HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 Un căuş stelar de metafore – prăbuşite-n ţărînă,  

Carmen Tania Grigore, „Pulsul ţărânii”Editura RAFET, 2009

  

CEZARINA ADAMESCU, Agero

 

Volumul recent apărut în cadrul proiectului „Scriitori buzoieni pentru literatura română” -  sub egida Asociaţiei Culturale „Renaşterea Buzoiană” – cu o scurtă prezentare alcătuită de  Marin Ifrim, intitulată „Poeţi români din Anglia” – se înscrie în linia liricii de ultimă oră, de factură modernistă,  într-o tonalitate intimistă, caldă, încărcată de sensibilitate.

         Autoarea este o poetă a stărilor. Poezia ei este una de stare. Poemele sunt parcă strânse într-un căuş, precum  un şuvoi stelar de metafore, azvârlite de un magician precum licuricii noaptea, în ţărână. Un pumn de stele împrăştiate în iarbă.

         Nota dominantă o dă simţul matern, feminitatea rodnică înmugurind în surâsul pruncilor şi împlinită  în chip desăvârşit în familie. „LINIŞTE: Ascultă această linişte / preparată / din semnul de prunci / ca pe o glugă / cuvintele / peste orice ţipăt s-arunci, / să rămână vibrând / în jurul tău / mântuirea, / să simţi cum se dilată / în trup / un spaţiu – / paralel cu nemărginirea”. Aceasta însă este doar o primă impresie. Înaintând în lectură, atmosfera se schimbă  sensibil. Doar când vorbeşte despre copii, Carmen Tania Grigore se regăseşte în starea ei naturală: „CETATEA DE CRINI / Copiii se agaţă /de ceaţa nebună,/ se-nvârt în spirale / şi-nalt se prefac / în trenuri de marfă florală / şi-n turme / de fluturi precoci,/ siderali,/ se-nfruptă din / glezna lor, albatroşii,/ sub talpa înstelată,/ izvorăsc trandafiri,/ incendii de triluri / se-mpletesc şi-n erupţii –/ nimb se-arcuiesc / în cetatea de crini”.

La Carmen Tania Grigore fiinţele, fenomenele, lucrurile,  toate nasc, „un şuvoi stelar” naşte lumina; porii deschişi nasc mirosul de floare, cântecul apei se sparge-n oglinzi de cristal,  privirea poetei naşte uimirea în muguri, totul se îmbracă-n trăire, în naştere-renaştere, înviere. În această ipostază, poetei nu-i rămâne decât să se supună legilor firii, nu fără nelinişti şi întrebări, însă, se pune întrebarea:  DAR CINE...Dar cine, unde şi cum / paşii i-adună din drum / şi-i numără înalt,/ spre un infinit depărtat ?/ urmă de urmă,/  depuneri de clipă,/ adaos la îngeri de înc-o aripă,/ licăr de stele, fior de trăire,/ columnă spre dumnezeire ?” Frumoasă imagine! O columnă de dumnezeire, un licăr de stele, fiori de trăire! Se pare că sideralul îi convine şi-i prieşte mai mult decât teluricul, transcendentul mai mult decât contingentul, aspiraţia către înalt e mai puternică deşi poeta susţine că ascultă „pulsul ţărânii”.

         Limbajul metaforic în conferă scriiturii o notă elevată. Se pare că poeta nu are altă dorinţă mai mare decât a cânta tot ce vibrează în jur,  şi în acelaşi timp, de a se în-cânta de ceea ce trăieşte şi vede în jur: „ÎN-CÂNTARE: Cânt,/ şi mă încântă/ tot ce vibrează în jur,/ lumina subţiată / într-un sfânt abur,/ miresmele de mir / şi tămâieri înalte,/ sfiala adâncită / în rugăciuni de noapte,/ cânt,/ şi mă încântă/ starea sublimă / prelinsă / din secundă / şi tainic / mă străbate un şuvoi / şi îmi întoarce / lacrima înapoi,/ cânt,/ şi mă încânt, / şi de-am să uit / cumva să respir,/ o, Doamne,/ îndură-te / şi mă descântă”.

         Versificări uşoare, rime lesnicioase, întocmite fără migală, dau un ton vesel şi calm poemelor minuscule care nu dau mare bătaie de cap, ori  migrene nici cititorilor, nici lectorilor avizaţi. Desigur există şi exprimări forţate precum: „şi parcă... clepsidrez un timp” (Întrebare). Şi în altă parte: „Eu doar am stat / în contemplare,/ primordial era să fii,/ să ştiu că cineva / m-aşteaptă / şi-mi clepsidrează / sentimentul / că va fi iar / o nouă zi”. (Contemplare). Termenul, care nu există în limba română, mai apare în câteva rânduri. Desigur, poetul este un inventator de limbă, el uneori chiar reuşeşte să siluească delicat limba, dar în unele cazuri nu e bine să se exagereze şi să se işte formulări nefericite.

         Poeta se adresează divinităţii supreme, cerându-i: „INVOCARE: Hai vino, Doamne,/ şi mă străbate / precum un vifor de noapte,/ şi mă înclină / ca pe-un izvor de lumină,/ şi mă străpunge / ca un mir ce mă unge…”

         Iată şi o trăire lirică autentică, şi o revoltă împotriva neputinţei fiinţei: „IREAL: De-o vreme fac doar neplăcute / chiar gândurile-mi sunt negândite / şi vorbele-mi sunt nerostite / de gura celei ce nu sunt,/ Mă simt golită de veşmânt /

Şi-ngenuncheată în cuvânt / eu doar îngân lumesc descânt, / trăirea să mi-o pot permite,/ nu cer nimic, accept oricât / mi-e scurgerea în trup fierbinte, / şi sub depuneri de minut / se strâng senzaţii netrăite”.

         Poeta trăieşte  experienţe cosmice inedite care depăşesc puterea de înţelegere şi întrec toate legile  fizice naturale:

         „DOAR NĂSCOCIT.../ O lumină înspumată/ îmi spală / obrazul îmbibat /

când îmi apropii / tâmpla de stele / şi pleoape / mi-o sprijin pe ele, / sub mine /

transfigurat / stă spaţiul / ce-am survolat / şi aerul rămâne / nemişcat, / ca o lacrimă / pe-un obraz de bărbat, / şi timpul rămâne / răstignit / pe minus / şi plus infinit,/ şi totul rămâne / doar născocit,/ ca un noroc / neursit”. E drept că în cele din urmă, autoarea spune, că totul rămâne doar născocit, de domeniul visului ori al închipuirii.

Dar, frumoase sunt sintagmele şi imaginile poetice:  „şi timpul rămâne / răstignit / pe minus / şi plus infinit”- poeta aici a făcut, involuntar sau nu,  o consideraţie filosofică axiomatică.

         Există şi imagini admirabile, cum sunt acestea: „columna de gânduri/ e parcă din scrum / ce-l scutură în mine / cu nepăsare, timpul / şi parcă rulează / o seară de fum / prin toată structura / mea – transparentă,/ îmi caut lumina / pierdută pe drum,/

chiar dacă e noapte / în jur, permanentă”(Căutare).

         Poeta, ca mulţi alţi deopotrivă, trece prin diferite Stări: Stare de mirare, Stare de dor; Stare de aşteptare, Stare de alergare, Stare de vitraliu, etc.

         Imagini  poetice deosebite  în poemul: STARE DE MIRARE / În gândurile-mi / îngenunchiate de răbdare / se tot prelinge / de o vreme – / mirarea unor muguri care / s-au răsfirat / ca o tăcere / sub scoarţa / de cărbune stins, / semn c-am avut /

cândva curajul / să mângâi cerul / ce m-a nins”.

         Foarte interesantă mărturisirea din „Setea de cunoaştere”, e un fel de autoportret şi crez artistic: SETEA DE CUNOAŞTERE: Setea de cunoaştere /

este o stare / care trece prin mine / şi deturnează închipuirea,/ mă simt deseori /

agresată de o / identitate voluptoasă / şi mă retrag în / arhipelagul din cer,/ dar şi acolo o meduză / înserată pe o aură / îmi crapă câlcâiul / dislocând mântuirea /

şi iată-mă / sunt un Sisif,/ cărându-şi memoria / cu o disperare de genist / lovit de un indiscret laser”.

         Mai multe imagini cosmice decât telurice fac din poezia  Taniei Carmen Grigore, una aproape meta-reală, nu lipsite de frumuseţe însă: „EVADARE:

Sunt pregătită acum / să decolez din orbită,/ sarea, pământul,/ le-am îmbrăcat în umori,/ îmi ţin paşaportul/ mulat pe-o ispită, / nedetectabil şi / ros de candori,/ zborul îmi este / trasat prin cuvinte,/ limbajul e cerul / spintecat de-un sevraj,/ mă simt evadată / din oglinda cuminte / în care fluturi de ceaţă / au deschis vernisaj”.

         Aceasta conţine chiar câteva idei interesante  precum: zbor trasat prin cuvinte, limbajul e cerul; fluturi de ceaţă/ au deschis vernisaj, etc.

         Altă imagine foarte frumoasă este: „CELĂLALT EU: Ancorată în celălalt Eu,/ deja am stricat / echilibrul de sticlă,/ se vede cum ţipă / o lebădă / cu zborul tocat/ de un curcubeu”. Şi în aceasta, ca şi în altele se simte nevoia de dedublare. Una este persoana fizică, alta este poeta. Uneori, acestea sunt antagonice, alteori empatizează.

         Semnificativă pentru poetă este şi poezia „STARE DE MIRARE: În mine fluturi / îşi decantează mirarea,/ pluteşte o toamnă / prin dorul târziu,/ scobite celule îşi / agit evantaiul/ şi-mi tulbură osul/ traversat de-un pustiu,/ Entropic m-alintă / o tăcere pufoasă,/ aud cum nuclee / şlefuiesc primăveri,/ nu-mi mai încape / carnea şi gândul / în cuibul acesta / distilat de poveri”.

         Foarte interesantă şi plină se sensibilitate este şi poezia de iubire, deşi rar întâlnită în acest volum:  „GĂZDUIRE /Te-am odihnit / în gândul meu, străine / te-am învelit / cu pleoapa mea de vânt,/ ţi-am dat cămaşa / ruptă dintr-o pâine / şi încălţări / din osul cel cărunt,/ cuvântul tău / l-am veşnicit în glastră / şi la dospit / am pus al tău miros, / înşurubat-am crucea / ta măiastră / între plămânii / linşi de-un crin sfios”.

         Versurile sunt uneori preţioase, banale şi încărcate de imagini şi locuri comune, dar sunt salvate printr-o metaforă rară, ori de o rimă inedită.        

         Cutreierând acest meleag liric închipuit de poetă, chiar pe  urmele paşilor săi, ai o ciudată stare de  eliberare, te inundă dorinţa de înălţare spre noi culmi ale desăvârşirii. Este stimulativ şi  motivant şi în aceasta constă valoarea cărţii.

         Urmele unei melancolii funciare răzbesc la suprafaţă aburind bizar nisipul clepsidrei, şi interlocutorul  le percepe dureros, dar fiindcă  melancolia e starea de graţie a poeziei,  ele sunt asumate benevol:CE-AM VRUT SĂ FIU... Eu m-am închis / într-o şoaptă, / fereastra miroase / a simfonii şi-a chemări,/ străpunsă de / umbră / mă las dispersată / şi prin organe / mă trec încarnate ninsori,/ fluturi desculţi / îmi veghează minutul,/ tot ce-i uman / e limitat şi târziu,/ ascunsă-n oglindă / mimez începutul / unei secvenţe / din ce-am vrut să fiu”. Tonul este de lied nostalgic, mai ales în versul: „fereastra miroase/ a simfonii şi-a chemări”.

         Culori cenuşii străbat întreaga lirică a poetei: scrumul, cenuşiul, fumuriul, negrul, plumburiul,  ruginiul, griul, ori culorile putrede, tablouri destul de sumbre din care izvodeşte starea de eşec, de angoasă,   până şi lumina arde mocnit. De asemenea, ceaţa, amurgul, înserarea, înnorarea, predomină. Lipsesc cu desăvârşire galbenul, roşul, verdele, zorii de zi, soarele, vivificant şi dătător de speranţă,   ceea ce semnifică stările  de apăsare ale  poetei, dusă până la auto-hipnoză, aşa cum spune cândva. „CENUŞA DE GÂND / Mi-au putrezit ideile /sub tăcerea de stea,/ nu mai răzbesc emoţii / prin membrana afumată,/ o altă femeie / dinspre mine trecea,/ cu epoleţi de ochi / eu mă lăsam imitată,/ mă dor sinapsele / de câtă rugină / am putut bascula / în cofrajul ce sunt,/ doar ischemicul / focar de lumină / mai arde mocnit/ în cenuşa din gând.”

         Şi un poem rotund, de o limpiditate perfectă: „STARE DE VITRALIU:

Iubirea dozată de un greier orb,/ albatroşi cu ciocul sfredelind prin stele,/ din osmoza cuibărită-n maci / începându-şi valsul sângele-n poeme,/ gestul de rujare cu un alb sonet,/ filozofi călare pe golaşe vorbe,/ toată ignoranţa îmbrăcată-n ger /

doar o ciocârlie spintecând aorte,/ iată un vitraliu pus într-o clipită,/ afumat haotic de-un intrus rebel,/ prea frumos să-şi spargă chipul din oglindă,/ prea urât să tragă glonţul din penel”.

         Poeta doreşte să iasă din starea  de neputinţă şi slăbiciune şi teamă de sine,  care o pot duce la obsesie: PROBABIL UNDEVA: în zadar am licitat / primăvara,/ cireşul lăcrima / pentru un verde mai plin,/ sufletul mi se / rostogolea într-o / confesiune profundă / din Holderlin / în Holderlin,/ probabil undeva / cerul îşi golise / călimara / şi eu / nu-mi mai / găseam mâinile / ca să scriu”.

         Poeta e mai mult cerebrală decât senzuală, mai mult intuitivă decât palpabilă. Iar simţământul  ludic îi este străin şi parcă o pândeşte o vină necunoscută. Explicaţia ar fi în poemul: „UITARE: Eu am uitat / să mai fiu eu / când m-am întors / în cristalinul pântec, / transfigurat de pre-trăiri,/ cu greu / am mai putut jongla / prin labirintul cântec,/ de sub etanşul / ochi matern,/ adulmecând / figuri de stil suspecte,/ un Alter Ego / mi s-a înfipt în stern / şi-am înfrunzit / a logos prin caiete”.

Şi nu o dată poeta vorbeşte de un alter-ego, de dedublare, de o altă fiinţă care ar locui-o. Iată şi în această poezie, autoarea se recunoaşte „dublată de o taină”:

VEI MAI ŞTI: Copilul meu, / vei afla prin decret / că am fost / negustor de iluzii,/

nu am vrut să casez / pelerina de flori / să nu dezmint înserarea / cu concluzii, /

dublată de o taină / mă cioplesc / în ecuaţii ciudat îmbinate, / vei mai şti oare /

să mă strigi / când circular,/ mă voi plia / pe seminţele negerminate”?

Şi tot de dedublare este vorba şi aici: „O ALTĂ FIINŢĂ : Uneori mă străbate / o altă fiinţă,/ fără de umbră / şi fără de început,/ în jur neclintirea / îşi ascute / prin oase, tăişul,/ mă aplec / din subteran să culeg / un strigăt ce / numai eu îl aud / mă aplec şi/ sudoarea-mi atârnă / ca un cer franjurat,/ dezvelindu-mi cuprinsul”.

         Se pare că autoarea nu se simte tocmai bine în propria piele şi caută mereu să devină altcineva, şi aceasta nu are neapărat conotaţii psihanalitice.

Ondulaţii, sinapse, cercuri,  acolade, prisme, celule stem, nucleu,  o folie aderentă, cofraje,  verbul „a bascula” ; un translucid şemineu,  o orbită, elemente fizice, chimice,  geometrice înlocuiesc  inefabilul, „acel ceva plăpând, înaripat şi sacru” – (Platon), mlădierea culorilor după formatul petalelor florii. Uneori, utilizează chiar termeni tehnici, total nepoetici, ca să-şi slujească ideea: „mă asamblez / de fiecare dată / mai uituc,/ minus un sentiment,/ minus o tăcere,/ voi rămâne cândva / subţire ca un gând”. (Poem desfăşurat).

         La fel în poemul  „Stare de poet” unde ne aşteptam cu atât mai mult la imagini diafane, autoarea foloseşte termeni care nu au de-a face cu poezia: „STARE DE POET / Decuplată de / la un dor indus / au rămas fără / noţiunea de iubire,/ ameţitor îmi umblă / organele prin trecătoarea / de carne,/ tulburând neclintirea,/ doar sângele, solitar,/ mai balansează / starea de poet / şi-mi strecor înadins / sublingual,/ un fluture incandescent”.

            Cum poţi fi decuplat de la un dor indus?  Cum poate sângele să balanseze starea de poet?  Cum poate cineva să-şi strecoare înadins, sublingual, un fluture incandescent? Cum poţi bascula rugina într-un cofraj care nu e altul decât propriul trup?

         Poeta nu se fereşte de expresii uzuale fără muzicalitate, fără eufonie, apoetice.

Se pare că acestea  o  slujesc în transfigurarea stărilor.

         Bântuită de „Invazia cuvintelor” – ea caută uneori „Poteci subterane” pentru refugiu. Iată cum o asaltează, cum o hărţuiesc şi cum o aleargă cuvintele: INVAZIA CUVINTELOR: Să ştii, invazia cuvintelor/ e ca o placentă imponderabilă / în care se-ntâmplă / doar să fiu,/ intoxicată de atâta eroare, / un alt chip priveşte / ascuns profund / sub un liturgic plin”.

         Cu un alt chip ce-o priveşte ascuns profund, uneori cu o altă personalitate, poeta încearcă să-şi trăiască propriile stări, să-şi revendice propriile simţăminte, propriile amintiri, pentru că altfel, o pândeşte înstrăinarea, izolarea, ori, mai grav, rătăcirea prin labirintul lăuntric, fără firul salvator pentru găsirea ieşirii.

         Însă, volumul de faţă, care nu-şi justifică titlul decât în măsura în care noi toţi suntem „ţărână”, lut şi   suflare de duh, oferă celui care-l lecturează experienţe interesante, o modalitate de a privi viaţa dintr-un anume unghi, o anumită tipologie umană, ceea ce nu e deloc superfluu, ci dimpotrivă. De fapt, terminând cartea, constaţi că ai aflat prea puţine lucruri despre autoare, ba mai mult, te adânceşti în mister şi poeta parcă doreşte să menţină distanţa, să se depărteze, în loc să se apropie.

         E o senzaţie stranie, pentru că, de aceea citeşti un autor, ca să-l cunoşti mai bine. Poeta posedă o artă bine regizată de a se ascunde sau arta deghizării, poate din teama ca oamenii să nu afle cu adevărat cine este. Ceea ce înseamnă că nu s-a eliberat total de complexe. Poezia tocmai această teamă o înlătură, conferind prilejul – poate unic – ca autorul să se elibereze de angoasantele complexe şi de timiditate. E un exerciţiu interior destul de complicat, dar şi simplu, în acelaşi timp, ca ieşirea la rampă, pentru a-ţi învinge timiditatea.

         Carmen Tania Grigore cu acest volum a intrat în lumea literară de aici ori din Marea Britanie şi sperăm, cu volumele care vor urma, că-şi va limpezi tot mai mult glasul, privirea, auzul spre a auzi ceea ce omul comun nu aude, spre a vedea, ceea ce privitorul obişnuit nu distinge, şi de a-şi rosti, în cele din urmă discursul liric, într-o perfectă empatie cu sine însăşi.  Şi poate atunci, o vom putea cunoaşte şi recepta mai profund şi ne va deveni foarte apropiată căutând în ea, ceea ce nu putem găsi în noi înşine.

 

CEZARINA ADAMESCU, Agero

15 martie 2010

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com