„Torpoarea odisseană” sau Arhimede încă visând …

GIUSEPPE MANITTA – „Sentiere dell’upupa”

Editura Il Convivio, 2oo6

Eugen EVU (foto)

Impresii si pareri personale in FORUM

Tânărul scriitor italian Giuseppe Manitta este unul consacrat în Siclia natală, dar – prin activitatea sa de editor, publicist, cronicar plastic şi redactor şef al unei reviste academice internaţionale, IL COMVIVIO, vădeşte o energie creativă ce contopeşte armonios vocaţia, talentul şi abnegaţia.

Nu ne este indiferent, dimpotrivă, că revista sus-amintită cultivă poezia, proza, eseul, arta şi cultura din numeroarele ţări unde se vorbeşte şi se scrie o limbă neo-latină…IL CONVIVIO conţine verbul convieţuirii sub semnul comunicării elevate, iar mesajul cert al revistei, al Accademei, ca atare, nu este un enunţ retoric, ci un fapt care înalţă frumos, cu nobleţea specială a temperamentului latin însuşi, catargul binevoitor al prieteniei fără graniţe…

Am citit câteva din scrierile lui Giuseppe Manitta şi m-a uimit capacitatea sa de a fi egal sieşi în orice face .Este un artist complex, care se exprimă prin reflectare a unei interiorităţi poliedrice, unitare printr-un misterios focar transparent, viu, pulsatoriu.

Recent, am primit spre recenzare ceea ce o exegetă româncă Marinela Chireţu, numeşte poemul-proză „Cărarea pupezei”..temperamentul mediteranean sudic al autorului este acut prezent în această carte frumoasă, exaltând emoţia pură în „capcane alegorice „ de fulguraţie totuşi modernă, dincolo de canonul evocat de unii critici ai săi, italieni, al poeticii antice greco-latine .

Criticul Ronaldo BRUNI numeşte şi el această carte manittiană „ o nouă manieră de concentrare lirică în discurs”, considerând modernitatea autorului ca una re-izvorâtă din substratele marilor clasici, Homer şi Virgiliu, Leopardi, Montalio sau Luzi…

Poemele ne sunt astfel, familiare paradoxal, ele decantând o substanţă misterioasă prin memoria ancestrală a culturii antice, iar dacă Leopardi sau Montale au fost invocaţi, ei sunt nu prin parafrazare prezenţi, ci prin subtilitatea empatică a lui Manitta, de a repune-n lumina proprie, caratele unei profunzimi de simţire semi-extactică şi a ne re-învăţa să privim în transparenţa sufletului ne- agonic. O înţelepciune aforistică se îmbină cu limbajul afirmativ direct, referinţele existenţiale vin repetat în discursul liric atractiv, echilibrat de tonusul grav – delicat- suav :…” Ar fi absent dansul / matinal al fluturilor/dacă un cuvânt,/ dacă amorţeala esenţei/ dacă plăcerea trecătoare a buzelor/ nu m-ar transforma în adiere de vânt „ Acest senzualism amintind polenizările ce se transferă în semantica iubirii schimbătoare, însă mereu aceeaşi, transpare în metaforia subtilă, susţinută pe structurile nu atât montaliene ale notaţiei sugestive, cât pe plasticismul ce aminteşte şi aici dictonul : ut pictura poesis” …Lexiconul fin al poetului reia polarităţile unei semiotici conţinute în revelaţia cvasi-inocentă a unei aparenţe naturale, dar din care ţîşneşte semnificaţia , redefinind stările din natură, prin reflectare în percepţia unei oglinzi emoţionale…

Colorismul poetului este accentuat : „ pa laur pupăza/ intonează o verde melodie ; „ Nu e vorba de onirism, cum consideră un critic, ci de o visătorie veche , de meditaţie şi transfer al acesteia către cititor, cu o anume tandreţe , incluzând şi referinţa livrescă : poetul re-întrevede paradiziacul antic al lui Arhimede şi al „ pământului promis”, are sentimentul înnoirii, sub vraja se regăseşte prospeţimea fiecărei clipe.:”Laurul pierde frunzele/ suferă pentru Homer, Virgiliu, Petrarca…/Luzi care „au murit ucişi de sufletele mantie de zăpadă…în derivă” …Aşadar poetul dintotdeauna este răpus , ca Orfeu, de abaterea prin iubire şi imprudenţă, de la legea nemiloasă, drastică, a stigmei .

Manitta uzează şi de expresie strict- prozaică, interferând umbra în intervalele lirice : „ Viaţa este visul unui care doarme într-o clinică,” este un port al visului” zguduit de vânt, care distruge dar şi „ …redeschide o cărare/ Smaralde pe val împing ţărmul la orizont” ..

Poemul este într-adevăr unul mai degrabă prozopoem, în sensul că eroul , există un erou numit chiar Arhimede, ostentativ, succedă enunţurile într-o simetrie, o geometrie anume, reflectându-l probabil pe autor în calitatea sa de mediator, de însoţitor al interpretării dintr-un Labirint .Labirintul ce reprezintă , de profunzime, subconştientul. Dar ceea ce caută nu este firul Aradnei, ci pe sine, într-o oglindă care este lumea imediată,semi-stranieră, apatică, ori cu umbre atemporale.

Cartea devine treptat un mic discurs filozofic poetic, iar reportajul devine unul al imediatităţii ce pare şocantă, dar este a Realului spaţial habitual : este descrisă o „stradă mafiotă”, o fetiţă „bea visky şi cocacola”, un părinte îşi cheamă „ cei şase fii violatori”, undeva „trec două femei , aparent o pereche aventurieră ocupată cu guvernul hoţ şi cu hoţul guvern” (extragere citată din traducerea Marilenei Chireţu, n.) Manitta ,într-un fel „pune î scenă” ceea ce pune în pagină. Simţim un mic scenariu , un pragmatism abscons, abia schiţat, în trupul delicat al cărţii, ca o mică pagodă , sau templu propriu .

Arhimede nu este erou ci chiar eul poetului-văzător, care ne extrage din real semnificaţii şi ne sugerează un catarsis prin a redescoperi naturaleţea acolo unde alienarea s-a banalizat …

Procedee stilistice aparent simple, sunt întretăiate de impulsiuni descripţii preluând chiar realul, captând însă astfel semnificaţii pur poetice.

Cuvintele devin nisipul ce se scurge în poem ca în clepsidră, de fapt o materie inteligentă, o substanţă reminiscentă din Apheiron, una captivă: „ e forgia lettere nuove/ segni d’aria filata / come scorrere di clepsidra”…Cartea lui Giuseppe Manitta abia începe cu fiecare nou poem, parte din întregul gândit cumva modular...Intercalările epice sunt doar pasagii de legătură, cumva iniţiatice.

Desigur, limba italiană pare a fi, cum şi muzica o relevă, însăşi limba zeiască a artei care îmblânzeşte omul (Orfeu) …Manitta dovedeşte din nou că sufletele, spiritele profunde, cugetătorii divinei empatii, sunt capabile de a redescoperi metaforic lumea primordială, acolo unde lumina electrică opturează puritatea zărilor de după furtuni. Ceva din geografia spirituală a Siciliei însorite, aduce torpoarea şi muzicalitatea cosmică a talazurilor în metafore mustoase, cu parfumuri vegetale şi de ape sărate, deopotrivă…Un gust de fructe al cuvintelor, o savoare de a rosti „ sibilinic”, recodificat în ne-o grafia lirismului modern, reductiv, lapidar, nerăbdător.

”Torpoarea odisseiană” (Domenico Cara ), este deloc artificială, nu este una mimată, ci dezvăluie un poet ultra-sensibil la freamătul mistic din laboratorul divin numit lumea noastră. Stilul prozopoemic, fulgurant totuşi, este ingenios şi complementar –plastic, ca pe o simeză contre- jour.

Alăturându-se altor remarcabile (şi remarcate) opere : Meteore di Luce, „Sentieri d’assoluto”,

Sau studiului „ A partire da Boccacio …la novella italiana dal Duecento al Cinquecento”, precum şi anunţatului volum „ A partire da Pirandello”, cartea de poeme a lui Giuseppe Manitta ar fi de dorit să fie editată şi în România, unde rezonanţa ar spori prin afinităţile neo-latinităţii pe care o revendicăm, poate, prea timizi, însă ne-o menţinem vie şi frumoasă prin chiar limba romana , fără umbra de muscă a …diacriticii.

Dincolo de jocul unei inteligenţe de lumină rece, a raţiunii subminată de fiorul estetizant al liricii ludice, Giuseppe Manitta are un mesaj de alarmă globală, definită „post-homerică”. Cartea e şi un mic simpozion- seminar, „Iluzia este deopotrivă memorie, a mişcării cuvintelor într-o centrifugă , un giroscop şi o orgă de lumini semantică. Existenţa persistă într-un „ esoodo provisorio”, un itinerar al cunoaşterii originii ce se află în interioritate, ezoterică.” Acel palat cu numeroase porţi(

interpretare cumva arhimedică , dacă nu gneseologică a lumii) –„ aşadar „ quel palazzo dalle numerose porte …, reface interogaţia către sine : „ care este poarta intrării” ? Noi credem că este înspre interior, deoarece în infinitul mic este şi infinitul mare .UNUL. Aşa cum paginile sunt fiecare-n parte, însăşi Cartea .

Referinţe critice > Simone Albonico, Carmelo Aliberti, Giorgio Barberi Squaratti, Andrea Battistini, Stefano Carrai, Paolo D’Achille, Anna Dolfi, Lucio Felici, Pietro Gibelini, Marco Santagata.

Eugen EVU

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)