Revista AGERO Stuttgart - redactor Lucian Hetco

TENDINŢELE LITERATURII ROMÂNEŞTI ÎN SECOLUL 20

CĂUTARE DE IDENTITATE ÎN CARTEA LEGĂTURI BOLNĂVICIOASE

DE CECILIA ŞTEFĂNESCU

Kerstin AHLERS*

Grafica de Roca (Agero)

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII

Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

„Inferior, pentru că e tînăr.

Rău, pentru că e tînăr.

Senzual, pentru că e tînăr.

Trupesc, pentru că e tînăr.

Distructiv, pentru că e tînăr.

Şi în această tinereţe – demn de dispreţ.”

(Witold Gombowitz, „Pornografie”)

Scriitoarea Cecilia Ştefănescu s-a născut în 1975 şi în prezent este stabilită în Bucureşti, unde este căsătorită cu poetul Florin Iaru. A absolvat Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. A publicat în volumele colective Ferestre 98 (Editura Aristarc, 1998) şi Tescani 40238 (Editura Image, 2000). În 2002, a debutat editorial cu volumul Legături Bolnăvicioase a cărui ecranizare a avut premiera în aprilie 2006 (regizor Tudor Giurgiu, produs de Libra Film). A tradus din franceza L’auberge des pauvres de Tahar Ben Jelloun (2002) şi La petite marchande de Daniel Pennac (2004). Intrarea soarelui este cel de al doilea roman al sau.

..............................................................................

A o clasifica pe scriitoarea Cecilia Ştefănescu într-o generaţie literară este dificil. După cercetarea mea, nu aparţine cu exactitate unei generaţii anume. Este menţionată ca prozatoare din generaţia 90 dar şi ca aparţinând generaţiei 2000.

O altă problemă pe care am întâlnit-o nu este doar clasificarea Ceciliei Ştefănescu, ci în special întrebarea dacă există într-adevăr o generaţie 90 şi o generaţie 2000. În articolul Generaţia 2000 – O introducere, Claudiu Komartin neagă o generaţie 90, dar se pronunţă pentru o generaţie 2000: „O «generaţie 90» este un non-sens, chiar dacă în această promoţie literară, în acest «arc» cronologic putem remarca prezenţa a doi poeţi extraordinari, Cristian Popescu şi Ioan Es.Pop, ale căror creaţii au părut – pe bună dreptate – noi, «înalte», detaşându-se vizibil de optzecismul «canonizat». Ei debutează la sfârşitul anilor ’80 - începutul anilor ’90 cu volume de poezie formidabile (Familia Popescu, respectiv Ieudul fără ieşire), dar nu înseamnă că pentru aceşti doi însemnaţi poeţi (la care i-am mai putea adăuga pe valoroşii Daniel Bănulescu, Simona Popescu, Caius Dobrescu sau Mihail Gălăţanu) – ce să mai vorbim de un prozator ca Radu Aldulescu, ce pare a-şi găsi cel mai bine locul lângă ei – inventăm o generaţie. Oricât de tare ar fi tras Dan-Silviu Boerescu, criticul oficial, devenit matroană în imperiul PRO, să impună aşa ceva. Doar dacă nu cumva dorim – şi putem face asta, dacă ţinem cu tot dinadinsul – să numim GENERAŢIE tot ce mişcă în cuprinsul unei culturi. În schimb, ceea ce a fost numit generaţia 2000 este în mod vizibil, adică are toate datele «naturale» şi premisele dobândite pentru a fi responsabila unui hiatus cu trecutul şi purtătoarea mandatului acestei responsabilităţi.”

Părerile sunt împărţite şi în legătură cu generaţia 2000 - pe de o parte se mai discută dacă există cu adevărat, pe de altă parte deja se vorbeşte despre direcţiile ei: fracturalism, extremism, eroticism şi neo-expresionism. Claudiu Komartin explică pe larg: „Am auzit de atâtea ori în ultimii ani spunându-se cu năduf că prea mult se vorbeşte la noi despre generaţii. Observaţie corectă şi de bun simţ. Glosăm atât de mult pe marginea generaţiilor, încât uităm să mai vorbim despre membrii lor, despre operele acestora, despre concepţiile şi atitudinile esenţiale dintr-o perioadă istorică, adică despre lucrurile care contează cu adevărat pe termen lung. În opinia mea, nu ar trebui ca mirajul generaţiilor (dacă nu e deja un fetiş) să cuprindă atât de mulţi scriitori, în special critici şi istorici literari, sub privirile consternate – şi tot mai confuze – ale publicului. Dar nu este mai puţin adevărat că folosirea conceptului respectiv este necesară pentru corecta «aşezare» – istoriceşte vorbind – în context a personalităţilor şi-a faptelor marcante dintr-un timp sau din altul, pentru delimitările potrivite şi pentru înţelegerea spiritului epocii. Reliefat mai cu seamă în faptele de cultură născute-n decursul ei.”

Voi rămâne la opinia D-lui Komartin şi nu voi intra în discuţii referitoare la existenţa sau nu a acestor generaţii şi la apartenenţa Ceciliei Ştefănescu la o generaţie anume. O voi trata ca pe un „membru” al tinerilor scriitori din România, care în opinia Iuliei Dondorici nu sunt un grup literar şi nici o mişcare literară, ci autorii care au debutat în ultimii cinci ani şi au adus ceva nou în literatura română, dintre care cei mai mulţi au fost publicaţi de Editura Polirom din Iaşi. Literatura tânără este mai mult o literatura „actuală”. Sunt tratate temele şi problemele actuale ale prezentului (românesc), cum ar fi viaţa tinerilor în prezent şi în trecutul mai apropiat. Putem vorbi despre două direcţii mai mari. Există o proză biografică cum ar fi în opinia Iuliei Dondorici opera Ceciliei Ştefănescu. În acest fel de literatură, „Eu-l” ocupă un loc central. Autorii scriu o biografie ficţională, este o înscenare literară a propriilor vieţi, proza este imaginativă, se poate numi şi autoficţiune, cu un limbaj poetic şi metaforic.

“Sunt un scriitor care insistă foarte mult pe stil. Pentru mine acest aspect e foarte important. Scriitorii pe care îi admir la rându-mi sunt nişte foarte buni stilişti şi cred că forţa cărţii mele stă, în primul rând, în stil, şi nu în subiect. E adevărat, subiectul poate trece drept scandalos, dar am avut şansa să îl îngrop în stil şi aici se amortizează eventualele şocuri.” (Cecilia Ştefănescu)

Pe langă aceşti scriitori, putem vorbi apoi despre scriitorii care au un stil mai „simplu”, ironic şi cu umor, ca de de exemplu Dan Lungu. Personajele sunt foarte des copii ai străzii, beţivani, nebuni sau pur şi simplu oameni „normali”.

Discuţia despre existenţa unei generaţii 2000, negată de unii, afirmată de alţii, arată că scriitorii au ceva în comun, fie stilistic, fie ideologic. Scriitorii tineri aparţin unui „grup” care a copilărit în timpul comunismului şi care a devenit adult în postcomunism. Ceea ce au tinerii scriitori în comun este experienţa revoluţiei, nesiguranţa materială şi ideologică, valul de informaţii care a venit după 1989 peste România, haosul, conflictul între generaţii şi căutarea unei identităţi în această fază de transformare. Toate acestea dar şi speranţa, diversitatea, aventura şi plăcerea de viaţă sunt aspectele generale ale literaturii române tinere.

În cartea Legături Bolnăvicioase este vorba despre o iubire „bolnăvicioasă” şi nemărturisită între două fete, Kiki şi Alex. Scenariul are loc în Bucureşti, unde adolescentele sunt colege de facultate. Kiki, din Bucureşti, este o fată gânditoare, melancolică, dar şi plină de viaţă şi rebelă. Alex vine din provincie, este o persoana cuminte şi calmă. Kiki dezvolta o pasiune pentru Alex. Dar nu doar pentru ea, ci şi pentru fratele ei, Sandu şi pentru Renato, un artist cu care devine prietenă. Fetele petrec foarte mult timp împreună şi îşi descoperă dorinţele şi plăcerile comune.

„Am vrut să scriu o poveste de dragoste, fără nici un fel de intenţii feministe sau de epatare a burghezului. Am scris despre povestea unei fete care, întîmplător, se îndrăgosteşte de o altă fată şi despre modul inconsecvent, deseori crud, în care ajungem să ne gestionăm propriile dorinţe. Ceea ce s-a păstrat în scenariu şi, sînt convinsă, se va păstra şi în film este tocmai parfumul acela inefabil al unei istorii de iubire de tinereţe, în care ceea ce contează sînt tocmai amănuntele, micile detalii care compun o relaţie, care-i creează iluzia de perfecţiune şi, mai apoi, îi atrag destrămarea. Acele mici detalii care recompun fiecare personaj ca într-un puzzle, cu amintirile, spaimele, istoria şi aşteptările lui punctuale.” (Cecilia Ştefănescu)

Povestitoarea se află într-o criză a identităţii, în faza de adolescenţă. Comportamentul ei seamănă cu cel al oamenilor care suferă de hebefrenie, o boală care induce o stare de spirit depresivă, fără caldură emoţională, dar, pe lângă aceasta, un comportament vesel şi entuziast. La aceşti oameni, comportamentul nu mai are de a face cu realitatea. Au contacte sociale din ce în ce mai puţine şi o fantezie foarte mare. În cazul de faţă, nu trebuie să înţelegem boala ca fiind una reală ci ca un simbol care ne arată ambiguitatea şi criza de identitate a povestitoarei. Fusese dintotdeauna o fată cu o fantezie mare, construindu-şi o lume proprie. („...ochiul care mă privea din tavan şi liniile luminoase care mă ţintuiau de pat şi omul-arc care dormea sub mine şi lemnul vorbitor de la căpătâi şi glasvandul viu al uşii erau cît se poate de reale”, p.33). Când era copil, şi-a imaginat că se plimbă cu bunicul ei inexistent pe străzile Bucureştilor („Bunicul ăsta era o simplă închipuire...”, p.99). Ca şi bunicul, Kiki a existat în imaginaţia ei. Prima dată este menţionată este la pagina 52, când povestitoarea se afla încă la grădiniţă („...unde mă aşteptau Kiki şi cutia de dulceţuri”, p.52). Deja, copil fiind, avea o imagine vagă asupra ei, care cu timpul a devenit mai intensă şi constantă („Nu ştiu dacă mi s-a părut sau poate chiar am văzut-o pe Kiki, dar era exact cu un an înainte de a o cunoaşte cu adevărat”, p.100).

Fata citeşte foarte multe cărţi exigente. („...îi citeam pe Cioran şi Eliade, p.44; „...stăteam mai toată ziua cu nasul în cărţi..., p.45). Din cauza circunstanţelor sociale, din plictiseală, fuge, prin citit, de realitate şi trăieşte în lumea ei („...toate mă făceau să mă scîrbesc de acel loc şi să mă înfund mai abitir în cărţile mele de poezie modernistă, în comentarii foarte complicate şi în discuţii pe teme de examen”, p.9). Aşa poate uita de restul lumii, putând să se ascunda în fanteziile ei, unde se simte sigură şi salvată. Este o persoană foarte vulnerabilă şi nefericită. Deoarece se simte în siguranţă jucand rolul altui personaj, fuge de ea însăşi îmbracându-se în haine bărbăteşti sau copiind pe o prietenă a ei. Dispoziţia ei sufletească se simte în toată cartea: melancolie, depresie, plictiseală. Kiki este imaginată aşa cum ar şi-ar dori povestitoarea să fie. Ea, gânditoare şi melancolică, vede în Kiki ceea ce nu este. Kiki este imaginată ca un supliment, dar un supliment care nu poate să existe fără cealaltă parte. Este ca o umbră care o însoţeşte mereu pe povestitoare.

În ultimul capitol, se schimbă ceva în viaţa fetelor. Alex se mărită în orăşelul ei şi povestitoarea intră într-o nouă fază de viaţă. Reuşeşte să-şi căute un loc de muncă ca cititoare care evaluează cărţi („...dar cred că ai putea să fii o bună cititoare”, p.181) şi termină cu trecutul ei („După ce m-am despărţit de Renato, am rămas singură cuc”, p.182). Dar oare chiar aşa să fie? Căci trebuie menţionat că nu ea a pus sfârşit relaţiei cu Renato (p.182). Şi Kiki? A plecat şi Kiki cea imaginară? Finalul ultimului capitol aduce umbra îndoielii. Povestitoarea vede o păpuşa într-o vitrină care seamănă cu ea însăşi şi care îi face cu ochiul la fel cum îi făcea şi Kiki (p.187).

„Când m-am apucat să scriu cartea, mă loveam de un tabu: acela că nu mai poţi scrie despre dragoste, de exemplu, despre marile teme. Că marile teme «s-au fumat» într-un fel. Acest lucru m-a iritat foarte tare, pentru că mi se pare că, de fapt, poţi scrie despre orice. Inclusiv despre moarte sau dragoste. Până la urmă, acolo ajungi, vrând-nevrând. Eu am vrut să scriu o poveste de iubire. Si este normal să iţi doreşti să o faci mai puţin obişnuită. Până la urmă, între cele doua fete, personajele mele, este mai degrabă o prietenie amoroasă.“ (Cecilia Ştefănescu)

Pentru Iulian Ciocan, nici un text din literatura română nu este comparabil cu Legături Bolnăvicoase. După părerea lui, „avem de-a face cu un roman neobişnuit, provocator, cu o ficţiune care nu copiază realitatea, dar care te face să redescoperi lumea înconjurătoare”. El accentuază faptul că autoarea nu descrie doar viaţa unei lesbiene, adică o periferie a societăţii, ci povestea a două lesbiene în devenire. Nu lesbianismul însuşi pare a fi important în poveste, ci transformarea a două fete în două fete lesbiene. Cecilia Ştefănescu scrie despre fenomenul acesta, dar fără să judece. Ea nu condamnă şi nici nu reabilitează lesbianismul. Scrie despre dragostea lesbiană ca şi cum ar fi o dragoste „normală”. Lui Iulian Ciocan i se pare interesant faptul că „Cecilia Ştefănescu ne dă de înţeles... că ceea ce în mod obişnuit se consideră a fi de natură «intimă» este în realitate generat de evenimentele exterioare. Lesbianismul nu se moşteneşte, el este produsul socialului şi deseori este singura modalitate de a «evada» din această lume agresivă şi indiferentă care ne înconjoară.”

Cartea aduce în prim plan o tema tabu în România: homosexualitatea. Homosexualitatea pare să nu fie acceptată nici de generaţia părinţilor, dar nici de cei tineri, adică de generaţia nouă („...începuse să se eschiveze atunci cînd o invitam la noi la pileală. Spunea în glumă, dar ochii ei erau foarte serioşi, că nu vrea să ne strice prietenia şi că aşa ar trebui să facă şi ceilalţi”, p.96/97). “Eu cred că prin cultură suntem heterosexuali. Există o urgenţă de a ne reproduce. Ne cuplăm şi ne acuplam spre a supravieţui, dar fiecare are «confuzii» în cap. Ar fi bine pentru vânzarile de carte şi film să spun ca sunt lesbiană. Nu sunt. Mi-aş fi dorit să epatez burghezul, dar natura din care am scris eu cartea o constituie copilăria şi relaţiile foarte apropiate pe care le aveam cu colegele. Si le-am lungit până unde nu se mai putea. Stiu cât patos puneam în întâlnirile mele din copilărie, câtă tensiune exista în telefoanele cu colegele.“ (Cecilia Ştefănescu)

Romanul este şi o critica sociala, vorbind despre singurătate şi lipsa de sprijin familial („Familia, copiii, casa în general s-a dus dracului. De-acuma, lumea este a ciudaţilor”, p.78; „Acasă... lipsa mea începea să nu mai intereseze pe nimeni”, p.80). Criticat este şi timpul comunismului („Puţin după ce am început clasa întîi, cartierul unde locuiam a început să fie demolat...”, p.111; “... trecînd pe lîngă munţi enormi de moloz sau schelete de case”, p.113), dar şi situaţia socială actuală („... călcînd îngreţoşată peste mizerii, ambalaje de biscuiţi şi mere stricate, resturi, excremente şi rîuleţe de urină îngheţate peste noapte...”, p.75). Este criticată viaţa socială şi politică în România, dezrădăcinarea tinerilor şi viaţa scriitorilor. Rămâne însă centrală povestea de dragoste, o poveste de dragoste foarte diferită de alte poveşti de dragoste din literatura română.

Pe lângă toate aceste aspecte, tema principală a cărţii rămâne problema identităţii. Iubirea lesbiană şi viaţa din jur nu interesează prea mult. Importantă este căutarea de identitate în faza de trecere de la copilarie la maturitate.

.......................................................................................

Surse

Ştefănescu, Cecila, Legături Bolnăvicioase, Editura Polirom, Iaşi, 2005

http://atelier.liternet.ro/articol.php?art=2613 (18.03.08)

http://clubliterar.com/text.php?tid=1825 (18.03.08)

http://de.wikipedia.org/wiki/Hebephrene_Schizophrenie (06.04.08)

http://ro.wikipedia.org/wiki/List%C4%83_de_tineri_scriitori_rom%C3%A2ni (18.03.08)

http://www.aurora-magazin.at/gesellschaft/rum_dondorici_lit_frm.htm (18.03.08)

http://www.aurora-magazin.at/gesellschaft/rum_dondorici_lungu_frm.htm (18.03.08)

http://www.contrafort.md/2002/93-94/381.html (18.03.08)

http://www.perlentaucher.de/artikel/2690.html (18.03.08)

http://www.polirom.ro/catalog/carte/legaturi-bolnavicioase-1946/presa_01.html (19.03.08)

http://www.polirom.ro/catalog/carte/legaturi-bolnavicioase-1946/presa_02.html (19.03.08)

* Kerstin AHLERS s-a născut în 1982, la Meppen, Germania. După o şedere de doi ani în România, a început studiul Limbii şi Literaturii Române la Universitatea din Leipzig, în cadrul Facultăţii de Romanistică (portugheză şi română), aflându-se în ultimul an de studii. Aparţine ultimei generaţii de studenţi germani cu specializarea în Limbă şi Literatură Română de la Universitatea din Leipzig, Departamentul de Limbă Română din cadrul Facultăţii de Romanistică aflându-se, din păcate, în ultimul an de existenţă.

Îi multumesc domnişoarei Kerstin Ahlers, pentru acestă lucrare şi pentru faptul că onorează revista noastră cu prezenţa domniei sale. Poate Statul Român va fi receptiv în urma acestui mesaj şi se va ocupa mai mult de imaginea României peste hotare, alocând fonduri instituţiilor de învăţământ din străinătate care promovează limba română.

George ROCA

Redactor AGERO

Comentarii de la cititori

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)