai ea este sigură: anii copilăriei
s-au scurs, viaţa curge şi ea în unic sens, viitorul nu e al nostru,
doar clipa prezentă aparţine omului. Şi pe măsură ce se scurge, nu mai e
a lui, este a lui Dumnezeu, tezaurizată în Cartea Vieţii fiecăruia.
Vârste şi ipostaze surprinse de camera foto
şi fixate în vers, ar putea fi o mărturie despre cine
am fost cândva, despre cine suntem şi despre
ceea ce vom fi. „Arc
peste timp” se intitulează secvenţa care ilustrează aceste
adevăruri: „Numai zilele vin,
anii toţi au plecat. / Sunt grăbit să ajung într-un loc minunat./ Dar
sunt prins şi-nvîrtit de o roată prin timp / Şi cu fiece pas parcă
iarăşi mă simt / Mai schimbat” – spune autorul meditativ şi
nostalgic.
Acest poem este de o frumuseţe stranie, atât
prin adevărurile care-i incumbă, prin scurgenea inexorabilă a timpului,
prin acceptarea condiţiei trecătoare de om,
prin clarviziune, prin invitaţia la
meditaţie, prin bilanţul provizoriu făcut de om
şi
prin dorinţa de a nu pierde nici o clipă în chip gratuit din imensitatea
Timpului: „Să
mai treacă o zi, să mai fac un popas / Să mai dorm şi să uit câte-n
urmă-au
rămas / Apoi iar să-mi ridic pelerina de
ploi / Să mă scol şi să plâng ce-am lăsat înapoi / La un pas. // Numai
zilele vin, anii toţi au plecat. / Sunt grăbit să ajung într-un loc
minunat / Dar sunt prins şi-nvârtit de o roată prin timp / Şi cu fiece
pas parcă iarăşi mă simt / Mai schimbat. // Cu planeta alerg, după ea mă
rotesc / Şi ca ea îmi înclin tot ce am pământesc. / Cu
planeta răsar, cu planeta apun. / Ca
pământul ce-l calc pot să fiu rău sau bun / Omenesc.”
(Arc peste
timp).
Fiecare
catren are la sfîrşit un al cincilea vers...ca o concluzie necesară, în
stilul atât de folosit de George Coşbuc în poezie, pentru a sublinia o
idee sau a face mai pregnant mesajul.
Fie că meditează asupra fenomenelor lumii
înconjurătoare, cu categoriile ei filosofice, fie că abordează teme
biblice pe care le tratează liric într-o negrăită imagine, ori e
preocupat de problemele pământeşti ale omului: familia, copiii,
dragostea părinţilor, iubirea de aproapele, Petru Dinvale oferă cu
aceeaşi generozitate crâmpeie din sufletul său, cioburi dintr-un
vitraliu uriaş, care puse cap la cap înfăţişează un tabou minunat al
vieţii şi al rosturilor pământeşti şi cereşti ale omului.
O poezie de trăire spirituală la maximă
intensitate lăuntrică, autentică şi nu de suprafaţă. O poezie –
mărturie, profesiune de credinţă pe care o exercită nu doar verbal,
superfluu, în grabă şi cu neatenţie, printre altele, ci clipă de clipă,
în viaţa de zi cu zi. Un
modus
vivendi.
Ceea ce e
remarcabil e faptul că autorul nu foloseşte citatele şi pericopele
biblice după ureche, ci ca un adevărat teolog creştin, şi le-a săpat în
suflet şi conştiinţă fiind adevărate linii de forţă, puncte de referinţă
pentru viaţa creştinului. Un practicant asiduu, un rugător cu viaţa şi
cu întregul său, un om ale cărui calităţi morale nu pot fi puse în
discuţie.
O poezie – viaţă – transpunere de stări
existenţiale, de trăiri la maximă incandescenţă.
Petru Dinvale nu se mulţumeşte a sublinia
aspecte
importante din pericopele evanghelice,
traduse în pilde, admonestări şi binecuvântări aproape didactice,
printr-o pedagogie demnă de marii învăţători şi dascăli de şcoli şi
curente, extrage esenţialul şi, prin procedeul cunoscut cu numele
„aggiornamento” (aducere la zi)
îl transpune situaţiilor actuale, punctând
învăţături şi pilde pentru toţi cei care doresc să înainteze pe calea
desăvârşirii creştine.
Modalitatea aleasă de medicul Petru Dinvale
este admirabilă ca şi a acelor compozitori de muzică bizantină,compunând
o muzică adecvată pentru cântări şi psalmi, facilizează accesul
creştinilor la realităţile sacre ale Sfintei Evanghelii. Este ştiut că,
cel care cântă, se roagă de două ori. Acelaşi lucru s-ar putea spune şi
despre cei care scriu poeme psaltice ori liturgice. Personal, mi se pare
titlul inadecvat, pentru că „Poeme
liturgice” – ar însemna, acele poeme care se recită în cadrul
Sfintei Liturghii, a Oficiului Divin, intrând în Canon sau în Ritualul
Sfintei Liturghii. Ori, se ştie că în cadrul Liturghiei sunt fixate,
conform Anului Liturgic, anumite cântări şi psalmi, în funcţie de
lecturile biblice.
Ori, câtă vreme poemele au o notă personală
în ele, nu pot fi aplicate ori citite în cadrul Oficiului Divin, decât
ca şi lecturi suplimentare. Mai curând s-ar fi potrivit: Poeme
spirituale, Poeme religioase, etc.
Un poet: Petru Dinvale. O poezie mistică
remarcabilă. Poate doar Radu Gyr să-mi fi provocat atâţia fiori mistici
şi atâta cutremur. Un om care şi-a aşezat darurile la picioarele crucii.
Şi apoi s-a suit lângă Isus.
Suferinţă participativă, nu doar vorbe goale. Un
poet de înaltă simţire de Duh, un mistic. Şi cartea lui: „Poeme
liturgice”. O carte de trezvie, de conştientizare a condiţiei de
creatură, cu toate neajunsurile şi slăbiciunile ei, în faţa măreţiei şi
desăvârşirii divine.
O poezie
care emoţionează, care provoacă fervori, avânturi de pietate creştină,
care te face să lăcrimezi, să gândeşti profund la adevărurile umane care
ne tutelează. Şi mai ales, ne îndeamnă, prin mesaje subliminale, să
medităm la menirea noastră pe pământ şi la propriul sfârşit. Ea induce o
rază de speranţă că totul nu e pierdut, chiar dacă omenirea merge în
sensul pierzaniei. Că există o nădejdea de mântuire şi de pregustare a
veşniciei.
Răscolitoare, poezia dorului de străbuni
ne
întoarce cu nostalgie la vremurile şi obiceiurile de altădată pe care nu
avem voie să le uităm. Ca pe icoane, Petru Dinvale îşi aşează părinţii,
bunicii în lăcriţa inimii pentru a-i păstra acolo învăluiţi în dragostea
filială şi-n parfumul amintirilor de acasă.
În cea de a treia secvenţă lirică, intitulată
sugestiv „Familia
ca o pecete” – tocmai aceste sentimente de iubire şi
recunoştinţă sunt prezente:
Iată câteva exemplificări: „Mama”:
N-o ştiţi pe mama, nu puteţi s-o ştiţi / Cum noi copiii ei o ştim
de-acasă. / Ea-n jurul sobei şi cu paşi grăbiţi / Noi aşezaţi ca puii
toţi la masă. // Când ne punea mâncare-n farfurii / Spunea câte-un
cuvânt la fiecare / Ca un maestru de ceremonii / Pornit să-mpartă daruri
de mâncare. // Apoi la treabă ne mâna grăbit / Să ştim că viaţa dă, dar
ne şi cere / Iar noi credeam că totu-i gratuit / Aveam şi punctul nostru
de vedere. // Nu ne bătea prea rar, dar nici prea des / Atât cât socotea
ea că-i nevoie / Şi nu uita să ierte mai ales / Dorind s-o ascultăm de
bunăvoie. // Altfel femeie simplă, cu bun simţ / Ascultătoare chiar în
umilinţă, / Dar neînduplecată ca un prinţ / Atunci când era vorba de
credinţă. // N-o ştiţi pe mama, numai noi o ştim / Aşa cum ea a fost şi
încă este: / Un înger păzitor, un heruvim / Sau poate Zâna Bună din
poveste”.
Poezia este cea mai concludentă
dovadă a existenţei lui Dumnezeu. Ne
convinge de acest adevăr poetul Petru Dinvale şi prin acest volum al său
de „Poeme
liturgice”.
Cea de a patra secvenţă lirică este intitulată şi
se referă la
„Ecclesia
lucrurilor nescrise” -
o
pledoarie excepţională pentru
creştini de a aparţine Bisericii, casă a lui
Dumnezeu şi poartă a cerului:
„Privesc de
aproape / detaliu cu detaliu / lumină lângă lumină / piatră peste piatră
/ şi cânt şi plâng / şi plîng şi cânt / liniştit./ Şi laud / şi Te laud
/ şi slăvesc / şi Te slăvesc / Doamne / că atât de mult / ne-ai iubit”
(Laudă).
Un alt capitol este intitulat:
„Apocrife şi anaghinoscomena”
şi conţine poeme diverse scrise într-un limbaj
încărcat de simboluri şi regionalisme, dar
cu un mesaj clar.
„Cântarea
cântărilor mele”
– este cea de a şasea secvenţă în versuri din volumul „Poeme
liturgice” al poetului Petru Dinvale. După un mic cuvânt în care
poetul explică „Iubirea ca
atitudine” şi expresiile ei particulare conform celor cinci
posibilităţi de trăire şi manifestare:
-iubirea ca
instinct – ce poartă denumirea de EROS (amor);
-iubirea ca
emoţie pe cea de STORGE (tandreţe, duioşie):
-iubirea ca
sentiment este exprimată de PHILIA (prietenie, apartenenţă);
-iubirea ca
dispoziţie – este numită PHILOSTORGE (afecţiune);
-iubirea ca
atitudine ce poartă frumoasa denumire de AGAPE (dragoste) – după
explicaţiile autorului.
Fiecare din
aceste trăiri este ilustrată printr-un poem.
Unul din ele, „Imnul
dragostei” este parafrazarea cunoscutului Imn din
1 Cor. 13. 1-8 şi 13.
În afară de acesta, poemul „Amărui
şi crud...” are ca suport un verset din „Cântarea
Cântărilor” şi este interpretată liric în chip magistral de către
autor:
„Moto: „Că tare precum Moartea e Iubirea şi crudă
precum Iadul e Ardoarea: i-s aripile aripi ca de foc, cărbuni aprinşi
sunt flăcările ei.” (Cântarea cânt. 8,6 trad. BVA):
Iubirea-i o fărâmă de hazard / Mortală ca un fulger ce te-a prins / E
bocetul frisoanelor când ard / Şi doina suferinţei ce s-a stins. //
Iubirea-i ţesătură-n fir de jar / Ce-mbracă forme fără căpătâi / Cu
rătăciri în felul ei bizar / Născute-n marea dragoste dintâi. //
Iubirea-i caldă ca un val de pluş / Bogată-n ispitiri cu noutăţi /
Lăsând durerea frântă pe arcuş / Înşiruire între joc şi plăţi. //
Iubirea-i darul vieţii ce va fi / Răvaş de friguri nedeschis şi ud /
Găsit din întâmplare într-o zi / În fructul Evei, amărui şi crud.”
Mulţi scriitori şi poeţi au fost seduşi de
frumuseţea acestei Cântări a cântărilor, poate cel mai frumos poem de
dragoste ce s-a scris vreodată, dar şi de frumuseţea şi înţelepciunea
Psalmilor
pe care i-au tălmăcit după structura lor
sufletească şi stilul propriu. De alfel, multe poezii din acest ciclu
sunt reinterpretări ale versetelor din Cântarea Cântărilor, aşa cum
reiese din titlu.
„Terrae
Filius”
este cel de-al şaptelea ciclu poematic şi începe în forţă cu poemul: „Protest
între rug şi crematoriu”. Se remarcă poemele:
„Nedeie cu nectar”; „Eminesciană”
şi „Într-o
livadă...” – poezie-testament în stil elegiac, în care poetul
îşi exprimă dorinţa de a adormi pe veci într-o livadă:
„Vreau să
mă-ngropaţi într-o livadă / Pe sub crengi de măr de lângă trunchi /
Înspre Dunga Dealului să cadă / Sălcii plângătoare în genunchi.// Când
voi fi rămas a morţii pradă / Pentru nopţi de vifor sau de foc / Muguri
somnoroşi or să prevadă / pat de humă-n strai de busuioc. // Vreau să
mă-ngropaţi într-o livadă / Între un pârâu şi...un izvor / Ca o zestre
aşezată-n ladă / De mirese pentru mirii lor. // Vreau să mă-ngropaţi
într-o grădină / Lîngă moşii şi strămoşii mei / Ce-aşteptau pe Domnul să
revină / Când vom învia să fiu cu ei.// Iar de-oi fi uitat ca frunza-n
cîmpuri / Peste care anii se petrec / Mă voi strămuta din vers în
cânturi / Ele ca şi mine vin şi trec. // (......) // Când voi
fi...pământ...într-o livadă / În adâncul ei de somn regesc / Cine mă
aşteaptă o să creadă / C-amplecat şi încă zăbovesc.”
Petru
Dinvale este un om împlinit: a zidit o casă, a întemeiat o familie, a
crescut un copil, lasă lumii cărţi esenţiale. El şi-a găsit drumul către
cele fundamentale ale vieţii, fără să neglijeze cele lumeşti. Iar prin
versurile din acest volum Petru Dinvale dă mărturie despre iubirea lui
supremă pentru Dumnezeu, pentru frumos, pentru oameni.
CEZARINA
ADAMESCU 10 august 2011 Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL |
|
|
|
Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero: Lucian Hetco (Germania). Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România) Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com |
