Elemente de cosmologie în basmul -

„Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”

Prof. Vasile Duma

Grafica - Ion Măldărescu, Agero

Dintre multiplele sugestii de meditaţie pe care ni le oferă basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, mitul eroului în căutarea nemuririi - atât de întâlnit în culturile popoarelor vechi - este, fără îndoială, cel care atrage cel mai mult atenţia. Schema unui astfel de mit este următoarea: pentru a obţine nemurirea, care se găseşte într-un loc greu accesibil, păzit, de regulă, de un monstru, omul trebuie să treacă nişte probe, devenind astfel erou. Lupta cu monstrul are un evident sens iniţiatic, eroul trebuind să dea dovadă, prin fapte, că posedă calităţile necesare pentru a atinge această stare, care îl scoate din anonimatul vieţii de toate zilele, îl individualizează şi îi conferă un statut aparte, deschizându-i calea spre nemurire. Numai devenind erou, omul poate aspira la integrarea în realitatea rezervată zeilor. Cine nu poate să învingă monstrul nu este demn de a accede în acest spaţiu, nemurirea fiindu-i astfel inaccesibilă. Ba mai mult, chiar dacă eroul reuşeşte să ajungă într-un astfel de spaţiu consacrat, i se impune respectarea unui consemn, a cărui încălcare atrage după sine pierderea a ceea ce a obţinut cu atâta greutate şi cu atâtea sacrificii şi revenirea la starea iniţială.

Încă de la început, dualitatea profan-sacru se impune drept coordonată esenţială pe care se derulează firul epic al acestei unice creaţii populare româneşti, care este basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, cules şi publicat de Petre Ispirescu. Acestei dualităţi i se subordonează apoi altele: efemer - eternitate,viaţă - moarte etc. „Mai-nainte însă de a veni ceasul naşterii, copilul se puse pe un plâns,de n-a putut nici un vraci să-l împace”. Acest refuz de a se naşte poate fi interpretat, fie ca refuz de a părăsi pântecele matern cu toate implicaţiile psihanalitice pe care le presupune (protecţie, în primul rând), fie drept refuz de a deveni o fiinţă muritoare. Având în vedere basmul în ansamblul său, optăm pentru a doua posibilitate, Ş la aceasta îndreptăţindu-ne şi „soluţia” pe care o găseşte împăratul pentru a-l determina pe fiul său să se nască: „taci,fătul meu,că ţi-oi da „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Pentru împărat, această promisiune a fost o vorbă oarecare, fără suport în realitate şi fără putinţă de realizare: „ - Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ţi dau un astfel de lucru nemaiauzit? Şi dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai aşa ca să te împaca”. Nu însă şi pentru cel căruia i s-a promis: „Dacă tu, tată, nu poţi să-mi dai, apoi sunt nevoit să cutreier toată lumea până voi găsi făgăduinţa pentru care m-am născut”. Observăm că, încă din acest stadiu, fiul de împărat ştie că are un statut special, că este predestinat să înfăptuiască ceva aparte, şi anume de a găsi „un lucru nemaiauzit”. Posedă calităţile necesare („De ce creştea copilul, d-aceea se făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ”), îşi găseşte şi un însoţitor de nădejde („un cal răpgiugos şi bubos şi slab”), calul  din tinereţe al tatălui său, care simbolizează aici elementul vital, tendinţa către reînnoire, de revenire la o stare anterioară, astfel încât toate eforturile de a-l face să renunţe la gândul său sunt zadarnice: „Dar n-a fost putinţă să-l întoarcă din hotărârea sa, rămânând statornic ca o piatră în vorbele lui”.

Spaţiul pe care îl parcurge Făt-Frumos este o imagine a cosmosului, pe care străbătându-l se apropie de „centru”, trecând treptat dintr-un spaţiu profan (împărăţia tatălui său), într-unul consacrat, un „pământ pur”, palatul unde locuieşte „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Cele trei obstacole pe care este nevoit să le treacă (moşia Gheonoaiei, apoi a Scorpiei şi,în cele din urmă, pădurea plină de  lighioane care înconjoară palatul) sunt tot atâtea nivele care separă şi protejează în acelaşi timp „centrul”, locul consacrat, de spaţiul profan. Concomitent cu ieşirea din spaţiul profan se produce şi ieşirea din timp. Este ştiut că animalele, şi, în general, tot ce se mişcă sugerând schimbarea, sunt simboluri ale timpului, aşa încât putem afirma că pentru a ajunge la palatul unde locuieşte „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, Făt-Frumos trebuie să învingă timpul. Victoriile sale asupra Gheonoaiei, asupra Scorpiei şi asupra sălbăticiunilor care păzesc palatul sunt tot atâtea victorii asupra timpului. Ele sunt cu atât mai greu de obţinut, cu cât eroul se apropie de „centru”, locul unde timpul are altă dimensiune. Din punct de vedere magic, Făt-Frumos aboleşte timpul, situându-se în afara lui. Mai precis, el iese dintr-un timp „orizontal”, al tuturor, înscriindu-se într-un timp „vertical”, numai al lui. Acesta este înţelesul cuvintelor: „rămăsese tot aşa de tânăr, ca şi când venise”. În rest, viaţa lui cea nouă nu se deosebeşte cu nimic de cea pe care ar fi putut-o duce la palatul tatălui său: „Se desfăta în palaturile cele aurite, trăia în pace şi în linişte cu soţia şi cumnatele sale, se bucura de frumuseţea florilor şi de dulceaţa şi curăţenia aerului, ca un fericit. Ieşea adesea la vânătoare... „Trebuie să se supună unei singure interdicţii, aceea de a nu merge în Valea Plângerii „căci nu va fi bine de el.”

Este uşor de observat că această Vale a Plângerii este un simbol al timpului.  „Vale” trimite la existenţa unei ape curgătoare, care „devine chiar o invitaţie directă la moarte”1, o „invitaţie la călătoria fără de întoarcere”2. „ Plângerii” trimite la lacrimi, care pot juca „rolul de motivaţie subalternă” a apei, de care sunt legate „printr-un proces intim”, fiind „materie a disperării”3. Ca în toate legendele care au la bază acest mit, şi în basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” apare un element ademenitor, care determină eroul să încalce consemnul încredinţat. Adam este ademenit de către şarpe, făcându-l să nu se mai supună interdicţiei divine, condamnându-l astfel la moarte. Gilgameş, eroul babilonian, pierde şi el nemurirea ca urmare a vicleniei şarpelui şi a propriei ignoranţe. Vânând iepurele, care îl atrage pe nesimţite în Valea Plângerii, Făt-Frumos se „îmbolnăveşte” de timp („deodată îl apucă un dor de tată-său şi de mumă-sa”), aducerea-aminte fiind semnul cel mai evident de recuperare a timpului pierdut. Ceea ce urmează apoi, coborârea fulgerătoare pe scare timpului, degradarea biologică şi moartea, este consecinţa firească a cestui fapt. Este uimitor modul cum imaginaţia populară a dat viaţă unei concepţii, pe care astăzi o putem accepta numai cunoscând noţiuni ca dilatarea sau contracţia timpului, oferite de teoria relativităţii. Fără a recurge însă la noţiuni sofisticate, omul arhaic şi-a dat seama că există o deosebire esenţială între existenţa inferioară  dintr-un spaţiu profan şi cea superioară dintr-un spaţiu consacrat, trecerea dintr-o stare în alta însemnând transformări deosebite, mai ales la nivel biologic. Dacă trecerea din spaţiul profan în spaţiul consacrat are drept consecinţă faptul că „rămăsese tot aşa de tânăr, ca şi când venise”, trecerea din cel consacrat în cel profan înseamnă degradarea biologică („...plecă cu barba albă până la brâu, simţind că îi cam tremurau picioarele”) şi, în cele din urmă, moartea („O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărână”).

Cetatea este un simbol matern, aşa încât dorinţa lui Făt-Frumos de a mai vedea o dată casa părintească poate fi interpretată ca dorinţa de a retrăi vremurile copilăriei, de a se afla sub protecţia părinţilor („...ofta şi, cu lacrămi în ochi, căta să-şi aducă aminte cât era odată de luminate aceste palaturi şi cum şi-a petrecut copilăria în ele...”). Dat fiind însă faptul că din cetatea părintească nu a mai rămas decât ruină, aceasta şi-a pierdut funcţia maternă, devenind un simbol al caducităţii, lăcaş al morţii necruţătoare, simbol al timpului şi al destinului. Câtă deosebire între cetatea părintească cu „palaturile dărâmate şi cu buruieni crescute pe dânsele” şi palatul unde locuieşte „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, „strălucind astfel de la soare te puteai uita, dar la dânsul ba”.

Rămâne un mister, cel putin la prima vedere,de ce feciorul de împărat nu se întoarce la palatul unde locuieşte „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” odată cu calul său, mai ales că vede ce îl aşteaptă: „Du-te sănătos, că şi eu nădăjduiesc să mă întorc peste curând”, îi spune calului. De ce a ales Făt-Frumos acest mod de reintegrare în circuitul cosmic în locul „tinereţii fără bătrâneţe şi vieţii fără de moarte”? Să fi fost această stare atât de goală de conţinut, să-l fi obosit atât de mult viaţa veşnică, încât preferă moartea? Ce vrea să spună „că şi eu nădăjduiesc să mă întorc peste curând”, mai ales văzând în ce stare fizică a ajuns şi fără sprijinul celui care l-a purtat cândva spre „tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte”, calul său, pe care drumul înapoi pe scara timpului nu-l afectase: „ plecă ca săgeata de iute”?

Vasile Duma

Note:

1.   Gilbert Durand,Structurile antropologice ale imaginarului,Editura Univers,Buc.1977, p.117.

2.   Gilbert Durand,op.cit.p.117.

3.   Gilbert Durand,op.cit.p.120.

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com