Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

“Tragedie şi triumf” - de Ligia Seman

Un roman despre credinţă şi puterea dragostei în mijlocul furtunilor vieţii

Octavian Curpaș, SUA

Un vechi mit spune că doi muritori, tată şi fiu, Daedalus (Dedal) şi Icar, şi-au făurit aripi din pene şi ceară pentru a evada din labirintul în care regele Minos îi închisese. Era fascinant să zbori. Atât de fascinant, încât Icar n-a mai auzit cum părintele său îl ruga să se întoarcă, să nu se apropie prea mult de Soare. Invidios că nişte simpli oameni pot să zboare, Helios, zeul Soare şi-a înteţit puterea. Aripile lui Icar s-au topit, iar marea l-a primit în adâncul ei, pe cel ce îndrăznise să se înalţe mai presus decât orice alt pământean. Icar se prăbuşise din înălţimi, izbindu-se de stânci. În Marea Egee, o insulă încă îi poartă numele. Dacă ar fi să dau un titlu acestei legende antice, i-aş spune “Tragedie şi triumf”. Tragedie, pentru că moartea lui Icarus a marcat sfârşitul unui erou. Triumf, pentru că zborul stă scris în fiinţa noastră. Pentru că dorinţa de a ajunge până la soare s-a născut odată cu noi. Este puterea noastră de a visa, de a avansa pe calea vieţii, de a ne împlini aspiraţiile copilăriei. Nu e de mirare că orice copil vrea să ştie de ce are aripi şi cât de aproape de soare poate ajunge în zbor.

Despre arta de a învăţa importanţa zborului, vorbeşte şi cartea Ligiei Seman, “Tragedie şi triumf”. Aceasta debutează  în anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul conştiinţei” (1999), “Tragedie şi triumf” (2004) şi  “ Domnind peste împrejurările vieţii” (2006) – ultima, un volum de eseuri cu adresabilitate feminină, îmbinate cu psihoterapie, propunând soluţii biblice.

 Autoarea excelează în scrierea creştin-psihologică. Dacă în romanele obişnuite, scriitorul urmăreşte să proiecteze cât mai bine anumite aspecte din realitate - sentimente, frământări, experienţe, toate acestea văzute din perspectivă umană - romanul creştin are menirea de a-i arăta cititorului că dincolo de experienţa omenească limitată, se află divinitatea. Poate că tocmai de aceea, în finalul romanului “Tragedie şi triumf”, unul dintre personaje, capelanul Edi, afirmă : « Cu cât visăm mai mult, ..., cu atât visurile au şansa să devină realităţi. Şi, nu suntem îndreptăţiţi să visăm visuri măreţe când avem un Dumnezeu atât de mare? » Cartea se încheie apoteotic, binele învinge, eroii îşi regăsesc sensul, pacea se aşterne, iar zborul urmează să devină de acum înainte, o realitate împlinită. Asistăm în sfârşit, la triumf, ca la un element ce ţine de prezent şi de viitor. Tragedia în schimb, marchează întreaga scriere, de la prima până la ultima pagină. O familie rămasă pe drumuri, cu multe guri de hrănit, acesta este tabloul de debut al romanului scris de Ligia Seman. Copiii sunt trimişi la cerşit, tatăl se îmbată, mama, Valeria, trăieşte undeva, la limita dintre demenţă şi normalitate. Dintre atâţia prunci, se detaşează două figuri, Ana, fiica mai mare şi Vlad, imediat următor ca vârstă, de care ea are grijă. Destinele lor se despart de îndată ce se produce ireparabilul: Valeria este ucisă de soţ, iar odraslele iau drumul orfelinatelor. Şi astfel, începe cu adevărat, tragedia.

Casa de copii unde nimereşte Vlad, un băieţel cu o sensibilitate exacerbată, îi oferă un mediu complet ostil. Personaje precum Doroftei sau Miron Gură vin să îi amplifice spaimele, neliniştile, durerile. Anii trec şi după multă suferinţă, umilinţă şi traume greu de descris, Vlad alege să depăşească faza instituţională, încercând să “zboare” spre un nou tărâm – strada. Alături de Cristi, un micuţ adus de pe drum la căminul de orfani, acesta se decide să încerce. Cu atât mai mult cu cât în mintea lui persistă cuvintele spuse cândva de fostul vagabond. “Eu eram domn pe stradă. Acolo faci numai ce vrei tu, nu ce zice altul. Vrei să dormi? Dormi. Vrei să mănânci? Mănânci. Şi acolo nu te bate nimeni. E rai viaţa când nu te bate nimeni.”

Cu aripi din ceară, Vlad încearcă să se apropie de Soare. Sau de “rai”. Un rai în care un copil lipsit de părinţi are măcar şansa de a nu lua bătaie. Cei doi evadează şi, în drumul lor spre libertate, înţeleg că mai este nevoie de încă un element pentru reuşită: “Eu mă rog, zicea Cristi, şi se oprea din când în când, pupa pământul în faţa lui Vlad şi zicea: Doamne ajută, Doamne ajută să nu ne prindă. Fă şi tu aşa, îi zicea lui Vlad.” Iar Dumnezeu îi ajută. Şi astfel, cei doi învaţă să trăiască de azi pe mâine, în canal. Nu singuri, ci alături de alţi nefericiţi, la fel ca şi ei. În fond, moda copiilor străzii nu a început azi şi nici ieri. Să ne gândim la “Fetiţa cu chibrituri”, din basmul omonim al lui Hans Christian Andersen, la Gavroche, micul erou din “Mizerabilii” lui Victor Hugo, la Oliver Twist, personajul principal din romanul cu acelaşi nume scris de Charles Dickens, ori la Remi din “Singur pe lume” sau Romain Kalbris, din cartea cu titlul similar, ambele aparţinându-i lui Hector Malot.

Vlad evoluează pe stradă. Ajunge unul dintre cei mai de temut şefi de gaşcă. Pentru că iadul în care trăieşte nu îi poate oferi altceva. Şi totuşi, el plecase spre rai. Există însă, şi raiul, căci are şansa să o întâlnească pe Magda, o fetiţă de familie bună, educată, pe care o cunoaşte din întâmplare. Cum reacţionează Vlad, la întâlnirea cu un personaj desprins din acest rai spre care năzuieşte de când se ştie? “Îi venea să plângă, se dezobişnuise să plângă în public. La insituţie, tuturor lacrimilor adunate şi neplânse le dădea voie să curgă numai când se retrăgea în pădure, unde era sigur că nu-l vede nimeni plângând. Ciudat că aici, în mijlocul acestei aglomeraţii, acestei civilizaţii fremătătoare pentru care era ca inexistent, se simţea mai singur, mai izolat chiar decât în pădurile din împrejurimile instituţiei.”

Pe lângă lipsuri, ură, încrâncenare, Vlad are ocazia să trăiască şi alienarea produsă de marele oraş. Oraş care îl transformă într-o specie ce poartă un nume inconfundabil – aurolac. De fapt, chiar Cristi, tovarăşul alături de care fugise, îi spusese: “De la aur vine aurolac.” Şi atunci, “lumea în care trăia era vinovată de durerea şi răutatea lui? Erau vinovaţi cei mari, care aveau resurse să-l ajute pe el şi alte suflete aflate în situaţia lui, dar nu o făceau? Era vinovată societatea? Era vinovat Însuşi Dumnezeu?” Oare din culpa cui se prăbuşise Icar, încercând să ajungă la Soare? Cine decisese că trebuia să se zdrobească de o stâncă, doar pentru că dorea să îşi împlinească un vis? De ce să te înghită apele, pentru că ai vrut să atingi Soarele?

Tot Soarele încercase să îl atingă şi singura fiinţă ce îl protejase pe Vlad, în copilărie – Ana, sora sa mai mare.  Cei doi sunt despărţiţi imediat după moartea mamei, iar Ana, aidoma lui Vlad, trăieşte în canal. Se prostituează. Are o fiică abandonată la spital. Visul ei dintotdeauna, acela de a-şi clădi o familie, lucru banal în concepţia multora, nu se împlinise până atunci. Destinele paralele ale celor doi fraţi se intersectează, iarăşi. Vlad şi Ana se întâlnesc într-o noapte, pe stradă, şi se recunosc. Iar revederea îi trezeşte celui dintâi bruma de sentimente umane uitate undeva, în adâncul inimii sale chinuite. “Amintirea iubirii ei din copilărie îl încălzea, îi dezmorţea sufletul, degerat în nopţile când sorbea aurolac. Dacă o întâlnise, în sfârşit, după atâta timp şi ea nu-l mai iubea, simţea că s-ar fi prăbuşit.” S-ar fi prăbuşit, din simplul motiv că relaţia aceasta de rudenie, suplineşte pentru el o altă lipsă. Aceea a dragostei pe care numai mama şi tata ţi-o pot oferi. “Legătura copil părinte, una dintre reflecţiile cele mai pregnante ale necuprinsului încredinţat de Dumnezeul infinit cuprinsului; măreţie a exprimării chipului Tatălui în spiritele în care El a suflat viaţa-I pentru a da primului contur de lut forma dumnezeirii. Zâmbet, mângâiere, vorbă cu alin, învăţate de Adam de la Dumnezeu Însuşi în răcoarea dimineţilor edenice.” Nu este suficient să năzuieşti spre Soare. Dacă lipsesc cei ce ar trebui să te înveţe zborul, aripile se vor topi. Ana şi Vlad se străduiesc să se avânte spre Soare, nu pentru că viaţa le-ar fi oferit vreo ocazie, ci pentru că în fiecare dintre noi sălăşuieşte un Icar. Dar se prăvălesc înainte chiar de a porni.

Iar decăderea lor urmează să fie şi mai mare. Vlad creşte pe stradă şi pe măsură ce anii se scurg, în inimă îi încolţeşte dragostea pentru Magda, singura fiinţă coborâtă din raiul adevărat, nu din cel contrafăcut. Aflaţi la vârsta întemeierii propriului cămin, o relaţie între ei se dovedeşte imposibilă. Mai mult, Magda este pe cale să se căsătorească cu Raul Oprea, misionar. Şi astfel, speranţele lui Vlad se năruie încă o dată. La ce altceva ar putea să se gândească decât să îşi facă singur dreptate? De ce să nu repete gestul tatălui său – acela de a ucide? Lui, “nenorocirile îi transfiguraseră inima într-o rece şi neînduplecată stâncă. În noapte, Vlad aştepta ca Raul să iasă de acolo, din casa de unde împreună cu Magda se bucurase de frumuseţea cerului… Vlad plănuise să se răzbune cumva pentru a-şi alina durerea că el nu poate şi nu va putea vreodată să trăiască o asemenea bucurie.” Să comiţi o crimă pentru că nu îţi este dat să cunoşti bucuria! Are loc confruntarea. Fostul copil al străzii îl atacă pe cel ce aduce vestea bună a mântuirii. Se reia o luptă ancestrală, ce a început probabil, cu multe milenii în urmă, în ceruri. Lucifer atentează asupra Fiului lui  Dumnezeu, deoarece îşi doreşte fericirea. “Acum erau faţă în faţă… Raul – o icoană reală a ceea ce poate pune Dumnezeu mai frumos şi minunat într-un tânăr: calităţi fizice, energie, inteligenţă, vitalitate şi Vlad - o relicvă diformă, o imagine distorsionată a ceea ce ar fi putut fi un tânăr şi nu era… Se auzeau două inimi bătând în acelaşi timp, dar atât de diferit ca şi cum ar fi fost din două lumi, ca şi cum n-ar fi  avut acelaşi Creator Atotputernic, Stăpân peste toate, desăvârşit în bunătate şi dragoste pentru orice pământean, fără deosebire.”

Dar tocmai pentru că Dumnezeu este “desăvârşit în bunătate şi dragoste pentru orice pământean, fără deosebire”, tragedia lui Vlad nu mai are când să se extindă şi asupra lui Raul şi a Magdei. Creatorul Atotputernic intervine şi îl opreşte pe Vlad să ucidă. Dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu nu se contrazic. Oricât ar suferi un om, oricât ar fi de traumatizat, nu îi lipseşte puterea de a conştientiza binele şi răul. În sufletul lui Vlad mai există intactă o fărâmă de iubire şi astfel, reuşeşte să-şi învingă gelozia şi dorinţa de răzbunare, renunţând în ultima clipă la dorinţa diabolică de a înfăptui omorul. Încet încet, Vlad se recuperează, atât fizic, cât şi psihic. Începe să îşi făurească aripi cu care încearcă din nou, să urce spre Soare. Iar biserica poate fi o şansă de a te avânta spre Soare. Cuvântul lui Dumnezeu, de asemenea. Şi astfel, vagabondul de pe stradă intră în lăcaşul unde se predică salvarea. Vlad deschide la propriu, uşa şi iată-l în Casa Domnului. “Fascinat de melodie şi cuvinte, biată fiinţă neştiind ce înseamnă conformismul, mânat doar de noua lui descoperire a iubirii pe care o căutase de atâţia ani, înaintă şi mai mult. Deja aproape toţi ochii îl descoperiră. Unii îl priveau cu milă, alţii cu dispreţ, alţii cu teamă, gândind că venise să tulbure.”

Cine să înţeleagă de ce oamenii au numai dispreţ faţă de cei ce par a fi altfel, pentru că aripile lor nu au ajuns niciodată să îi poarte deasupra pământului, spre Soare ? Tragedia lui Vlad este perfectă. Zbaterile lui se finalizează în moarte. Aparent, o înfrângere. Doar aparent, pentru că din această tragedie se naşte triumful. Vlad înţelege că Soarele spre care trebuie să se îndrepte nu este cel către care aleargă oamenii, atunci când se gândesc la bogăţie, faimă, orgoliu. El îşi dă seama că Soarele lui Icar înseamnă şansa la o viaţă desăvârşită, în care nu ţi se interzice să trăieşti bucuria. Acelaşi lucru îl înţelege şi Ana, care ia hotărârea să renunţe la viaţa de până acum. Înmormântarea lui Vlad, la care asistă împietrită de durere, marchează un moment de răscruce în viaţa ei. Întoarcerea acesteia la Dumnezeu se produce ca un triumf suprem. Până aici a fost tragedia. Creatorul Atotputernic i-a pus capăt. Ana şi fiica ei nu se mai tem să se avânte spre soare. Aripile lor nu se vor frânge.

« Cu cât visăm mai mult, ..., cu atât visurile au şansa să devină realităţi. Şi, nu suntem îndreptăţiţi să visăm visuri măreţe când avem un Dumnezeu atât de mare? » Un început trist, o evoluţie dramatică şi un final prin care se celebrează victoria. “Dacă nu ar exista Acest Cineva – Dumnezeu”, afirmă Ligia Seman, “care să ofere un cadru de referinţă, omul ar fi ca o corabie purtată de valurile vieţii, aruncată de pe un mal pe altul, fără o busolă după care să se îndrepte, fără o ţintă spre care să navigheze.” Am asistat la un adevărat bildungs roman, un roman al devenirii. Procesul maturizării eroilor este de durată, dificil şi gradual, implicând nenumărate conflicte între dorinţele şi nevoile lor şi ordinea impusă de societate. Aşa cum este şi firesc, romanul « Tragedie şi triumf » este realizat în tonuri cenuşii, reflectând faptul că dimensiunea personală a vieţii personajelor are ca principală caracteristică întunericul, neputinţa, tenebrele. Noaptea este în armonie cu starea sufletească a acestora. Conştiinţa lor pare înclinată să se scufunde în hăul obscurantismului şi să rămînă acolo cât mai mult. Ieşirea din neant devine chinuitoare. Sentimentul fricii, aşa cum îl trăiesc protagoniştii, declanşează în mintea cititorului o serie de întrebări existenţiale.

Stilul romanului este intelectual şi echilibrat, dovedind o documentare serioasă. Tema narativă nu este complicată. În « Tragedie şi triumf » predomină tragismul. Analiza psihologică şi introspecţia, prezentarea mecanismelor psihilogice şi a motivaţiilor interioare, surprinderea vieţii lăuntrice, cugetarea şi sensibilitatea dau consistenţă acestei creaţii semnată de Ligia Seman. În plus, se remarcă autenticitatea experienţelor relatate şi perspectiva largă asupra realităţii. “Eu cred că oamenii când citesc o carte, nu au nevoie să fie puşi faţă în faţă cu realităţile zguduitoare ale vieţii şi atât”, spune Ligia Seman. “Nu suntem doar spectatori ai propriei noastre vieţi şi când lecturăm o carte nu e suficient să urmărim spectacolul altor vieţi în care să ne regăsim şi nimic mai mult... Oamenii au nevoie de soluţii, să înţeleagă că durerilor, zbaterilor, problemelor cu care se confruntă există Cineva care le poate da răspunsuri nu doar pentru viaţa aceasta efemeră, ci pentru veşnicie.”

« Tragedie şi triumf » rămâne de asemenea, o sursă inepuizabilă de vitalitate în ceea ce priveşte valorile creştine, răspunsurile la căutările noastre spirituale şi religioase, dar şi o lectură obligatorie pentru oameni din orice categorie socială. “Convingerea mea personală este că un scriitor, oricât ar fi de iscusit în a reda anumite stări sufleteşti sau evenimente, dacă exclude vocea lui Dumnezeu din scrierile sale, nu şi-a atins întru totul menirea”, afirma Ligia Seman. “În cărţile mele – dorinţa de a-i ajuta pe cititori să găsească acest cadru de referinţă, portul înspre care să navigheze pentru a-şi regăsi identitatea - a fost obiectivul de bază care m-a călăuzit şi cred că m-a ajutat să-mi formez un stil  propriu: roman creştin psihologic.”

Octavian Curpaș

Phoenix, Arizona

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com