Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

TIMPUL JUDECĂ ŞI PLĂTEŞTE

RECENZIA UNUI ROMAN SPECTACULOS ŞI BAROC, UN ROMAN CARE RĂMÂNE ÎN MEMORIA CITITORULUI PRIN UNICITATEA ŞI BOGĂŢIA LUI. AUTOR: RODICA ELENA LUPU

 

Ştefan DUMITRESCU

 

 

Există romane care în primul rând te uimesc şi te intrigă, îţi atrag atenţia într-un mod imperios şi inefabil în acelaşi timp. Un roman care se citeşte greu, datorită densităţii şi bogăţiei semantice a elementelor, simbolurilor, ideilor pe care le conţine, care în timpul lecturii te ţine strâns legat de el, ca să te obsedeze apoi mult timp, este romanul anunţat în titlu, şi asupra căruia ne aplecăm în această cronică literară. Un roman care va rămâne apoi în memoria cititorului prin unicitatea sa, prin calitatea de a fi un roman altfel decât celelalte, chiar dacă la viaţa ta ai o experienţă bogată, ai cunoştinţe vaste despre această specie. Un asemenea roman este romanul doamnei Rodica Elena Lupu, „Timpul judecă şi plăteşte” (apărut la editura Anamarol, Bucureşti, în anul 2004), un roman baroc, de o complexitate care te impresionează, construit cu o artă infinetizimală, cu un conţinut şi cu o bogăţie de elemente ordonate arhitectural admirabil - gândul te duce la romanul  „Iosif şi fraţii săi”, a lui Thomas Mann).

 

Romanul doamnei Rodica Elena Lupu este unul care pune la grea încercare pe orice critic literar. Din  acest punct de vedere corpul romanului seamănă cu un poliedru care are un număr mare de faţete, astfel că, nu ştii din ce perspectivă, din ce unghi să începi demersul critic.O altă dificultate  este aceea a paletei afective şi ideatice foarte bogate a universului interior al romanului.Lumea romanului, ca să folosim această expresie, îşi are rădăcinile în profunzimile mentalului românesc, urcând până în mentalitatea degradată contemporană, postcomunistă. Acum după ce au trecut mai multe zile de la terminarea lecturii ne mai impresionează încă acel „suflet românesc” pe care autoarea l-a redat admirabil, l-a pus ca un acuarelist pe pânză. Lucrul acesta este de o profunzime şi de o fineţe rar întâlnită la scriitorii români.

 

În primul rând „Timpul  judecă şi plăteşte” este ceea ce se cheamă un roman baroc, de o bogăţie şi complexitate extraordinare, de aceea textul se citeşte încet, cu migală (nu trudnic, pentru că romanul se citeşte cu interes, cititorul fiind cât se poate de captivat de text), cu aplecare, pentru că spiritul are nevoie de timp, de o receptare profundă şi completă, care se apropie de ceea ce numim meditaţie. Pentru că epicul este dens, de multe ori ni s-a întâmplat să ne oprim din lectură pentru a asimila prin meditaţie ideile şi conţinutul textului.

 

Privind lucrurile din acest unghi de vedere autoarea romanului realizează o adevărată performanţă în istoria romanului românesc, dând dovadă de un instinct al sintezei uimitor, de o ştiinţă a îmbinării elementelor, de naturi foarte diferite (idei, personaje, simboluri, sentimente, descrieri de natură, de interioare, metafore, situaţii diverse, simboluri, nuanţe coloristice, muzicale, sugestii, etc) într-o macrostructură vie, de dimensiuni imense, proiectând întreaga construcţie  romanescă pe fundalul marii viziuni pe care o are mintea omenească despre viaţă şi lume, despre univers.

 

Un prozator structuralist, constructivist, aşa cum este autoarea romanului de faţă, ar fi trebuit să stea ani de zile aplecat asupra textului, să gândească această macrostructură românescă, această mega-construcţie epică şi filozofică (pentru că romanul în esenţă şi în profunzimea sa este unul filozofic), să potrivească, să îmbine, ca la un joc de puzzle un mare număr de elementele, de naturi foarte diferite, până când ar fi ajuns la această alcătuire perfectă. Ori autoarea romanului realizează lucrul acesta în modul cel mai firesc cu putinţă, având această aptitudine uimitoare a creatorului care construieşte instinctiv, pentru că aceasta este menirea lui pe lume, de a crea viaţa.

   

Ori lucrul acesta îl vedem numai la artiştii foarte dotaţi, creând un roman de o complexitate extraordinară, ordonând un mare număr de elemente într-o macrostructură complexă, plină de viaţă, de simţire sufletească, de suferinţă, de problematică umană. Numai un om care a suferit mult în viaţa aceasta, care şi-a lăsat toate ferestrele sufletului deschise, toţi porii dilataţi ca să intre în fiinţa sa cât mai multă  experienţă, cât mai multă lume şi cât mai mult univers, miresmele, simbolurile, sunetele, melancolia, lumina, poate pune atâta viaţă într-o construcţie de complexitatea şi profunzimea acestui roman.

 

Spuneam că asemenea romane sunt foarte puţine în istoria unei culturi naţionale. De exemplu dacă am dori să comparam acest roman cu un roman românesc nu găsim un altul, nu găsim nici măcar un roman cu care să facem o apropiere. De aceea după lectură, un roman de tipul acesta, cartea îţi rămâne în memorie prin unicitatea ei, aşa cum nu pot uita de pildă romanul „Ghepardul”, care este unic prin frumuseţea şi dulceaţa lui stilistică, prin stil. Ei bine, acest roman „Timpul judecă şi plăteşte”, al doamnei Rodica Elena Lupu îţi rămâne în memorie tocmai prin structura sa barocă, prin bogăţia de elemente care supradimensiunează marginile romanului, prin infinitatea şi structura sa bazală, toata această hiper-construcţie adunându-se într-un organism viu, hiperbolic.

 

Vorbind despre unicitatea acestui roman, afirmăm lucrul acesta din mai multe puncte de vedere. Primul ar fi faptul că romanul este ceea ce se cheamă un roman dramatic, caz destul de rar. Ca şi cum ar avea puterea să curbeze spaţiul şi timpul autoarea transformă pe nesimţite şi într-un mod inefabil, alegoric, lumea, cosmosul într-o scenă, într-o schenă, cum ar zice un dramaturg antic. Personajele sunt aduse pe  această scenă – simbol al lumii, în sens sociologic, dar şi biblic - ele intră şi ies din scenă - din scena centrală, casa lui Tudor Vasiliu, de exemplu, pentru că mai există o a doua scenă, marea scenă a realităţii mundane, spaţiul social şi cultural, lăsat într-o penumbră aistorică, în care ne retragem ca să ne refacem, ca să trăim marile bucurii, marile împliniri, ritualuri, din care vin oamenii cinstiţi, buni. Mica scenă este în mod simbolic, casa, oraşul, unde se desfăşoară o mare parte din acţiunea romanului, marea scenă, coborâtă într-o penumbră cu iz mitic, este la ţară, satul românesc, ţara, de unde vine Ionuţ, unde Ştefan şi Luminiţa se duc să-şi trăiască nunta, împlinirea şi ritualul nunţii, unde ar vrea ei să se retragă.

 

Altfel spus romanul este marcat puternic de ceea ce am numi dimensiunea dramatică (de la genul dramatic, din teoria literaturii) şi în acelaşi timp este şi un roman dramatic, de la adjectivul dramatic, fiind străbătut în tot spaţiul său de tensiunea dintre bine şi rău, dintre realitate şi ideal, dintre adevăr şi minciună, de tensiuni ideatice, de construcţie, afective. De asemenea, prin substanţă, prin densitate şi numărul foarte mare de fapte narate, - al întâmplărilor trăite şi povestite - romanul este un roman epic, de un epic dens, esenţializat, uscat, în cel mai bun sens al cuvântului. Aşadar construcţia narativă este definită, însufleţită profund şi spiritual de ceea ce am numi dimensiunea epică a romanului.

 

Dar nu putem să  nu ne oprim şi să nu ne aplecăm asupra a ceea ce am numi dimensiunea lirică a construcţiei şi a substanţei româneşti. Pluteşte în cosmosul romanului o lumină şi o melancolie care vin de departe, având o „dulceaţă” de „vremi trecute”, de eternitate. Este multă poezie în universul acestui roman.

 

Ori sunt puţine romanele, chiar şi în literatura universală, unde cele trei genuri, cele trei dimensiuni ale conţinutului şi ale construcţiei romaneşti să fie atât de prezente, de active, de substanţiale, şi să se îmbine între ele într-un mod inefabil, total. Iar ca cititor împătimit, familiarizat cu profunzimile şi tainele creaţiei literare nu poţi să nu observi lucrul acesta, şi să nu te bucuri de această reuşită, performanţă, a creatorului.

    

Dintr-o altă perspectivă, romanul „Timpul judecă şi plăteşte”, este ceea ce se cheamă, printr-un concept consacrat, un roman social şi istoric. Acţiunea romanului începe în timpul perioadei comuniste, înainte de 1989, în casa Emiliei şi a Vicăi, mama sa, două femei singure, descrisă printr-o metaforă fantă, ca şi cum am fi trecut printr-o poartă în universul timpului care a şi devenit trecut. Ca metaforă oglinda are atât valenţe filozofice cât şi poetice: „O oglindă bătrână, agăţată de mânerul ferestrei, îi înfăţişa chipul fin, a cărui paloare sporea mărimea ochilor umbriţi de gene lungi. Zâmbi, ca să-şi vadă dinţii albi, sănătoşi, zdraveni, de leoaică ahtiată să ronţăie fructele plăcute ale vieţii.”  Aşa începe romanul. Aceasta este Emilia, tânăra care tocmai a terminat liceul, simbolul tinereţii, al vitalităţii începutului de drum. Este descrisă admirabil atmosfera de la locul de muncă al Emiliei, din perioada socialistă, peisajul colectivului muncitoresc, ca şi portretul tinerei muncitoare din acea perioadă. Astăzi asemenea scene de literatură au devenit documente istorice. Cu personajul tinerei muncitoare şi cu scena de dragoste la care asistă hipnotizată şi şocată, scenă care se petrece în camera cealaltă, între mama ei şi amantul acesteia, începe acest roman ca un poliedru imens, şi totodată ca un arbore uriaş. Dragostea este „sămânţa” din care va creşte această construcţie romanescă, dragostea fiind motivul central al cărţii, şi văzduhul care le conţine pe toate. Emilia se va îndrăgosti de inginerul Tudor Vasiliu, cu care va trăi şi prima noapte de dragoste, un eşec şi un şoc dureros pentru ea. Pentru adolescentă clipa aceasta sfântă a dragostei va fi sămânţa morţii ei (pentru că romanul seamănă foarte bine cu un arbore care răsare din această sămânţă a dragostei trădate, a dragostei ucise), dar şi sămânţa care va naşte firul de viaţă, fiinţa umană, numită Ionuţ, personaj central, care străbate tot romanul ca o firavă coloană. Inginerul Tudor Vasiliu, personaj emblematic pentru lumea masculină, când are această „aventură”, cum o numeşte el, cu Emilia, este deja căsătorit. Trădată şi umilită, Emilia îşi va duce sarcina  cu demnitate şi suferinţă. Îl va naşte pe Ionuţ,  dar va muri când copilul are numai doi ani. Anunţat că  trebuie să vină să-şi ia copilul, pentru a avea grijă de el şi a-l creşte, îl vedem pe Tudor Vasiliu, ajuns Director în minister şi un bogat om de afaceri, acum, în lumea capitalistă, intrat în panică. Nu poate nici să nege până la capăt, căci nu este ceea ce s-ar numi un ticălos, că Ionuţ nu este al lui, dar nu are nici curajul să-l ia acasă, în familia lui să-l crească, aşa cum era normal, ca pe copilul său.

 

Învins de remuşcări îi va mărturisi totuşi soţiei lui, Mimi, care în tinereţe, fiind de o condiţie mai bună (fiica unor ştabi) „l-a cules de pe drumuri”, el fiind un amărât de student cuminte şi ambiţios, şi l-a făcut om, îi mărturiseşte deci că  a avut o relaţie cu cineva, că acea fată a murit, şi că în urma acestei aventuri are un copil. Scena în care Rodica Elena Lupu descrie pe pagini întregi acest moment, scena dintre Tudor şi Mimi, după ce acesta i-a mărturisit soţiei sale că are un copil, este demnă de pana lui Delavrancea. De altfel acest roman, prin tema purităţii feminine, a frumuseţii şi demnităţii caracterului uman, şi a vinei te duce cu gândul la romanul „Învierea”, al lui Tolstoi, conceptul acesta de „înviere a fiinţei umane”, de „naştere din nou”, fiind tema centrală a cărţii, motivul literar al romanului. Mimi, tipologia femeii viclene, a „burghezei”, a soţiei ştabului, care a fost dezumanizată de traiul în lux şi de vidul existenţial, este creionată de romancieră cu o artă desăvârşită. Am putea să spunem că atât Tudor, cât şi Mimi, şi fiica lor, deocamdată fiica lor, sunt personaje tipologice (aşa cum este Hagi Tudose, al lui Delavracea), care vin din psihologia şi climatul societăţii româneşti, şi pe care autoarea le consacră definitiv. Mimi îl va băşcăli pe soţul ei şi-l va face în toate felurile, amintindu-i că în tinereţe l-a cules de pe drumuri şi l-a făcut om, iar el acum, iată, cum îi răspunde, cum o răsplăteşte. Joacă, desigur teatru, cu cinism şi inconştienţă, pentru că şi ea se găseşte în aceeaşi situaţia, fiica ei Dora, fiind fata avocatului Manea, cu care a avut înainte de căsătorie o relaţie (nu putem să spunem dragoste, oamenii de soiul acesta fiind capabil doar de relaţii).

 

Tudor suportă totul, cu stoicism, dar se va întâmpla mai târziu un lucru paradoxal cu el. Această umilire a lui, îl va face să învieze ca om demn, cinstit. Până atunci însă va trece prinntr-o boală grea şi lungă, boala (simbolul patimilor cristice pe drumul către Înviere) va fi cea care-l va umaniza, îi va deschide ochii, îl va face să re-devină om.

 

Casa directorului Tudor Vasiliu, acum om bogat şi influent în societatea capitalistă, este scena pe care pentru o bună bucată de drum se vor desfăşura toate scenetele, care puse cap la cap alcătuiesc acest roman dramatic. Fiica lor, Dora, este leită maică-sa. Pe parcurs amândouă îşi vor da arama pe faţă. Dora nu este fata lui Tudor, ci fata lui Mimi făcută cu prietenul lui cel mai bun, avocatul Manea. Înainte de a se căsători cu Tudor, Mimi îl refuzase pe Manea, desigur din calcul, din avariţie, fiind incapabilă de iubirea autentică. Aici vedem inteligenţa prozatoarei, casa lui Tudor, scena mică, iluminată puternic de reflectoare,  este o scoică ce absoarbe toate sunetele, toate miasmele „oceanului”, adică ale societăţii româneşti, ale lumii, este un model în miniatură al societăţii umane.  Al societăţii ticăloşite, obsedate de afaceri, în care oamenii şi-au pierdut caracterul şi cinstea (simbolizaţi de Mimi, de Dora, de prietena acestora Eva) şi în care cu cât este mai multă necinste cu atât oamenii cinstiţi sunt mai buni, se ajută între ei, se iubesc mai mult (simbolizaţi de Ileana, de preotul Emil şi de fratele lui Ştefan Raicu, soţul Dorei, pe care o va părăsi pentru a-şi urma adevărata iubire şi se va căsători cu Luminiţa, care simbolizează frumuseţea caracterului feminin, împlinirea femininătăţii). Tipul femeii viclene, ahtiată după bani, care habar nu are ce este aceea muncă şi grija zilei de mâine în viaţă, Dora va accepta divorţul, despărţirea de soţul ei, pentru că primeşte în schimb destui bani ca să aibă traiul asigurat. Caracter ambiţios, care nu poate accepta înfrângerea, Dora va încerca s-o omoare pe Luminiţa. Se va întâmpla însă ca în lupta dintre ele să-şi piardă un ochi. Tot ea va fi cea care provoacă accidentul de maşină, în urma căruia va muri, iar Ştefan se accidentează grav, pierzându-şi cunoştinţa, fiind la un pas de moarte. Motivul esenţial al cărţii, „Timpul judecă şi plăteşte” se împlineşte acum. Ştefan, simbolul personajului masculin pozitiv, al omului bun, va trece şi el prin chinurile morţii (patimile christice), dar va scăpa. Eva, care-l iubeşte şi ea pe Ştefan, îl va răpi şi îl va duce într-o casă la munte, în Ardeal, unde ar fi putut să-l omoare. Până la urmă Binele va învinge. Tema luptei Răului cu Binele, străbate ca în filmele indiene, întregul curs al romanului.

 

Din acest punct de vedere putem spune că romanul „Timpul judecă şi plăteşte” este un roman psihologic şi etic. Romanul doamnei Rodica Elena Lupu este un bun roman psihologic şi etic. Este de asemenea un roman în care este realizat studiul profund şi nuanţat  al devenirii tragice, al evoluţie plină de meandre a familiei în această perioadă istorică. „Timpul judecă şi plăteşte” este şi un roman al familiei, familia fiind unul dintre personajele principale ale acestei cărţi.

 

În acelaşi timp romanul acesta este, aşa cum am mai spus, unul filozofic. Tema timpului care judecă, şi care vindecă rănile, este una dominantă. Autoarea se apleacă asupra Omului, a familiei, a destinului uman, a vremii şi a vremurilor, meditând asupra rostului nostru pe lume, cu un zâmbet plin de milă, dar şi de dragoste, cu o înţelegere infinită. Şi în final nu uităm să spunem că romanul acesta este totodată un roman foarte bun, de dragoste, care se citeşte cu plăcere, un roman în care dragostea este sarea şi pâinea vieţii, în care dragostea învinge, după ce trece prin greul examen al minciunii, al micimii umane, al vicleniei.

 

În final oricâte lucruri am spus despre acest roman, avem sentimentul că am spus foarte puţin. Romanul acesta minunat, ca o biserică uriaşă, ca un templu modern şi arhaic totodată, este asemenea unui pom uriaş care face un munte de poame, ameninţat să se prăbuşească sub propria sa sete de creaţie, sub grămada imensă de roade. Încă un roman valoros, de rezistenţă, al autoarei Rodica Elena Lupu, una dintre cele mai talentate prozatoare contemporane.

 

Ştefan DUMITRESCU 

 

Comentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)