Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

Tudor Arghezi şi Lucian Blaga

Dr. Zenovie Carlugea

Impresii si pareri personale in FORUM

Pentru a înţelege mai bine personalitatea puternică a traducătorului lui Faust vom apela la conştiinţa de sine pe care şi-o asuma poetul în contextul literar al vremii, mai exact zis la acea „dispută” a întâietăţii pe care contemporanii o lansaseră, fie din motive de pură simpatie, fie din necesitatea unei ierarhizări valorice.

Vom vedea, din această valorizare axiologică, uneori realizată de pe poziţii partizane de contemporani, şi o veritabilă antinomie sub semnul căreia poetul îşi definea viziunea, concepţia, vocaţia creatoare, în general, spiritul poetic.

În articolul „Literatura română postbelică”, publicat în prestigiosul „Der Kleine Bund” din 12 mai 1929, condus de scriitorul elveţian Hugo Marti, cu care poetul va lega o sinceră şi durabilă prietenie[1], Blaga aprecia „din generaţia mai vârstnicilor” pe poetul şi polemistul Tudor Arghezi, care „a jucat un rol epocal în remodelarea limbii”, considerându-l „un excepţional creator de cuvinte, izvor nesecat de gânduri poetice”, autor al unui „cuprinzător volum de poezie (Cuvinte potrivite), plin de forţă expresivă şi de viziuni ciudate, salutat de întreaga critică românească drept un eveniment de prim rang”.[2]

Să observăm că, după ce, în 1919, urase „bun venit!” în literatura patriei unite tânărului poet ardelean, Nicolae Iorga va călca el însuşi pe urmele unui Bogdan-Duică, arătându-se din ce în ce mai iritat de gloria în creştere a proaspătului sosit sub cupola Academiei, reeditând negaţia pe care şi-o exprimase la adresa poeziei argheziene. În legătură cu aceste idiosincrazii şi umori pe care istoricul le manifesta, de câtva timp, la adresa lui Blaga, neînţelegând substanţa modernismului poetic, Ion Breazu îi scrie poetului, la 16 iunie 1937: „Pe Iorga se pare că l-a răscolit până la fiere (discursul de recepţie, la care, participând, regele Carol al II-lea a suprimat pe loc un eventual elan critic din partea iritatului istoric – n.n. Z.C.). De-atunci scrie în fiecare zi câte un articol în Neamul românesc cu aluzii din zi în zi mai evidente. În articolul ultim pe care i l-am citit a amintit în sfârşit de filosofie «mioritică», cultură «minoră» şi «majoră», aşa că acum te-a identificat pe deplin. Ceea ce este mai bizar este că te amestecă într-o ciorbă cu Arghezi et Co., fapt de care grupul Arghezi profită, iar adversarii acestora, cu o optică scurtă, iau totul de bani buni ce spune marele Dalai-Lama. Foarte posibil că lucrurile vor lua o dezvoltare mai amplă, când va fi nevoie de o clarificare. Ce bine că eşti departe de toate aceste meschinării.”[3]

În Amintirile sale[4], Basil Gruia relatează despre venirea sa la Bucureşti şi despre vizita făcută, în 1953, la Mărţişor, transmiţându-i maestrului Arghezi salutările „poetului de la Cluj”, dimpreună cu toată consideraţia şi admiraţia sa.

„Eu şi Arghezi – i-ar fi spus Blaga, mişcat sincer de aprecierea şi complimentele confratelui bucureştean – suntem doi poli ai poeziei româneşti dintre cele două războaie. Reprezentăm fiecare lumea noastră proprie, avem matrici stilistice diferite. Între noi există un mare gol. Aştept să vină un nou poet care să umple acest gol şi care să reprezinte o linie mediană între noi. Aceasta ar însemna o amplificare a orizontului poetic românesc.”

Complimentele schimbate veneau, însă, în urma unor tacite şi reciproce umori, dar şi după un moment mai aparte de încordare. E vorba de absenţa ostentativă a lui Arghezi (după o prealabilă confirmare de participare, motivând că nu vroia să dea ochii cu Alexandru Stamatiad) de la conferinţa ţinută de Blaga la Ateneu, la 5 decembrie 1942, pe când era profesor la Universitatea clujeană aflată în refugiu la Sibiu. Mai mult chiar, la aparţia pamfletului  „Baroane” în Informaţia zilei (30 septembrie 1943), Blaga, aflat în Bucureşti, s-ar fi exprimat direct, dezavuând „mahalagismul” cu poalele-n brâu al pamfletarului: „L-a îngropat pe Killinger sub un torent de ocări, ca ţaţa cea mai rea de gură, cu poalele suflecate-n brâu…”[5]

Că relaţiile de preţuire reciprocă nu erau din cele mai amabile şi destinse este de la sine înţeles, având în vedere recepţia critică de care se bucura opera celor doi mari poeţi în epocă, pretutindeni făcându-se raportări, ba chiar judecăţi de valoare privind întâietatea unuia sau altuia, disputarea preeminenţei literare.

Unul din motivele de animozitate dintre cei doi poeţi l-ar fi constituit – crede Ovidiu Papadima – simpatia comună faţă de Domniţa Gherghinescu-Vania, pe care Arghezi o cunoscuse mai de mult, dacă avem în vedere versurile din Testament: „Întinsă leneşă pe canapea, / Domniţa suferă în cartea mea...”[6]

Domniţa era pentru Blaga „domniţă din ţară bârsdană”, iar pentru Arghezi „domniţă cu cinci turle la cetate”.[7]

Să reţinem că în articolul „Blaga şi Arghezi”[8], Gherghinescu-Vania povesteşte cum, aflându-se într-o vizită la Mărţişor, Arghezi i-ar fi aruncat convivului, în crengile unui vişin, pălăria (vieneză, cu calotă perforată decorativ) din mâinile neliniştile ale acestuia, spunând textual: Dragă domnule Blaga, permite-mi să te rog să mă enerveze pălăria dumitale.” După care atmosfera glacială s-a risipit, toţi pornind binedispuşi într-un râs general.

Un fapt, documentat, vine încă o dată să ne confirme că între Blaga şi Arghezi existau unele umori explicabile, ca să nu zicem aprecieri valorice de-a dreptul contradictorii, antinomice. Bunăoară, în scrisoarea datată 15 februarie 1947, adresată Melaniei Livadă,[9] care intenţiona realizarea unui studiu privind lirica blagiană, autorul Nebănuitelor trepte vine cu o precizare de fond în chestiunea – „delicată” zice el – a unei eventuale paralele cu Arghezi. Lăsând, totuşi, la o parte, o oarecare modestie, - care în această împrejurare nu l-ar fi ajutat deloc, - Blaga se evaluează pe sine şi îl evaluează pe preopinent, astfel, la modul unei obiectivitiţi tranşante, deloc obsecvioase:

„Eu simt doar că cei doi autori, pe lângă un fel de modernitate şi de înrădăcinare a lor în ceea ce a fost, au un foarte deosebit sentiment al artei. În meşteşugurile lor, unul purcede de la întreg, celălalt de la detaliu. Unul de la substanţă, celălalt de la accident. Unul are un stil de ansamblu şi cultivă în primul rând viziunea (cuvântul decurge din ea); celălalt are un stil de detalii şi cultivă în primul rând amănuntul (cu plasticitatea şi savoarea ce rezultă din cuvânt ). Unul are un sentiment dominant al necesarului, celălalt al jocului. Unul tinde spre marea simplitate, celălalt spre întortocheat, spre belşugul amănuntelor, până la pierderea firului călăuzitor. Unul are arhitectonică (a se vedea îndeosebi operele mari, dramele, şi filosofia), celălalt o egalitară subliniere a concretului plastic, fără de accente distribuite ierarhic într-o largă viziune de ansamblu. Etc.”

Paralela, cum se vede, este din capul locului clarificatoare în ceea ce priveşte „diferenţa specifică” (E. Lovinescu), constituindu-se în cheia marilor antinomii pe relaţia sensibilitate – viziune – universuri imaginare. Ea reproduce, de fapt, o stare de spirit diferenţiatoare, de concurenţă valorică, la acea dată (1947), cu antecedente mutuale observabile în peisajul literar al epocii.

Relevantă este şi „recomandarea” pe care Lucian Blaga o face tânărului poet Barbu Cioculescu, la 12 februarie 1956, care îşi aştepta debutul literar:

„Fereşte-te de ticuri argheziene, adică de jocul cu cuvintele. Cuvinte «potrivite» scrie numai unul, a cărui problematică nu depăşeşte pe aceea a «cuvintelor încrucişate». Şi am să strig: bravo!” În volumul de rebus „Cuvinte potrivite şi... încrucişate”,[10] Tudor Arghezi punea pe orizontala careului „Literare” (poz. 45) cuvintele: „poet şi ataşat de presă”, vizându-l direct pe Blaga. Informaţia i-o comunică Domniţa Gherghinescu-Vania în scrisoarea din 22 februarie 1942, trimisă din sanatoriul Moroieni poetului la Sibiu.[11]

În dezacord cu maliţiosul Şerban Cioculescu, care scrie tranşant că Blaga „nu suferea să fie comparat cu Tudor Arghezi”, vom observa că sensul pronumelui nehotărât unul din formularea de mai sus este, desigur, peiorativ şi ironic, neimplicând „fireşte, concluzii axiologice favorabile celui dintâi: unul (şi „unicul”!)”.[12] Acelaşi critic aprecia, de altfel, că „influenţa lui e mai mare decât aceea a lui Arghezi” şi că în poezie „Blaga e mai transcendent”, un adevărat „poet astral” faţă de „poetul teluric”, numindu-l într-o scrisoare chiar „homo metaphysicus”.[13]

Ambiţia de a fi el însuşi, chiar atunci când e pus alături de liricii zilei, o manifestase Lucian Blaga mai de mult. Bunăoară, în scrisoarea datată „Berna, 4 ianuarie 1929”, adresată lui George Călinescu, poetul îşi exprima un reproş vizibil, stânjenit de o posibilă asociere: „P.S. Într-un articolaş, m-ai pus ca vârstă între bătrâni, alături de Arghezi (n. 1880, n. n.). Protestez. N-am împlinit decât 33 de ani (Laud somnul metafizic, dar nu bătrâneţea. Râzi te rog.).[14]

Recent, un studiu la obiect, „comparatist”, realizează criticul literar Ion Bălu, care constată din capul locului că „ideile teoretice ale lui Lucian Blaga vor fi ilustrate constant de Tudor Arghezi”. E vorba, totuşi, de un uluitor „paralelism”, ce ar exculde influenţele directe reciproce, întrucât el plutea în aerul epocii şi al creaţiei amândurora:

„Ştiind relaţiile tensionate dintre cele două personalităţi, înclinăm să credem că Tudor Arghezi nu a citit nici unul din studiile «poetului de la Cluj», cum obişnuia, cu o anumită ironie, poetul din Mărţişor să vorbească despre Lucian Blaga. Concordanţele analogice dintre lirica argheziană şi metafizica lui Lucian Blaga nu provin dintr-o relaţie directă, ci se explică, mai degrabă, printr-un sincronism determinat de mediul cultural specific al perioadei interbelice.”[15]

Că Tudor Arghezi va fi citit sau nu studiile „poetului de la Cluj” nu e lucru cert, sigur e, însă, faptul că, în 1929, după apariţia Laudei somnului, Blaga mărturisea cu satisfacţie că Arghezi însuşi l-ar fi felicitat şi îmbrăţişat, recitându-i din poezia „Somn” versurile :

„În somn sângele meu ca un val

 se trage din mine

 înapoi în părinţi.”

Simpatia, însă, slăbeşte cu timpul, transformându-se în umori greu temperabile, în idiosincrazii de rumoare publică. Astfel, gestul lui Arghezi,[16] la apariţia traducerii lui Faust, contestând virulent tălmăcirea curajoasă şi inconfundabilă, rămâne oarecum unul explicabil şi, desigur, singular, dacă avem în vedere ambianţa cultural-ideologică a epocii, în care autorul ciclului de poezii „1907” şi al „Cântării omului” vine în întâmpinarea reabilitării sale, făcând concesii pe care „poetul de la Cluj” le-a evitat la nivelul creaţiei literare, lăsându-le, sporadic şi nesemnificativ, în ultimii ani de viaţă, când se încerca  „reabilitarea” sa,  doar în pagina de gazetă…La 21 mai 1955, cu prilejul împlinirii vârstei de 75 de ani, Tudor Arghezi este sărbătorit oficial, în Sala Roşie de recepţii oficiale, de la Palatul Marii Adunări Naţionale, fiindu-i înmânat Ordinul Muncii cl I şi fiind declarat de către Petru Groza, preşedintele prezidiului, drept „cel mai mare poet român în viaţă, poet naţional al românilor (...), luptător convins pentru democraţie şi progres social, pentru clădirea orânduirii populare în România”.[17] În 1956 i se oferă Premiul de Stat cl. I pentru volumul de poezii „Cântare Omului”. Arghezi publică apoi în „Steaua” de la Cluj, în mai multe rânduri, cicluri întregi de poezii.

După câteva săptămâni doar, G. Călinescu decreta de sub cupola Academiei din care Blaga fusese izgonit: „Tudor Arghezi este cel mai mare poet contemporan, unul din cei mai mari poeţi români, e un geniu. El a străbătut greu prin adversitate şi abia la 75 de ani îl vom avea, căci nu mă îndoiesc de acest lucru, în mijlocul nostru.”

Mai mult chiar, Tudor Arghezi va fi ales membru titular al Academiei (alături de Geo Bogza, Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Cezar Petrescu, Duiliu Marcu, Tudor Vianu, Mihail Jora, Camil Petrescu, Iosif Iser, Zaharia Stancu şi Mihai Beniuc).

În 1957, pe când Blaga figura cu poza şi textul „Daţi-mi un trup voi, munţilor” în manualul de clasa a X-a (prezentat de Silviu Iosifescu care-i reproşa misticismul gândirist al operei), opera lui Arghezi făcea obiect de studiu în programele analitice ale şcolilor medii şi ale Facultăţilor de Filologie (Pavel Ţugui, op. cit., p. 94), stabilindu-i-se un loc de cinste în literatura română postbelică. Şi el va figura pe o listă de propuneri pentru acordarea Premiului Nobel.

După ce în 1956 călătorise la Moscova şi fusese internat la Geneva pentru tratament şi operaţie, prin intervenţia statului român, Tudor Arghezi va fi omagiat ca octogenar în 1960 într-un amplu cadru oficial, la Ateneu, de către Uniunea Scriitorilor şi Academia R.P.R. Va fi ales deputat în Marea Adunare Naţională şi numit membru în Comitetele Naţionale ale R.P.R. pentru sărbătorirea a 2000 de ani de la naşterea poetului latin Publius Ovidius Naso şi comemorarea semicentenarului pictorului Nicolae Grigorescu.

Cât îl priveşte pe Blaga, acesta abia în 1960 este reintegrat în manualele şcolare (publicase, în timpul vieţii, în perioada mai 1960 – mai 1961, un număr de 25 de poezii inedite, în „Steaua”, „Contemporanul” şi „Iaşul literar”).

În acest fel, istoria se răzbuna cumplit pe cel care, ca profesor universitar, diplomat, academician, filosof, dramaturg şi poet, îl umbrea, cu geniul său, pe cel ce, deşi suferise şi el o perioadă de ostracizare, se dovedise altădată filogerman şi înălţase nu de mult ode lui Carol al II-lea. În materialul informativ realizat cu prilejul convorbirii cu un critic adus special de la Timişoara de Securitatea clujeană, pentru o convorbire cu Blaga, acesta s-ar fi destăinuit „sursei” astfel:

„În diplomaţie, eu am stat în slujba ţării mele. Am fost apreciat de Titulescu care a ţinut la mine, cum l-a apreciat şi pe Arghezi. Eu însă regelui nu i-am adresat ode ca Arghezi şi de aceea cred că pot păstra şi azi decenţa, nu ca Arghezi.” [18]

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, redactarea şi Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]