Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

"Timp şi Sarbatoare. Obiceiuri şi tradiţii calendaristice la români”.

Prefaţa (Julia Maria Cristea) şi postfaţa (Artur Silvestri). Note şi aprecieri

 Impresii si pareri personale in FORUM

In curand va aparea la Bucuresti volumul "Timp si Sarbatoare. Obiceiuri si traditii calendaristice la Romani", semnat de doamna Julia Maria Cristea. Cartea, ingrijita de prof.Artur Silvestri, este recomandata de mai multe personalitati ale culturii romanesti de azi. Majoritatea articolelor cuprinse in volum, au aparut in revista noastra, deci vom putea spune ca "Timp si Sarbatoare" reprezinta una din  "CARTILE AGERO". Viitoarele saptamani vor aduce si alte carti importante pe care AGERO le face posibile sau le ocazioneaza.

Prefaţa

Motto:

Tatălui meu,  căruia îi datorez tot ceea ce  însemn,  structura mea sufletească,  credinţa şi mai ales felul de a privi şi a înţelege oamenii şi viaţa.

1. De ce am scris

Publicarea acestei cărţi,  m-a bucurat enorm,  dar m-a şi speriat puţin,  deoarece mi-a stârnit un noian de intrebări la care nu pot să răspund.

Oare summum-ul acestor articole publicate intr-un ziar virtual,  al românilor de pretutindeni reprezintă un tot unitar? Am reuşit sa conturez cât de cât,  sumar chiar,  uriaşele resurse de sensibilitate, căldurä şi poezie a sufletului poporului nostru? Suntem poate singura naţie care pentru fiecare moment al vieţii - trist sau fericit,  are infinit de multe cântece,  versuri şi muzică născute din prea plinul trăirilor.

De la tatăl meu am auzit atât de multe.  Cânta minunat şi de bucurie şi de jale.  Doinele lui îţi rupeau sufletul şi deşi eram copil plângeam de emoţie,  căci pe atunci nu ştiam ce însemna tristeţea.  Nimeni ca el nu trăia atât de intens  pricesnele,  cântate in biserica Casa Domnului-din Blaj,  unde şi acum există lângă altar,  strana pe care e pusă o plăcuţă de alamă cu numele familiei - Dr.  Av.  Constantin Dinu Olteanu.  

Au trecut zeci de ani de atunci si tot îmi amintesc cuvintele celei mai frumoase Pricesne,  care mi-a rămas pe retina sufletului ca un adevărat îndreptar de viaţă.  O redau aici,  deoarece nu cred că există un ardelean,  care să nu fi auzit această adevărată odă,  înălţată Domnului:

 " Spune-mi mie Doamne,  ce este omul / Pe faţa pământului / Praf şi pulbere / Care-l bat vânturile/ Iară sufletul / Este numai o scântea / Doamne,  Doamne,  înaintea ta. ”

            La fiecare articol mă gândeam - tăticu va fi fericit că scriu despre ceea ce a iubit şi respectat cu sfinţenie şi credinţă o viaţă întreagă.  El a avut un adevărat cult al pământului,  al naturii care era inceputul şi sfârşitul,  părinţii virtuali,  lumea intreagă.  Ne spunea: când vă simţiţi rău, mergeţi cu picioarele goale pe pământ,  imbrăţişaţi pomii şi impărtăşiţi-vă din energia dată lor de Dumnezeu.

Sunt tradiţii pe care le-am cunoscut,  ori văzute şi trăite,  ori povestite de tatăl meu,  cu tristeţe şi nostalgie că  " vremurile s-au schimbat "  şi s-au uitat datinile străbune care ne definesc ca naţiune. " Ne pierdem rădăcinile - spunea el,  şi un popor fără rădăcini,  ajunge să fie aşa precum ciulinii,  duşi de vânturi pe coclauri”.  

Aşa cum s-a şi întâmplat,  ne-am răspândit ca cenuşa orbului in lume. . . şi desfid pe cel care poate să spună cu mâna pe inimă că nu are nostalgia adevăratei lui identităţi,  pe cel care spune că a şters cu buretele TOT ce a reprezentat viaţa petrecută  " în ţara sa”,  căreia îi aparţine ca formaţie spirituală,  de care l-a legat minunaţii ani ai copilăriei şi adolescenţei, prima dragoste, prietenii de suflet,  visurile,  dorurile,  speranţele şi în ultima instanţă mormintele părinţilor la care nu se mai poate duce decât arar,  pentru a le pune o lumânare şi o floare –  şi întorcând iremediabil pagina existenţei a luat-o de la inceput fiind cu totul si cu totul un alt om.  

Am inceput să scriu aceste articole din cumplita nostalgie.  Era o reîntoarcere în anii copilăriei când eram fascinată de acele sărbători pe care le aşteptam cu emoţia şi nerăbdarea unui basm trăit real. N-am să pot uita corul teologilor,  al studenţilor şi apoi al ţăranilor din Blaj,  ce ne colindau în noaptea de Crăciun; nici felul în care în dimineaţa de Paşte veneau băieţii cu  " udatul” spunând:  " am auzit că aveţi o floare frumoasă,  am venit s-o ud să nu se veştejească” şi ne stropeau cu colonie; nici cununa de Sânziene aruncată pe vârful casei şi roţile de foc rostogolite de pe deal; nici dansul Paparudelor ce veneau din casă în casă în timpul secetei; nici culesul viilor de la Spătac cu slujba făcută de preoţi cu mare smerenie,  ca să mulţumească pentru rodul pământului; nici pelerinajul de la Cărbunari de Sfânta Maria Mică ( 8 sept. ) şi multe,  multe altele pe care cu tristeţe şi nostalgie mi le relata tatăl meu,  ca un fel de Remember,  sau cel puţin ca să ştiu,  să povestesc la rându-mi copiilor mei,  ca pe ceva de suflet,  al nostru,  care nu ni se poate lua,  la care e o impietate să renunţi.

După ani, am avut norocul să lucrez alături de soţul meu în echipa de cercetare a Academiei române,  în diverse zone ale ţării,  alături de mari somităţi: Academician Prof.  Dr.  Ştefan Milcu,  Prof.  Dr.  Horia Dumitrescu,  vestitul etnograf – Prof.  Romulus Vulcănescu şi pasionata şi uluitoarea cercetătoare de folclor - doamna Prof.  Florica Comişel,  care ulterior mi-a fost profesoară la Conservatorul de Muzică.  Am revăzut,  retrăit şi în parte am cunoscut o bună parte dintre aceste tradiţii,  la locul lor de baştină.  Am fost fascinată de Nedeile din Văgiuleşti,  de şezătorile din Drăguş,  de nunţile şi sărbătorile din Şovarna şi altele care,  erau atât de asemănătoare cu cele cunoscute din Ardeal.

Am început să scriu aceste articole pentru a retrăii din amintiri,  bucuriile de odinioară.

Este sentimentul avut de eroul basmului  " Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”ce trăind in lumea mirifică din Împărăţia zânelor,  unde totul era sub semnul luminii şi bucuriei veşnice,  totuşi i-a fost DOR.  Un dor cumplit,  de tot ce a insemnat viaţa lui de odinioară. 

Dar nimeni nu se poate intoarce in trecut şi chiar dacă am putea face asta,  noi nu mai suntem cei de odinioară. . .

Doar când pierzi ceva drag, realizezi golul enorm lăsat in urmă,  care,  cu nimic nu se poate umple,  doar cei plecaţi pe drumurile pribegiei,  mai devreme sau mai târziu,  ştiu ce inseamnă asta. .

Am scris aceste articole ca o datorie, sau o profesiune de credinţă.  Cât am ştiut şi cât m-am priceput.  Cei ce trăiesc prin toate colţurile lumii TREBUIE să ştie că părinţii şi bunicii,  moşii şi strămoşii noştrii au trăit in respect şi cucernicie faţă de tot ceea ce a fost creat de către Spiritul Divin al Universului şi faţă de pământul străbun.  Datinile şi tradiţiile sunt o forma a acestui respect - chiar daca au caracter mitologic,  iar varietatea lor reprezintă infinitele resurse ale spiritualităţii  neamului nostru,  cu care nu putem decât să ne mândrim.

 Respectând datinile noastre,respectăm credinţa părinţilor şi străbunilor noştrii,  chiar dacă intr-un fel i-am trădat - plecând.  Am dorit ca cei plecaţi aşa ca mine şi mulţi, mulţi alţii născuţi pe alte tărâmuri dar rămaşi de formaţie română,  să ştie,  să le cunoască.  Şi tare m-am bucurat când am primit un mail din Germania în care mi s-a confirmat că strădania mea prinde roade.  Citez: " Cu atât mai mult e important ceea ce faci,  pentru a le da românilor un pic de  " Selbstbewußtsein” ( încredere în Sine) şi mai ales  a nu läsa sä moarä ceea ce ţine de coloana noasträ vertebralä culturalä”.

In lumea intreagă fiecare etapă a lucrului pământului este binecuvântată de către preoţii religiei ţării respective. E doar un exemplu.  La noi s-a uitat şi piosul obicei de a binecuvânta pâinea noastră cea de toate zilele,  făcându-se o cruce pe ea,  inainte de a o tăia.

Contemporaneitatea urbană refuză ideea că datorăm respect tradiţiilor înaintaşilor noştrii, le ignorează pur si simplu,  parcă s-ar ruşina de ele.  Ba chiar am auzit: asta ţine de lumea satului, eu nu sunt ţăran,  am trăit la oraş.  Dar dacă nu ar exista această lume a satului, care se străduieşte sa facă pământul să rodească,  oare intelectualii oraşelor ce ar mânca? O simplă intrebare retorică.  Sunt tare multe de spus…

 Aş vrea spre analogie să dau doar un singur exemplu, care este mai mult decât relevant.  În Thailanda, prima brazdă de primăvară a plugului este serbată la Bangkok în mod festiv,  într-o ceremonie complexă,  rituală şi mai ales religioasă,  la care participă alături de ţărani,  nu numai preoţii budişti ci însuşi regele ţării.  Este doar un singur exemplu de tradiţie respectată cu sfinţenie, din nenumăratele descrise în cartea mea «  În Ţara Surâsului – Thailanda »,   tocmai pentru a arăta ce componentă importantă reprezintă ele în viaţa unui popor.

Nu ştiu dacă am reuşit să transmit ceea ce simt de fiecare dată când scriu despre tradiţii.  Dar sunt convinsă că cei care citesc vor invăţa cel puţin că suntem un popor care nu avem niciun motiv să ne ruşinăm in faţa altor popoare.  Vor învăţa că avem mitologia noastră, atât de savuroasă.  Vor învăţa semnificaţia nenumăratelor sărbători.  Vor învăţa cu cât respect priveau străbunii noştrii pământul, întreaga natură şi pe creatorul ei.

Suntem tributari a tot ce importăm – o formă prost înţeleasă a democraţiei sau libertăţii, dar ignorăm ce avem si e mare păcat.  

Ne pierdem identitatea,  rădacinile care ne asigură hrana spirituală.  Şi exemplul de viaţă decentă,  corectă şi cu frica de Spiritul Divin,  care ţine cumpana vieţii şi a morţii.

Aşa m-a învăţat părintele meu căruia i-am dedicat sufleteşte fiecare articol scris sub influenţa timpurilor de odinioară şi povestirilor lui,  de fapt fiind într-un fel autorul lor moral,  pentru aceasta îi mulţumesc şi îi dedic această carte.  

Născută din nostalgie,  din dor şi mai ales din convingerea că substanţa spirituală a miilor de generaţi dinaintea noastră,  trebuie păstrată şi transmisă mai departe,  celor ce vin după noi,  ca o nepreţuită zestre culturală,  ca o profesiune de credinţă.  

JULIA MARIA CRISTEA

Posfaţa

POVESTEA " ZEULUI INTRUCHIPAT“

Specializata pana astazi intr-un fel de "literatura cu ocazie geografica “, de fapt un gen propriu care amesteca, adeseori pasionant, evocare, document si reportaj, Julia Maria Cristea nu-i, la drept vorbind , un scriitor prolific desi opera exista si a gasit o formula potrivita in a se exprima. O " istorie sentimentala a Vienei " socotita a fi inca nedefinitivata,  exista totusi si se citeste cu delicii, un reportaj despre Thailanda, avand extensiune si  "material"  exotic este conceput intr-o maniera atragatoare, de  "povestire“ , unde observatia directa si documentul se intalnesc in masuri echilibrate si policrome-acestea sunt, la drept vorbind, creatie in marginea  " realitatii imediate", unde, totusi, straturi diferite, unele prea putin vizibile, se disting ori se banuiesc. Nimic nu ar parea sa presimta, de fapt, o alta perspectiva decat aceasta care, in orice caz, alcatuia  " o formula " si asigura o anumita continuitate de proza de bel-canto. 

Dar pe la jumatatea lui Ianuarie, recitindu-i cateva din productiile recente ce se publicau, cu o exactitate de ceasornic traducand " ocazia calendaristica “ mi-am dat seama ca acestea nazuiau sa se alcatuiasca intr-un chip definit , formand o carte ce exista  si este constituita. Modul  insusi de a se naste mi s-a parut tulburator. Ea cuprinde " traditiile re-traite si reconstituite" intr-un fel ce nu apartine etnologului si, deci, savantului (desi se alcatuieste cu atentie si se documenteaza) ci scriitorului care nazuieste nu doar  " sa recupereze"  o viata traditionala ce nu s-a stins ci si sa se explice, in straturile lui profunde si, poate, insondabile, aratand " cine este si de unde vine" . Aceasta este o atitudine mult mai raspandita decat ni se pare acum cand privim totul mai degraba din perspectiva  " culturii de consum" si a realitatilor de societate superficiala curenta caci, oricat ne-am inchipui ca fiind moderni, noi avem inca viu si nedeslusit un indemn misterios catre " origina" si   radacini" care, la randul lui are un grad de generalitate, desi se observa putin  si se desfasoara tainic;insa acesta va rezista peste timp fiindca ilustreaza " diferenta" , diversitatea si, pana la urma, arhipelagurile de " specificuri" . Unii, care nu inteleg ca este cu neputinta a se exprima  " in afara seriei" daca nu isi gasesc, pe langa  " dimensiunea individuala" si  " dimensiunea colectivitatii specifice" , isi inchipuie ca aceasta ar fi atitudine  " paseista " , consecinta a  " culturilor intarziate"  si  " ramase in iluzia nemodificarilor " si, deci, ostile " progresului ", care se fetisizeaza, confundandu-se schimbarea prin tehnologie cu valorile in materie de spiritualitate. Acestia invoca, atunci cand se pronunta in aceasta tematica, notiuni ce nu pot explica altfel decat in felul unor etichete defaimatoare ce se si intrebuinteaza adeseori prin expresii necontinutistice precum sunt " reactionar " si "samanatorist " . Adica, intr-un plan subtire, cine scrie despre traditii ce traiesc in marile straturi tainice de colectivitati ar fi caduc si inertial si, pana la urma,  "depasit".

In aceasta materie, insa, demonstratia nu se face si, pana la urma, aceasta este si cu neputinta de facut.  De buna seama ca nu aceasta este atitudinea ce a facut posibila " literatura de restitutie" ce ne-o da , astfel, Julia Maria Cristea. Aci, in aceste eseuri care ascund efortul de a le alcatui si, deopotriva, de a le face sa existe, este de vazut, intai de toate, sentimentul tulburator al  "pomenirii parintilor", fiindca ori de cate ori ascultam aceste voci cu aparenta indefinita-ce ne vorbesc, insa, atat de lamurit incat le intelegem uneori chiar si fara cuvinte-suntem parte dintr-un ritual enigmatic si intram intr-un spatiu ce nu mai apartine contingentului, proiectat , asa cum si este, intr-un prezent continuu.

  Aceasta carte m-am gandit sa o public si, daca se poate, sa o public acum. Ca sa inteleg daca ea " exista " adica, de fapt, daca are coerenta si  " sta"  in structura ei interioara, am recitit totul si am incercat sa o inteleg. Era izbitor ca autoarea se gandise sa reconstituie " un calendar sacru", adica un altfel de repetitie a timpului conventional, care, de obicei, oranduieste societatile si le aseaza in conditia lor ireductibila, de  " strangere la un loc de oameni"  in concordanta cu natura.  Acest " calendar" ar fi trebuit, fara de nici o indoiala, sa se astearna complet si imi aparea de netagaduit ca gandul ce pornise sa se exprime avea in vedere o infaptuire prelungita, laborioasa si, poate,  "sacrificiala". Ea,  cand s-ar fi incheiat , ar fi dat  "un document de viata istorica"  uimitor de puternic si de convingator, oranduidu-se intre " cartile mari " ce , fiind trebuitoare, era neindoios ca se  vor scrie candva. Dar, de fapt, cand si in ce fel? Daca, totusi, aceasta carte ipotetica nu ar fi fost incheiata si rostul ei nu ar fi intarit, prin existenta, constiintele ce o asteptau?  Si daca, intarziata fiind, nu ar mai fi adus, atunci cand, poate ca totusi exista, efectul care , astazi, se asteapta si indemnarea , prin gest necontestat, catre a se urma astfel de fapta si semnificatia ce o vehiculeaza?

Rezulta ca esential este ca aceasta carte sa existe acum, asa cum este ea, si ca, daca maine intregul ei virtual se va intinde , se va completa si va avea desfasurare de tablou, macar  " ideea lui de breviar " ce se observa aici, a semanat, precum Semanatorul, iesit primavara pe camp, ca sa se fructifice altadata, mai tarziu, in viitor. Iata de ce am hotarat sa fac posibila, prin ingrijire si editare,  aceasta carte  care s-a scris parca de la sine sau a fost  "dictata" de undeva chiar daca ea constituie intr-un fel doar schita-ori nucleul redus la esential-din ceea ce va putea fi, intr-un viitor indefinit, Cartea de Povesti mitice, inchipuita de autoare.

Insa exista si aici "o enigma a facerii " caci ceea ce a fost la inceput, poate, o  "incercare de a evoca" a devenit, cu vremea, o colectie de contributii  aproape cu neputinta de clasificat de unde, insa, reiese cu o vigoare ce uimeste puterea Traditiei si perpetuitatea ei. Caci, de fapt, " Timp " si " Sarbatoare " nu-i doar o arheologie in straturi de o vechime impresionanta ce nu se intrevad de obicei dar se presimt intotdeauna pe cai ce apartin nevazutului;aceasta este si un document de staruinta a unui impalpabil ce ne defineste si, in cele din urma, adauga inca o contributie la directiva interioara ce ne ajuta sa fim noi insine ,  aratandu- ne " specificul " si " diferentialul".

Caci intr-o lume unde "a fi specific"  este totuna cu a supravietui culturaliceste, astfel de izvoare de arhaic, aproape fara varsta, sunt nu doar reazem de colectivitate ci totem ce trebuie privit cu adoratia ce se datoreaza " Zeului intruchipat".

ARTUR SILVESTRI

JULIA MARIA CRISTEA -  (n. 1948)

Scriitor, eseist, muzicolog. Specializata pana astazi intr-un fel de "literatura cu ocazie geografica", de fapt un gen propriu care amesteca, adeseori pasionant, evocare, document si reportaj. O "istorie sentimentala a Vienei", inca nedefinitivata in felul imaginat de scriitoare, exista totusi si se citeste cu delicii. Autoare de carti de calatorie, intre care volumul despre Thailanda, este conceput intr-o maniera atragatoare, de "povestire prelungita", unde observatia directa si documentul se intalnesc intr-un chip remarcabil.
 

                         OPINII DESPRE OPERA SI AUTOR

Am citit cu placere revista AGERO si un eseu al Doamnei Julia Maria Cristea din Viena mi-a atras indeosebi atentia: foarte bine conceput si expus . D-na J.M. Cristea scrie intotdeauna competent si interesant, dar acum observ si un curaj social aparte si ma bucur sa-i transmit  felicitarile mele pentru eseurile Dansei.  Am invatat multe lucruri din lectura lor si pentru acest "curs" gratuit, ii sunt recunoscator. Sper sa continue,in aceiasi maniera stralucita.

DIMITRIE GRAMA, Danemarca

" Stilul usor si atent, grija pentru detaliu, competenta istorica, bunul gust si imaginea celor prezentate, caracterizeaza opera doamnei Cristea, bazata pe cercetarea atenta a faptelor. Julia Maria Cristea iubeste traditiile si istoria lor, obiceiurile, etnografia, aducand o prestanta si seriozitate documentara de rara acuratete in peisajul cultural romanesc, ce vine sa umple un gol de cunoastere intr-o tema atat de putin tratata. Pina la Julia Maria Cristea, putini au fost aceia ce au pus atat de mult suflet in fiecare detaliu, in fiecare cuvant, cu  delicatetea ampla a mesajului catre cititor;autoarea este o adevarata artista a literei scrise, ce bucura de la primele
randuri."

LUCIAN HETCO

Editor Revista AGERO, Stuttgart

"Timp"si"Sarbatoare" nu-i doar o arheologie in straturi de o vechime impresionanta ce nu se intrevad de obicei dar se presimt intotdeauna pe cai ce apartin nevazutului;aceasta este si un document de staruinta a unui impalpabil ce ne defineste si,in cele din urma,adauga inca o contributie la directiva interioara ce ne ajuta sa fim noi insine ,aratandu-ne"specificul"si"diferentialul". Caci intr-o lume unde "a fi specific"este totuna cu a supravietui culturaliceste,astfel de izvoare de arhaic,aproape fara varsta,sunt nu doar reazem de colectivitate ci totem ce trebuie privit cu adoratia ce se datoreaza "Zeului intruchipat". (vezi prefaţa).

NOTA ASUPRA EDITIEI

 "Timp" si "Sarbatoare” este o carte care a fost intai un ciclu de articole publicate,cele mai multe dintre ele, in revista de cultura AGERO, de la Stuttgart. Cel ce a intuit,inca din primul moment, valoarea si noutatea acestor eseuri ce combina memorie, eruditie si un fel straniu de a gandi in "timp prelung", a fost Dl. Lucian  Hetco, "pastorul" acestei iimportante publicatii romanesti. Prin staruinta lui, ceea ce a fost la inceput, poate, o "incercare de a evoca" a devenit, cu vremea, o colectie de contributii literare aproape cu neputinta de clasificat de unde, insa, reiese cu o vigoare ce uimeste puterea Traditiei si perpetuitatea ei. Editia prezenta se intemeiaza pe aceste eseuri,completate prea putin si adaugite acolo unde era nevoie; ea constituie,probabil, doar schita-ori nucleul redus la esential-din ceea ce va putea fi, intr-un viitor indefinit, Cartea de Povesti mitice, inchipuita de autoare.

Artur Silvestri

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, redactarea şi Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]