Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

TREI POEME DE CASSIAN MARIA SPIRIDON*

Eugen EVU

Compoziţia grafică şi întâmpinarea de George Roca

Apelând la disocierea anormală a subiectului poetic de eul empiric în maniera unui Ezra Pound, bunăoară, Cassian Maria Spiridon panoramează liric un postmodernism în cheie... hermetică, în cartea sa „Dintr-o haltă părăsită”. Monologul poetului ieşean are acum un disimulaj abia schiţat, deşi „personajul” liric – profund elegiac, – străbate extramuros un univers restrîns al derizoriului, cu nostalgia dar şi „consolarea” ieşirii din paradiziac. Pelerin printr-o Memorie crepusculară, în realitatea desacralizantă, a unei viziuni tragice, sublunare, Cassian prinde în mreaja difuză, decorativă, înşelătoare contururi anume reproiectate pentru a accentua între spaţii hieraticul unei aventuri în registru simbolic; încifrarea este doar ultima hlamidă, rarefiată, a unei singurătăti în doi...

Înscenarea lirică porneşte de la exterior spre interior, din întunericul sălii spre scenă şi culise: „arteziana împrăstie răcoare/ la ora cînd amiaza-i pe sfîrşite/ mulţimea tinerilor/ adunată ca într-o nouă piaţă Tien-an men/...”. Travaliul se reduce brusc, o femeie aşteptată întîrzîie, apoi perechea, maşinală, discretă, „complice” urcă „treptele templului/ în iatacul iubirii/ misterios iluzoriu...”. Percepţia devine panoramatică în prim-plan difuz, procedeele sunt ale une misterioase camere de luat imagini, camuflate: „un lift transparent/ ne ridică/ prinşi în plasa de sârmă/ a privirilor/ doar degetele noastre/ se-ntâlnesc...”.

Interpretarea mea este voit în „cheie explicită”, însă Cassian Maria Spiridon este poetul care a abolit metafora, paradoxal pentru a o extinde şi contopi în aparenta banalului derizoriu. Un lift vechi, cu plasă, urcă încet la etajul unui hotel, fugar iatac al iubirii „şi templu”. Prin tacită comuniune, îşi însoţeste iubita, o duce de mînă, spre un refugiu improvizat, ferit de „mulţimea” transfigurată sugestiv în viziunea initială/ iniţiatică a unei arteziene irizante care împrăştie răcoare...

Exacerbarea, crisparea urcării scărilor, devine motiv criptic instrumentat de poet pentru a fixa simbolic o percepţie cvasi-maşinală, alienantă, transmisă apoi şi trupului: „mă mişc/ schimb o piatră cu alta/ îmi caut locul şi fiinţa/ trupul se aşează în diverse poziţii...”. Imaginile se întretaie impregnate cu materialitate „magică”, pentru a ne comunica starea de înstrăinare a sufletului de trup, în omul-maşină, omul robotizat, prizonier deja al unui ritualic ce înlocuieşte, secundar, omul natural, adamic, suferind însă anogoasa unei memorii ancestrale. Erosul se suprapune paradoxal peste thanatic, extazul este rece, suportat cu luciditate dureroasă: „trupul meu se aşează în diverse poziţii/ o maşină bine reglată/ se execută/ ştie/ instinctele sunt cunoscătoare...”

Întezărim împerecherea în automatismul „efractiv” al precipitatiei unei contopiri grăbite, iar suspendarea clipei finale devine cumva neantică: „zidurile bătrîne/ ale învătăturii/ radiază căldura adunată peste zi/ fântîna prin ţevile ei sub presiune/ execută/ încă o dată/ despărţirile au totdeauna viitor/ dar niciodată un trecut...”. Transferul semantic este subtil, ingenios. Finalul acestui poem de rezistenţă reface imaginea artezienei serale, irizându-şi evantaiul undeva în spaţiul în care mulţimea este „mişcată de interese de-o umană banalitate”.

Revenirea la această viziune/cadru contrapunctează cu artă si e uimitor cum, dincolo de modulatia tonală si cromatică a unui poem relativ scurt, Cassian Maria Spiridon reumple, repotentează tensiunea (re)trăirii; o poveste surprinzător de vie, de febrilă, lăsînd factorii semnificanti să stăruie cu o trenă de umbre misterioase.
Un al doilea poem „Nu mi se întîmplă nimic”, îmi accentuează impresia că poetul stăpîneşte excelent arta disimulării hermeneutice, descripţia este aproape elementară, prozaică, pentru a accentua iluzoriul realităţii imediate, interferat cu o lumină difuză, mentală, interioară: „Prins în pînza de păianjen a iubirii/ plină de ţăndări/ toate în roşu/ mă las fixat într-o imagine blitz/ acolo/ pe pămîntul poetului...”.

Pur şi simplu, poetul recompune un moment frecvent, al prezentei în cutare loc ceremonios, al vieţii publice de literat şi amfitrion, transferând însă banalului mistica unei percepţii hiper-lucide, separatoare: este refugiul în iluzia artei (poetice) motivul însuşi al poemului... Însă „ştiu/ nimic nu se întâmplă cu mine/ căutător/ pe cărarea ce urcă spre lac/ ea va veni însingurată (ce eminescian, ce frison etern, n.n.)...”. „Ea”, surpriză (!), este doar leit-motivul romanticului, reproiectat (cum altfel?) eminescian, în imaginea pădurii... „însingurată într-o aură de crepuscul/ pădurea/ ca o perdea verde/ de o parte şi de alta/ aşteaptă...”.

I se atribuie pădurii starea feminină de aşteptare, de dorinţă, de pândă, omniprezentă telurică a vegetalului lacom, pentru a recuceri omul adamic, arhetipal, cel devenit robot în poemul comentat întâi? „Crengile/ frunzele, iarba/ sunt atente la mişcările/ la faptele  noastre/ am călcat peste amintirea copacilor/ îngropată în humus...”. Imaginar evadat din lumina blitz-urilor, din real, poetul suie pe „cărarea ce urcă spre lac (limbaj ezoteric, initiatic, fără dubii!)... reface un traseu mistic, atent el însuşi la starea eterizată a unei memorii din interregn, pentru a rosti înţelept ceea ce se extrage aproape de la sine din „parabola” aparent hermetică: „gloria/ gloria noastră/ aşa / într-o zi / va fi cu totul smerită/ cine nu ar vrea să se piardă în codru/ cu iubirea/ să rătăcească prin desiş...”. E clar că fiecare cuvânt, reimpregnat de semnificaţie, se adaogă magic, în montură „oraculară”, de energia subtilă a emoţiei în contemplare, una fugară, dar esenţializantă.

Presupun referenţial un om adamic arhetipal, între înger şi omul actual (nu... recent”): „dar zeii nu ne lasă/ ei vor/ acolo/ printre pămînteni... (situarea în „acolo” sporeşte misterul semnificat) să ne întoarcem/ sfioşi şi vinovaţi/ precum Adam şi Eva/ părăsim pădurea cea imaginară...”. Aşadar, aveam dreptate, este vorba de retrăirea mistică a dramei „părăsirii paradiziacului”, acum de bună voie, acum hieratic, autoconsimtit, abia perceptibil, pentru a ne... abandona, fără a ni se întâmpla, însă, nimic esenţial, în flash-ul unor paradisuri secunde... Cheia ultimului vers: „pânza de păianjen a fost ruptă”, e una ingenioasă, separată de ermetismul „sibilinic” al textului, o cheie aruncată în ultima clipă, peste umăr.

Poemul următor ar fi Venerei, în care rostirea „sentenţioasă”, reductivă, e şlefuită şi subţiată la extrem: „din toate madonele/ iubite/ cunoscute în toată a lor claritate/ din lutul cel negru/ doar tu te-ai născut/ unde sunt acum/ carnea şi ochii/ sânii tăi cei înalţi/ prin apele timpului grele/...” îşi rosteste Cassian Maria Spiridon invocatia îmbibată de mithos.

Un fior al rostirii elenistice, adie pe mreaja apelor lirice, elegiac şi atemporal, metafizic.
Erosul profund „reprimat” de închistare şi respingere a impulsului primitiv ţîşneşte în viziunea unei zeiţe detronate din lumea umană, sfărmată, rezidită în profan, aidoma vechilor temple antice, ale zeilor alungaţi, ori devoraţi de alţi zei şi jefuiţi de semnificaţia sacrului. Să recitim: „unde sunt acum/ carnea şi ochii/ sânii tăi cei înalţi/ prin apele timpului grele/ unde sunt rătăcite/ ...marmura frunţii/ pată pe întunecatele căi/ se află înălţată prin pietele publice/ gări/ stadioane... (observati cum explicitul devine frontal, n.n.) aici/ zadarnic se trec şi petrec/ nesfîrşitele tale splendori...”. Venera sau omonimele ei din alte culturi, cu atingere subtilă din cea eminesciană, este invocată tragic, acuzând o aplatizare a orizontului mitic în lume, odată cu devastarea şi invazia profanului... Zeea Fecioară, zeita mater, femeia Eternului, pare a tresări din zidurile (deloc manoleice!) ale memoriei iar poetul este cel ce o plînge, ca splendoare decăzută, vidată de măreţia şi misterul divinului. Însă „nu avea grijă/ cât sunt zăpezile pe creste/ doar ţie ţi se-nchină/ în stihuri şi plînsete/ – în pronaos...” scrie Cassian, trântind poarta poemului cu o anume solemnitate. Venera-Venus, de-acum resorbită lumii crepusculare întru o altă încarnare palpabilă, acolo, în pronaos, în scînteierea olimpică a zăpezilor de pe creste, iar poetul ştie, o dezmiardă, o redă misterului fără timp şi atingere, nu fără a o venera. În stihuri şi plînsete, aidoma ninsorii...  în pronaos.

Cassian Maria Spiridon scrie, în „Dintr-o haltă părăsită”, un singur poem, poliedric, al unei structuri limpezite de reziduuri, la puritatea cristalelor tari, şlefuite în arta unui fin orfevru. El este omul-oglindă, rotindu-se şi schimbând perspectiva ca atare, într-o spaţialitate ce pare să răsară din interior.

Eugen EVU

noiembrie 2007

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

* Cassian Maria SPIRIDON (n. 9 aprilie 1950), poet român de mare sensibilitate şi valoare literară. Eseist, prozator, ziarist, animator cultural, membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Societăţii Ziariştilor Români şi al Asociaţiei Ziariştilor Români. Membru al PEN-clubului european şi al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte (ASLA Oradea).

1991 - fondator şi director al noii serii a revistei „Timpul” din Iaşi

1991 - 1992 - redactor al revistei „Cronica” – Iaşi

1992 - 1994 - redactor al ziarului „Evenimentul Zilei“

1993 - 1995 - redactor-colaborator la postul TV - Europa Nova Iaşi

1994 - până în prezent - fondator şi redactor şef al revistei de cultură poetică „Poezia“

1995 - până în prezent - director al Editurii „Timpul” – Iaşi

1995 - până în prezent - cofondator şi redactor coordonator al publicaţiei literare „Caietele de la Durău“

1995 - până în prezent redactor şef al prestigioasei reviste „Convorbiri Literare” - Iaşi.

George ROCA

Redactor AGERO

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)