Un artist podar între suflete dând clipei durată

 Nicolae Băciuţ, “Dincoace de spaţiu şi timp”, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2008

Cezarina Adamescu, Agero

          Un om cât un secol. Un om traversând secolul XX. Un artist a cărui operă transgresează secolele.

         Sculptor şi povestitor din spiţa lui Ion Creangă, mureşeanul Ion Vlasiu, ţăran din Lechinţa şi-a înscris numele, nu numai în piatră şi lemn, dar şi pe tâmpla unor cărţi memorialistice în care artistul îşi evocă satul natal, copilăria şi tinereţea, drumul vocaţional în căutarea sensului artei şi vieţii.

         Un om care ne-a lăsat o imensă moştenire culturală, atât literară, cât şi artistică, pe care, din păcate, îşi exprimă regretul autorul acestei lucrări, posteritatea, ca în atâtea sute şi mii de cazuri, nu o apreciază la adevărata valoare.

         “Aş fi vrut,  mărturiseşte Nicolae Băciuţ, apoi, că atelierul de la Bistra, paradisul inspirator pentru multe din lucrările sale, să devină un muzeu memorial, un punct pe traseele turismului cultural. Poate că totuşi, într-o zi acest vis să devină realitate.

         Mă împac greu şi cu gândul că soarta donaţiei sale nu este cea mai fericită. Poate că locul în care a fost organizată şi găzduită Colecţia „Ion Vlasiu” nu este cel mai potrivit. Cred că e nevoie de un loc „în calea drumeţilor”, pentru ca această colecţie să poată fi văzută de cât mai multă lume.

         Pentru că, până la urmă, gestul lui Ion Vlasiu trebuie plătit cu aceeaşi monedă: generozităţii trebuie să i se replice cu respectul cuvenit. Căci, oricum am judeca lucrurile, Ion Vlasiu este personalitatea culturală cea mai complexă pe care a dat-o acest spaţiu.

         E şi acesta, un minim orgoliu”

         Nicolae Băciuţ ni-l readuce în memorie în cartea omagială “Dincoace de spaţiu şi timp” – cu trimitere  la ciclul autobiografic “În spaţiu şi timp” al artistului. Şi iată ce plastic îi creionează portretul Nicolae Băciuţ:

           “Ion Vlasiu era un povestitor neîntrecut. Îi plăcea să povestească, asemenea ţăranilor săi din Ogra natală. Avea firescul şi bonomia ogrenilor, pe care-i evoca şi invoca cu mult drag, de care s-a despărţit nu oricum, ci păstrând intactă memoria şi nostalgia locurilor, recuperate într-un roman masiv, „Am plecat din sat”,  carte de referinţă pentru scriitorul Ion Vlasiu.”

         Un om sfătos, ca orice ţăran, slobod la vorbă, dar care, spune autorul  evocării, “ţinea la preţul cuvântului tipărit” şi orice cuvânt era “trecut prin filtrul rigurozităţii şi scrupulozităţii care l-au caracterizat.”

         La întâlnirea cu istoria, avută la Tabăra de scuptură de la Oarba de Mureş, acolo unde cei doi au avut şansa de a se împărtăşi, unul din sufletul celuilalt, sculptorii români au  dăltuit în piatră opera nemuritoare, “în numele jertfei şi al iubirii de neam şi pământ românesc.”

            Se ştie că Oarba de Mureş este un pământ stropit cu sângele soldaţilor români. Lazăr Lădariu în Şedinţa Camerei Deputaţilor din 4 aprilie 2000 în cadrul dezbaterilor parlamentare, a luat cuvântul şi  a solicitat ridicarea unui mausoleum în  memoria celor 11.000 de soldaţi căzuţi: “Acolo la Oarba de Mureş, unde Mureşul a fost mormânt pentru mulţi, cei 11 000 de ostaşi au căzut pentru a apăra hotarul mare al moşiei strămoşeşti. Acolo, la Oarba de Mureş, cei datori cu o singură moarte pentru care primul şi ultimul cuvânt a fost jertfa în tragica vâltoare au dat tribut propria viaţă setosului zeu Marte pentru a apăra nevoile şi neamul. Acolo, la Oarba de Mureş, cântecul de biruinţă a costat enorm de mult.Plecându-ne genunchii în faţa memoriei lor, a sacrificiilor şi a mormintelor celor căzuţi pentru drepturile neamului, considerăm că Mausoleul Eroilor care ar putea fi înălţat prin contribuţia întregii ţări, precum Ateneul Român, ar fi şi un semn al unităţii unui popor. Pentru că la Oarba de Mureş a existat un erou colectiv: oştirea română. Acolo a învins un popor. Acolo a fost ţara”.

         Pe acest loc sfânt artiştii s-au  întâlnit pentru a zămisli opere care să stea mărturie.

Nicolae Băciuţ îi face artistului  o Fişă de portret după sursele de documentaţie existente, din care reţinem că:  „Este autorul mai multor monumente dedicate unor evenimente sau figuri memorabile ale istoriei şi culturii româneşti – Maternitate (Bucureşti, 1958), Grup statuar Ion Creangă în Parcul Herăstrău (1971), Horia, Cloşca şi Crişan (Cluj, 1974), Monumentul Unirii (Blaj, 1975), Monumentul lui Aurel Vlaicu (Târgu-Mureş 1976), Ion Creangă (Piatra Neamţ, 1983).

Profesor la Academia de arte frumoase din Timişoara (1938), redactor-şef al revistei Arta (1966-1969). (...)

Cetăţean de onoare al Târgu-Mureşului (1997).

Membru al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti din 1940, membru al Asociaţiei Internaţionale a criticilor de artă, din 1966..

Despre opera lui Ion Vlasiu s-au scris peste 700 articole şi i-au fost consacrate trei albume cu studii monografice scrise de Dan Grigorescu (1970), Ion Frunzetti (1973) şi Călin Demetrescu (1987).

Lucrări ale sale se află expuse în principalele muzee din România (Bucureşti, Cluj-Napoca, Constanţa, Oradea, Târgu-Mureş)

La Târgu-Mureş este deschisă din 1988 Galeria Ion Vlasiu, aparţinând Muzeului Judeţean Mureş, unde sunt expuse peste 100 lucrări de pictură şi sculptură ale artistului, precum şi cărţile sale.

Au rămas în manuscris romanul Nebunul din Turn, la care a lucrat peste două decenii, şi poemul Vlasiile, acesta din urmă publicat postum..

Moare la 18 decembrie 1997, la Bucureşti, fiind înmormântat la cimitirul Mănăstirii Cernica, alături de istoricul Ioan Lupaş, socrul său.”

(Informaţiile provin din Ana Cosma, „Dicţionar de scriitori mureşeni”, editat de Biblioteca Judeţeană Mureş, în 2000, şi din site-ul de pe Internet, cu text şi foto de Ioana Vlasiu).

După aceste informaţii preliminarii,  Nicolae Băciuţ transcrie cu minuţie,  trei dintre interviurile luate artistului, convorbiri devenite capitole importante de istorie literară şi fragmente din istoria artei româneşti şi universale, rămase în patrimoniul cultural românesc.

 Cuvintele artistului sunt memorabile şi ele trebuie însuşite de fiecare artist român cu respectul cuvenit unui mare om de cultură. Scriind de parcă ar fi sculptat, după expresia unei persoane care îl cunoştea bine pe Ion Vlasiu, cele două domenii: literatura şi arta se armonizau în chip fericit în creaţia sa. “Există un specific al genurilor condiţionat de materie şi de tehnică. Talentul te ajută să te descurci”.

         Cât priveşte realizarea unei opere mai puţin reuşite, Ion Vlasiu era de următoarea părere: “Nu totdeauna intri de la început în brazda ta proprie. Talentul are ezitări şi un ritm propriu”. Dar artistul tânăr are multe resurse şi se poate redresa. Fiecare creator are, pe parcursul vieţii, etape diferite de creaţie, unele hotărâtoare. Ion Vlasiu considera că perioada petrecută la Paris, a avut un asemenea rol în definirea personalităţii lui: “Cotituri spectaculoase nu sunt în activitatea mea, totuşi anul petrecut la Paris defineşte ceea ce aş numi eu etapa de început. Acolo am înţeles mai bine curentele de avangardă şi am putut să mă situez la distanţa necesară. Acolo mi-am dat seama că există un spaţiu cultural românesc necunoscut lumii, că deşi mi se părea prea simplu, naiv, arhaic, conţinea chiar alfabetul nostru de forme estetice, nu numai original, dar şi foarte sugestiv ca problematică. În atelierul lui Brâncuşi, conştiinţa mea a primit noi impulsuri. În volumul IV, cu care închei ciclul drumului, la care lucrez acum, vorbesc ca despre un moment esenţial, de care m-a apropiat întreaga mea experienţă de până atunci şi îndeosebi o vară petrecută într-un sat din Ţara Oaşului”.

         Este evident că istoria a ocupat un loc prioritar în preocupările artistice ale lui Ion Vlasiu, dovadă lucrările cu teme istorice sau figurile emblematice ale acesteia: Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Bălcescu. Despre Horia a afirmat că este “Hristosul nostru adevărat, sacrificiul lui e foarte curat, foarte pur”.

         Ion Vlasiu era de părere că:

“- Temele istorice stau în faţa tuturor timpurilor ca nişte planete. Forţa lor de radiaţie este imensă. Trăiesc deasupra timpului, centrând o epică formidabilă, care niciodată nu va putea fi transpusă integral în artă, totuşi marile epoci sunt marcate de lucrări monumentale care evocă istoria popoarelor, în viziuni şi moduri diferite. Astfel de lucrări dimensionează trecutul, dând prezentului prestanţă istorică şi un sens cu adevărat umanist. (...) Temele istorice pot fi evocate şi în spiritul troiţelor. Viziunea populară a fost consacrată în sculptura modernă de Brâncuşi cu mare efect plastic. În momentele care mi-au fost încredinţate, am căutat perspective şi viziuni figurative, adecvate portretului statuar. N-am recurs la naraţiuni plastice, deşi am fost tentat uneori. Am crezut şi cred că pictura murală este mai indicată pentru acţiuni sociale desfăşurate. Aş adăuga că ocupându-mă ani de zile, mulţi, de portretele celor trei eroi: Horia, Cloşca, Crişan, forma sculpturii mele a primit în întregul ei un plus de expresivitate”.

În această convorbire Ion Vlasiu evocă marile personalităţi cu care a intrat în contact şi cărora le-a realizat portretul: Sadoveanu, Blaga, Ion Chinezu. Despre marele gânditor Lucian Blaga,  Ion Vlasiu mărturisea:

“...Blaga mi-a pozat. Am făcut un desen, în care se simte ironia reţinută cu care Blaga privea lumea dimprejur şi viaţa de toate zilele. Ca şi Eminescu, el se situa într-un spaţiu supraterestru. Universul spiritual nu era pentru el o simplă metaforă”.

Artistul afirma despre esenţa operei şi procesul de creaţie următoarele:

“Esenţa operei e dată iniţial dar ea nu e cunoscută. Nu e cunoscută nici de artist, nici de critic. Artistul îi găseşte forma şi expresia atacând materia cu toate forţele lui. Opera, care rezultă din acest impact puternic, stă pe urmă în faţa criticului, ca un fenomen complex, deloc mai simplu decât este pentru artist procesul de creaţie; artistul descifrează adevărul într-o zonă şi de aici îl preia criticul şi începe alt proces, alt fenomen, ştiinţific pe cât poate fi – şi nu este totdeauna.”

Cât priveşte nucleul operei sale literare, Ion Vlasiu a spus:

“Satul, ţăranii, muncitorii, constituie nucleul genetic al condiţiei mele sociale. Stăruie în literatura mea unele obsesii legate de copilărie, de adolescenţă, de ceea ce s-ar numi spiritualitate sătească prezentă în tot ce numim folclor şi artă populară. Acest fapt nu este şi n-a fost pe placul, mai ales al sincroniştilor, care se cred depozitari de drept ai legilor creaţiei. Felul lor stângaci de a pleda pentru universalism mi-a dat măsura şi îndemnul să abordez problemele literaturii şi ale artei cu tot mai deplină sinceritate, adică să mă apropiu de ethosul şi eposul românesc necomplexat de alte culturi. Am plecat din sat, cartea cu care am debutat, a fost scrisă la Paris, într-un timp când mă temeam că nu mă mai pot întoarce în ţară, fericit că era undeva în lume un loc în care mă puteam regăsi cu o identitate socială şi naţională, fără echivoc. Cosmopolitismul parisian, totuşi, m-a interesat: ca spectacol”.

Ion Vlasiu susţinea că opera de artă are, “nu numai o formă originală, dar şi o spiritualitate a ei”.

Invitat să fie propriul său critic, Ion Vlasiu s-a exprimat astfel:

“Sunt mulţumit când fac o bună legătură între formă şi materie. Acesta este pentru mine nodul gordian, nu numai al sculpturii şi al picturii, ci şi al literaturii. Când prinzi firul problemei, începe să fie pasionant. Abia din acest moment poţi spera să te exprimi cu amploare. Eu am insistat asupra lemnului, dar vreau să mai insist. Modelajul pe lut, piatra, marmora mi-au pus probleme specifice şi eu cred că pe unele le-am rezolvat, din păcate nu destul sau deloc nu au fost elucidate de critică ».

Pacifist, nepurtător de ranchiună, Ion Vlasiu îşi folosea resursele creatoare doar pentru zămislirea unei opere durabile.

Nedreptăţile inerente, deşi îl afectau, erau depăşite printr-o muncă asiduă în folosul artei sale.

“N-am forţa să scriu o carte rea în care să critic anumite stări de lucruri. N-am timp să mă cert cu oamenii. Şi poate că e bine că nu m-am lăsat atras de nemulţumirile mele. N-aş mai fi avut vreme de lucru. Dimpotrivă, eu vreau să uit lucrurile care nu-mi plac, să mă păstrez senin pentru o activitate proaspătă şi nouă”.

În discuţia cu reporterul, artistul aduce precizări importante privind termenul “proletcultist” şi cum s-a manifestat el în primii ani în perioada postbelică:

 “- Depinde cum definim proletcultismul. Dacă ne referim grosso modo la epoca primilor ani după 23 August, a primilor zece ani şi puţin după, atunci spunem că a fost funest. Pentru plasticieni a fost de o duritate penibilă. Credeam că niciodată nu vom mai putea să ne exprimăm liber”.

Un artist care a creat cu penelul, cu dalta şi cu sufletul cuvântului, portretele scriitorilor şi al oamenilor de seamă români. A schiţa personalitatea cuiva, înseamnă a-l privi şi a-l descifra şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Totodată, trebuie să ştii totul despre acea persoană, să-i “prinzi” sufletul pe hârtie, pe pânză sau chiar în piatră. Numai aşa, opera va vorbi de la sine pentru artist. Ion Vlasiu îşi motivează opera şi descifrează pentru privitor, câte ceva din tainele ei. Dar, desigur, întreaga operă de creaţie – rămâne un mister.

“Evident, că trebuie să te apropii de ceea ce numim caracter şi când zicem caracter e ceva de natură şi foarte mult din ceea ce acoperă natura, din personalitate. E un portret al personalităţii. Dacă-l faci pe Horia nu e destul să semene cu cel din stampe.(...). Eu l-am sculptat ca pe un înţelept, om politic pledând ferm în faţa împăratului. Pe ceilalţi doi i-am făcut cu arme (spade) în mână. Am făcut şi multe portrete de scriitori: Goga, Coşbuc, Sadoveanu, Creangă, Bacovia. Am ilustrat şi Antologia poeţilor tineri, de Emil Giurgiuca. N-am avut greutăţi. Portretul scriitorului m-a interesat mai mult decât portretul omului politic. Pe Sadoveanu l-am cunoscut şi mi-a pozat. Ultimul portret care i s-a făcut e portretul meu, era deja bolnav, a trebuit să studiez şi fotografiile. Pe Bacovia, pe Coşbuc, Creangă, tot după fotografii. Optsprezece portrete, cele din Antologia lui Giurgiuca, tot după fotografii. Nu mi-a pozat decât Valentin Strava, Tudor Bugnariu şi Beniuc. Cred că sunt mai bune cele făcute după fotografii decât cele făcute după natură. Nu ştiu de ce.”

Natura operei intră în comuniune cu “natura  lucrurilor” – cum ar spune Nichita. Este un proces tainic, care implică mult har, pentru ca opra să aibă suflu, să pară vie.

“Natura e prin sine impresionantă. Ca să ai curajul să scoţi ceea ce vezi în natură, îţi trebuie foartă multă luciditate şi să stăpâneşti meseria. Ca artist, intri în lumea misterelor, a tainelor şi faci o lume după puteriile tale. E vorba de structuri, de stil. Dacă arta porneşte de la om, ea trebuie să semene omului şi atunci trebuie să vezi ce e omul, ce eşti tu, ca subiect şi mai ales cum stai tu faţă de lume ca obiect. Şi atunci găseşti nişte lucruri care te definesc. Posibilitatea de a avea senzaţii, impresii – acestea sunt primele contacte cu fenomenele, apoi formarea sentimentelor, a gândirii. Într-o operă, trebuie să găseşti toate acestea ca valori distincte. Trebuie să ştii să foloseşti în plastică şi noţiunea de spaţiu şi cea de timp ca ultime valori ale raţiunii. În opera lui Eminescu sunt prezente. Să vorbesc eu acum despre Eminescu? Nu am disciplina omului de catedră şi nici n-am vrut să mi-o fac. Eu las de obicei spiritul meu să se dezvolte liber, mai ales într-o conversaţie despre ce şi cum lucrezi tu, în care vrei să redai ceva din oglinda spirituală a celui care vorbeşte…”

Dar, mai presus de toate, opera este o oglindă a sufletului uman, aşa cum afirma Ion Vlasiu.

Scriind despre opera sa artistică, Ion Vlasiu îşi creiona, de fapt, autoportretul:

“Scriind despre experienţa mea, indirect am făcut un autoportret amplu. Cele mai simple probleme legate de procesul de creaţie ca şi cele mai complexe le-am înţeles ca autodidact, nu în strictul sens teoretic. Cultura eu o înţeleg în felul meu. În fiecare om există o oglindă, sunt mai multe oglinzi în fiecare om, dacă îl laşi pe om liber, fiecare face o cultură. Alături de alţii, el face cultura întregului. Cultura nu este altceva decât etalarea oglinzilor intime ale individului, ale experienţelor tuturor, în cele din urmă. Aşadar, am găsit un răspuns, nu ştiu dacă e bun. Sunt un autodidact care nu este indiferent la cultura generală, cu care confrunt propria mea contribuţie, atâta câtă poate fi. Adică destul de modestă faţă de etalonul sever al valorilor”.

Acest prim interviu este luat în februarie 1983, la Târgu-Mureş.

Al doilea interviu are în centru jurnalul spiritual al maestrului, adunat în volumele: “În spaţiu şi timp”.

Gravitând în jurul noţiunii fundamentale de Timp – ca şi categorie filozofică, maestrul preciza în legătură cu acesta:

”Timpul ne e dat tuturor, depinde cum şi cât izbuteşti să te înscrii, cu ce rezultate? Timpul e confruntat cu voinţa noastră, cu viaţa globală a fiecăruia. Timpul cotidian, căruia ne silim să-i dăm respiraţie, amploare şi sens. Dar există şi un „timp estetic“, timpul ca structură artistică, timp care însoţeşte expresia spirituală, încă nediscutat amplu de criticii noştri, un timp şi un spaţiu plastic, literar, muzical etc. A scrie despre „trecut“, „prezent“ sau despre „viitor“ înseamnă a avea un simţ al timpului, altfel exprimarea e rece, fără ecou. Timpul nu poate fi înţeles decât îngemănat cu spaţiul. Nu numai sculptura dar şi celelalte arte includ un spaţiu specific, spaţiu creat, inclus în procesul de creaţie. Piramidele, Sfinxul sunt exemple sublime, în care timpul şi spaţiul sunt încărcate de sensuri estetice şi filosofice. Timpul şi spaţiul sunt valori dominante şi în poezia lui Eminescu. Spaţiul înalt, supraterestru e şi obsesia Meşterului Manole”.

Ion Vlasiu evocă în această discuţie modul de percepţie al timpului în copilăria marcată de pierderea părinţilor, pe care-i aştepta necontenit:

“Priveam amurgurile convins că soarele trece prin moarte şi învie a doua zi. Eram cu ochii pe cer şi ziua şi noaptea. Aveam insomnii şi coşmare.

Apropierea de artă m-a ridicat, pot spune, deasupra timpului, am descoperit materia cu permanentele ei aparenţe, cu atracţia ei magică, ademenitoare: Rodin, Paciurea, Brâncuşi mă copleşeau. Încercând să înţeleg ce-i deosebea, mă apropiam de sculptură. Lemnul, piatra m-au pus în faţa naturii cu toate problemele ei fizice şi metafizice”.

Omul în raport cu cosmosul – o altă temă fundamentală a creaţiei artistului: “Voiam să mă înţeleg pe mine în cosmos. (Acum vreau acelaşi lucru). Sentimentul că timpul dat nu l-am folosit bine e cel mai rău. Trebuie să te mulţumeşti cu puţinul pe care l-ai putut face. Chiar dacă înţelegi mai mult decât în tinereţe, timpul te trădează. Poate că „a înţelege“ este chiar scopul vieţii. Îţi spui ţie căutând o salvare”.

Nevoia de ordine l-a îndemnat să-şi noteze a numite gânduri care au luat forma jurnalieră:

“- Cine-şi închipuie că jurnalul meu e scris cu gândul editării se înşeală. Scriind mă simt în confruntare continuă cu toate împrejurările, fericite sau conflictuoase, cu succesele şi insuccesele, cu speranţele. Toate acestea şi altele pot fi haotice. Jurnalul mă ajută să fac ordine.”

Dar jurnalul te ajută să înţelegi mai bine lucrurile şi fenomenele din jur, să te integrezi lor şi adeseori, să revii asupra unor stări caree altfel, nu se mai întorc. E un exerciţiu de virtuozitate controlată, înţeles ca atare. “Cred că rolul artelor este şi acela de a face primii paşi în filozofie. (...) Creatorul deschide ferestre pentru gândire. Jurnalul meu nu e nimic altceva decât încercarea de a ridica în lumina conştiinţei experienţa mea.     N-am pornit de la un model. La început, scopul meu nu era „jurnalul în sine“, e uşor de înţeles că nu scriam (nici la început, nici acum) pentru a face un jurnal literar. Cu timpul şi cu spaţiul am dus un război mult mai înainte de a-mi ridica în conştiinţă semnificaţia lor estetică. Nici nu era obligatoriu. O bună regie a ritmurilor te apropie de stăpânirea materiei. Multe aspecte mi s-au limpezit scriind şi citind. Un jurnal indirect, emoţionant, sunt şi scrisorile lui Van Gogh. A scris şi Gauguin pagini care trădează aspiraţii literare. Mai expresiv decât tot ce-am citit mi s-a părut jurnalul lui Gustav Flaubert. În sfârşit, Delacroix, evocator succint al vieţii artistice. Am citit mai multe jurnale, poate că unele m-au şi influenţat într-un sens sau altul ».

Aplicat la creaţia sculpturală ori picturală, jurnalul este în sintonie cu materia pe care o mânuieşte scriitorul, acea « materie inefabilă » - numită Cuvânt.

« Forma plastică nu poate fi ruptă de materie. Piatra, lemnul, metalele au fost şi mai sunt mijloace tehnice obligatorii pentru realizarea unor opere spaţiale care să înfrunte timpul. Materie, spaţiu, timp, noţiuni de început de lume. Chiar dacă nu le înţelegi în profunzime, vrând-nevrând, talentul te apropie de adevărul lor prin necesitatea expresiei. Nu pot fi rupte una de alta. Fără materie nu poţi începe. Ca să începi trebuie să ai timp. Spaţiul plastic e rezultatul plenar al compoziţiei de ansamblu. Da, m-am simţit mereu un întârziat ». 

Şi când toate acestea intră în sintonie, rezultă o operă care se apropie de perfecţiune, fiindcă bucură, deopotrivă, mintea, inima, sufletul şi simţurile. Explicaţiile artistului ar putea da o vagă idee despre frământările artistului :

« Timpul calendaristic îl împart în două. Unul în care lucrez şi unul al confruntării, chinuitor, fiindcă trebuie să ajungi singur la concluzii. Privitorii nu sunt obligaţi să cunoască dialectica talentului; e suficient dacă sunt atraşi în cercul de influenţă al operei, tu însă vrei să ştii totul şi astfel ajungi să-ţi dai seamă că forma trebuie să se supună unei arii stilistice, să ajungi la exprimare deplină ».

Spaţiul şi timpul din punct de vedere estetic, sunt percepute altfel, şi de creator şi de privitor. Ion Vlasiu a adus precizări privitoare la opera sa :

« Portretele mitologice, Pan, Homer, Socrate, Decebal, Zalmoxis, Deceneu, Ovidiu, materia ca şi interpretarea formei sunt dezvoltate în timp legendar, efect vizibil în structura materiei ridicată la nivel de formă cu sens expresiv.

Obsesia timpului a început cu portretele martirilor Horea, Cloşca şi Crişan, temă care mi-a deschis porţile istoriei, apoi corifeii Şcolii Ardelene, aceşti mari precursori ai actului nostru de naştere. Spaţiul plastic se obţine prin configuraţie compusă în care ritmurile primesc o încadrare riguros estetică. „Coloana“ şi „Măiastra“ ale lui Brâncuşi sunt exemple caracteristice pentru spaţiul şi timpul plastic, lucrări care se leagă de arta populară prin gândire.

Spaţiul şi timpul sunt şi trebuie să fie în atenţia nu numai a sculptorilor ci şi a scriitorilor. Eminescu a avut viziunea unui spaţiu romantic supraterestru. Timpul poemelor sale, solemn şi grav, este accentuat de ritmuri lirice care urcă sau coboară punctând spaţiul şi timpul ideilor poetice ».

Ion Vlasiu a afirmat că  a avut sentimentul acut al timpului în perioada războiului, când acesta este perceput altfel, are o altă măsură şi intensitate : intensitatea trăirii. Mai târziu, acest sentiment s-a reflectat în arta sa :

“Lucram pe apucate fără speranţa zilei de mâine. Arta, în astfel de momente, ascute intuiţia. Te ridici deasupra timpului. Păşeşti în istorie dacă poţi. Timpul e o povară când nu-l poţi domina; bolnavii, oamenii privaţi de libertate, cu lungi zile şi nopţi goale, fără o carte, fără un prieten, sunt frecvente împrejurările şi stările când timpul te striveşte”.

Ion Vlasiu a perceput noţiunea de curaj în tangenţă cu viaţa sa şi conjunctura în care şi-a dus existenţa:

« - Când te comporţi la nivelul facultăţilor tale intelectuale şi morale, când voinţa ta caută expresia adevărului în tangenţă sinceră cu orizontul vieţii tale şi a semenilor. Ar fi foarte simplu dacă la polul opus al curajului n-ar exista sfânta laşitate.”

Aşa cum e şi firesc, viaţa artistului s-a derulat după o traiectorie anume, în mai multe spaţii geografice, dar matricea la care a revenit mereu a fost satul. Plecând din această matrice, el nu şi-a mai găsit niciodată locul potrivit.

“Nu pot găsi o scuză decât acuzând acest secol XX, cu ale lui două războaie mari şi altele multe, mai mici. Secolul tuturor dărâmărilor, al marilor revoluţii politice, ştiinţifice, artistice. Fără primul război n-aş fi plecat din sat. Aş fi rămas acolo, „statornic“. Această nestatornicie este chiar tema cărţilor mele memorialistice. Pentru un copil de ţăran oraşele erau ostile”.

În încheierea acestei convorbiri care a avut loc în 1988, Ion Vlasiu aduce elogiu prieteniei:

“Prietenia a fost pentru mine o punte spre oameni şi spre viaţă. În singurătatea mea (n-am avut fraţi), un prieten aduce puţinul acela care te face să întâmpini viaţa cu mai mult curaj”.

            În cel de-al treilea interviu, Ion Vlasiu caractrizează sintetic secolul XX, căruia i-a fost martor de la început şi până aproape de sfârşit. „- Din punctul meu de vedere este un secol al războiului. De aceea am şi avut obsesia  războiului şi am făcut mai  multe lucrări pe tema aceasta pentru că, nu-i aşa, când aveam şase ani, tata a plecat în război şi nu s-a mai întors. Apoi războiul mondial a adus şi boli şi a murit şi mama şi un frate mai mic pe care l-am avut şi care nu e prea pomenit prin biografia mea. A durat apoi puţin şi a venit al doilea război. Iar printre războaie, o confruntare politică foarte gravă, conflictuoasă. A fost problema evreiască, problema legionarilor, au fost mai multe probleme şi acum sunt altele şi momente de linişte n-au fost. Eu, cel puţin, nu le ştiu. Şi asta motivează poate gravitatea viziunii mele artistice ca şi fondul de tristeţe al cărţilor mele. Apoi, în mod special, eu am avut greutăţile mele legate de lipsuri, mai ales de lipsuri  materiale, dar şi de  opoziţii, adică nu e străină arta plastică de tangenţe cu politica. Sunt nişte tangenţe care atrag conflicte şi îngreunează expresia”.

Cât priveşte implicarea artistului în viaţa politică, Ion Vlasiu a spus:

“Eu am o părere: artistul, ca să-şi poată păstra libertatea de gândire pe care o cere opera de artă, pentru a se putea situa la un nivel mai înalt decât micile ciocniri cotidiene, el nu poate să aparţină unui partid. Dac-aş exagera mai mult, aş putea spune că nu poate aparţine nici unei religii.”

O asemenea părere ar trebui aplicată astăzi celor care aleargă de la un partid politic la altul.

“Eu spun că în fiecare orientare e o trăsătură omenească superioară. Acolo trebuie să se situeze artistul. Nu înţeleg să fie azi cu unii, mâine cu alţii şi aşa mai departe, ci să fie de fiecare dată ataşat la ceea ce e frumos şi bine.”

Ca un eventual răspuns la previziunea lui Andre Malraux cu privire la secolul XXI, care, “ori va fi religios, ori nu va fi deloc”, artistul precizează:

 “Viitorul rar ni se dă gratuit. Viitorul îl poţi stăpâni cu multă luptă şi cu puţin noroc”.

În continuare, artistul aduce informaţii despre  istoria Galeriei  „Ion Vlasiu“,  de la Biblioteca Teleki din Târgu-Mureş, una dintre cele mai importante colecţii de artă din ţară.

“- În urmă cu câţiva ani, la Bistra, eu aveam de gând să fac o casă memorială. Şi în acest sens eu am întocmit acest ansamblu. Apoi, după ce am făcut o expoziţie la Târgu-Mureş, oamenii de aici şi autorităţile mi-au pus la dispoziţie spaţiul acesta în care am amenajat acest ansamblu. Sunt o parte din lucrări, foarte puţine, o cincime din lucrările pe care le-am făcut şi care s-au risipit prin diverse colecţii şi la particulari.”

Întrebat de reporter care crede că va fi soarta lucrărilor sale, Ion Vlasiu răspunde:

“Multe lucrări, poate cele mai multe, le-a cumpărat Ministerul Culturii. Ori   lucrările acestea ajung pe la muzee, se distribuie la muzee, în felul acesta muzeele deţin lucrări de-ale mele.”

Interferenţa artelor şi influenţa uneia asupra alteia nu au avut  un rol hotărâtor în creaţia lui Ion Vlasiu:

“- Scrisul nu influenţează arta mea. Aş putea spune că în tot ceea ce am scris este iniţial trăit ca artist. Scrisul, însă, fără a fi avut intenţia de a mă explica.

Însă multe lucruri, citind cărţile mele, se  pot exprima.

Dacă, de exemplu, privitorul   operei plastice află că am fost copil orfan de la zece ani, asta îi poate spune foarte mult. Înseamnă că opera s-a dezvoltat în oarecare singurătate familială...” Acest interviu s-a realizat în 1994.

„Autograf pe o galerie” este textul pe care Nicolae Băciuţ îl propune în continuare pentru a contura profilul marelui artist şi spcificitatea operei sale.

„Una dintre galeriile de referinţă ale Târgu-Mureşului este cea care reuneşte în câteva săli ale Bibliotecii Teleki, lucrări de pictură, grafică, sculptură, semnate de maestrul Ion Vlasiu (...).

Unul din gesturile care ne conving, o dată în plus, că Ion Vlasiu n-a putut şi n-a vrut să-şi scoată din suflet spaţiul natal este o consistentă donaţie, care s-a constituit în Galeria „Ion Vlasiu”. 58 de picturi, 11 lucrări de grafică şi 27 sculpturi, în anul în care maestrul împlinea 80 de ani, în 1988, au devenit galeria „Ion Vlasiu”, donaţie făcută de Târgu-Mureşului de ioan  Vlasiu şi de Marina Vlasiu, fost cercetător la Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, soţia artistului şi fiica reputatului istoric Ioan Lupaş şi de Ioana Vlasiu, critic de artă şi cercetător, fiica lui Ion Vlasiu.

Despre valoarea colecţiei s-au exprimat în numeroase rânduri critici şi istorici de artă sau simpli iubitori ai artelor plastice.”

Următoarea intervenţie poartă titlul „O galerie uitată?” – şi se referă la aceeaşi galerie „Ion Vlasiu”:

„La Biblioteca Teleki, din 1988, printr-o generoasă donaţie, a fost deschisă Galeria de artă „Ion Vlasiu”, cuprinzând aproape o sută de lucrări ale celui mai important artist plastic şi scriitor aparţinând spaţiului spiritual şi cultural mureşean. După cum se ştie, ale vieţii valuri l-au purtat pe maestrul Ion Vlasiu, ajuns acum la venerabila vârstă de 87 de ani (născut în Lechinţa, judeţul Mureş, în 1908), departe de locurile natale. Din dorinţa de a se reîntoarce acasă pentru totdeauna, într-un mod original, la împlinirea vârstei de 80 de ani, artistul şi-a donat o parte din lucrările sale şi din iubire faţă de cei care aici, la Târgu-Mureş, i-au fost mereu aproape”.

Gestul plin de reverenţă şi generozitate al artistului, a rămas mărturie despre arta sa, nu numai în sufletul mureşenilor, dar al românilor de pretutindeni.

„Dacă despre valoarea artei plastice şi literaturii lui Ion Vlasiu critica de artă şi cea literară şi-au spus cuvântul, despre valoarea gestului lui Ion Vlasiu mai e loc ca să vorbim. Lucrările din Colecţia „Ion Vlasiu” au îmbogăţit cu valori inestimabile patrimoniul cultural mureşean. Colecţia ilustrează cu lucrări reprezentative traseul devenirii artistice a lui Ion Vlasiu. Tematic, Colecţia include picturi care evoca satul şi oamenii lui. Istoria şi cultura naţională sunt ilustrate cu portrete ale unor personalităţi de marcă, de la Horia, Cloşca şi Crişan la  Avram Iancu şi Mihai Eminescu. Peisajele ocupă şi ele un loc distinct, fiind cel mai adesea proiecţii ale nostalgiei autorului faţă de un timp al naturii paradisiace. Sculpturile, în lemn şi piatră, dau o dată în plus, dimensiunea adevărată a unei opere exemplare. Toate lucrările definesc cât se poate de bine pe artistul Ion Vlasiu.”

Şi dacă Nicolae Băciuţ a dorit să anticipeze soarta operelor lui Ion Vlasiu, printr-o întrebare în cadrul interviului, realitatea s-a dovedit sub orice aşteptare:

„Din păcate, colecţia trece parcă neobservată chiar şi de către localnici, de peste doi ani fiind lipsită până şi de firma galeriei de la intrare, de pe faţada clădirii Bibliotecii Teleki, cu care împarte spaţiul. Nu-i de mirare, în consecinţă, în acest anonimat în care a fost împinsă, că sunt zile în şir în care nici un vizitator nu-i trece pragul, îngropată mai mult şi pe nedrept în uitare de o administraţie indiferentă şi ipocrită”.

Aceasta e o dovadă a lipsei de respect pe care statul o acordă artiştilor români care nu sunt preţuiţi nici în viaţă, nici după moarte.

Până se va găsi o persoană sau o instituţie care să pună în valoare colecţia aşa cum merită şi a fost migălită într-o viaţă, cel puţin bine că sunt adunate la un loc.

Nicolae Băciuţ punctează în finalul lucrării omagiale şi aniversarea artistului, moment în care acesta îi face un profil spiritual admirabil într-un reportaj difuzat pe TVR:

„Astăzi, pictorul, sculptorul şi scriitorul Ion Vlasiu păşeşte în cel de-al 90 an de viaţă. Născut la 6 mai 1908, în satul Lechinţa, judeţul Mureş, Ion Vlasiu este autorul unei opere consistente, realizată pe parcursul a peste şase decenii de creaţie”.

„Pietrele care vorbesc” este ultimul text omagial pentru Ion Vlasiu în cartea care-i poartă numele. E vorba, desigur, de „pietrele” de la Oarba de Mureş. Este un moment foarte emoţionant, fiindcă artistul „vorbeşte” cu pietrele:

„De la depărtare, „pietrele” par mogâldeţe albe indefinibile. Cu cât te apropii însă de ele, acestea devin expresive, vorbesc. Comunică în măsura în care artiştii le-au dat glas.

Ion Vlasiu se opreşte în faţa unei sculpturi. O priveşte descumpănit. Albul mat al pietrei are străluciri în tăietura dălţii. Maestrul murmură nemulţumit ceva, dând apoi din cap cu amărăciune: „Măi, măi, ce-aş fi făcut eu din piatra asta!” – spune în cele din urmă, măsurând cu privirile sculptura.

Mâinile îi tremură pe borurile pălăriei, în timp ce o răsuceşte în nestâmpărul clipei. Dar mâinile mari, butucănoase nu mai au putere. N-au mai strâns de mult în ele ciocanul şi dalta.

„Măi, măi, ce-aş fi făcut eu din piatra asta!” – parcă îl aud şi acum pe cel care avea în urma lui aproape şapte decenii în care a încercat mereu să dezbrace piatra de ceea ce i se părea că e în plus, până când o făcea să vorbească.

 Şi când nu avea soluţii, lăsa dalta şi lua pensula, desfăşurându-se pe suprafaţa aspră a pânzei. Şi când nici astfel nu putea să spună ce dorea, lua unealta de scris.

Statui, picturi, cărţi. Lumi lângă alte lumi. Timp şi istorie. Totul acumulat cu un dinamism, cu o forţă parcă fără de sfârşit.”

Nicolae Băciuţ  este cel care răscoleşte în piatra veacului, ca să-i afle urmele artistului.

„Şi totuşi… „Măi, măi, ce aş fi făcut eu din piatra asta!” Pentru prima oară îl vedem pe Ion Vlasiu capitulând., resemnat, recunoscându-se învins. El, mereu învingător. El cel care s-a înhămat să crească memoria lumii, fiind, cum spunea odată, „urechea şi vocea istoriei”.

Acum însuşi Ion Vlasiu, ca şi lucrările sale, a intrat în memoria lumii. Plecând din lume la aproape 90 de ani, într-un meschin şi nedrept anonimat.

A plecat din lume simplu, aşa cum a şi venit, „pe o colină dulce din Ardeal”, cum ar spune poetul. (...) A-l face  prezenţă vie printre noi pe Ion Vlasiu este, de aceea, o dreaptă repunere în lumină a celui care a fost pentru cei ce l-au cunoscut dar, deopotrivă, şi pentru cei care vor să-l redescopere, să-l descopere”.

         Ca orice altă lucrare a lui Nicolae Băciuţ şi aceasta despre sculptorul şi scriitorul Ion Vlasiu poartă pecetea imensului respect faţă de cultură şi artă, pe care jurnalistul, poetul, publicistul le-a demonstrat în permanenţă. Iar gestul său de restituire a unui mare artist, maestru al picturii şi sculpturii, este  unul, nu numai de pietate, dar şi de iubire faţă de oameni.

CEZARINA ADAMESCU, Agero

http://www.agero-stuttgart.de

13 iulie 2010

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com