|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
IOANA STUPARU (foto), „Oameni de nisip”, vol. I, Bucureşti, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006
Cezarina Adamescu, Agero
Se zice că ţărâna unde te-ai născut, nu-ţi va scrijela niciodată talpa. Ea nu te poate răni chiar dacă umbli cu tălpile goale prin noroaie şi zloată. Legătura ancestrală dintre om şi pământul pe care l-a strivit sub tălpi pentru prima oară este aproape mistică. Dimensiunea şi valoarea acestei taine o poate înţelege doar acela care nu se mai află pe meleagul natal, dar poartă acest loc sfânt în sine ca pe o icoană. Un om rupt, (dez)locuit de locul de unde survine fiinţa (dasein) este un om infirm. El trebuie, sub orice chip să se întoarcă. Nu suportă depărtarea. Unii se întorc în mod real, ceilalţi, fac acest drum îndărăt, prin intermediul imaginilor, al amintirilor, al acelui dor, care, cu ochii închişi, devine şi mai acerb, mai însetat de zborul în sine. Dor care se instalează definitiv în fiinţă şi care îl conduce el însuşi pe om pe acest drum, pentru a-i trezi amintirile, nostalgia, a căuta semnele tainice ale unei copilării depărtate. Ioana Stuparu a ales calea evocării satului în scris. Cu boaba lacrimei scrie. Cu propria respirare. Poate de aceea, scrierile sale sunt atât de autentice. Ea întreprinde această călătorie iniţială către sine, dintr-o nevoinţă, dintr-o stare de urgenţă, o necesitate stringentă. Nu poate altfel. Fiindcă, fără bagajul acesta informaţional afectiv până la revărsare, n-ar mai fi întreagă, chiar dacă uneori, povara a devenit grea, aproape insuportabilă. Autoarea execută incizii în propria carne, până la sânge, pe viu şi priveşte rana. Da, e a ei, face parte din fiinţă. Nu totdeauna amintirile sunt benefice. Dar, ele vin, chemate şi nechemate şi stăruie, până la obsesie. Ioana Stuparu a scris despre acestea ca să se elibereze. Nu se explică altfel faptul că, uneori, autoarea lasă totul baltă, în mijlocul vârtejului şi trage o fugă la Mârşaniul ei iubit, să se încarce de mireasma de reavăn a pământului zămislitor de viaţă. Dă fuga-n livada copilăriei, rupe cea mai gogonată prună moţăţală şi muşcă din ea cu poftă. Are gustul dulce-acruţ-amărui al copilăriei. Ea reprezintă paradisul pierdut, universul fermecat, hiperboreea sa. Apoi, pregăteşte cele necesare datinii şi începe să tămâieze livada. Alege un copac, îl tămâiază şi-l dă de pomană primului drumeţ care se-ntâmplă pe cale. În alte locuri există obiceiul ca gospodarul să meargă-n livadă cu un topor şi să ameninţe fiecare copac mai încet la rodire, somându-l să dea fructe, cu aceste cuvinte: „Copacule, te tai!” Şi copacul, de teama ascuţişului satârului, fructifică în anul acela. La Ioana Stuparu intri-n poveste ca-ntr-un codru fermecat, ori în Dumbrava lui Sadoveanu, unde toate vorbesc şi te îmbie să le asculţi. Natura este principalul personaj în naraţiune. Mai întâi îţi pleci urechea să auzi glasul pământului, respirarea ierbii, şoapta frunzelor, sclipătul lunii, desluşeşti graiul fiecărei vieţuitoare şi nu te miri de această comuniune insolită. Omul a rezonat întotdeauna cu natura, pe care şi-a ales-o drept sfetnic, stăpân, rudă de-aproape, cea care-l ţine în viaţă. Chiar dacă uneori au existat şi încleştări şi lupte surde între om şi natură. De data aceasta, câmpia e cea care te îmbie la tăifăsuire, pămâncioru’ nisipos, cu plantaţiile lui de grâu, orz, secară, popuşoi, cu livezile de pruni moţăţăli ori cu zambilele din grădini care răspândesc un miros năucitor în tot satul. Până ce, moleşit, ispitit, învins, te laşi furat de genele serii, fie în pătuc, fie în cenuşar, acolo unde se joacă pruncii. Pentru ca din nou, la crapătul zilei, să porneşti la câmp. Structura narativă e împărţită în capitole, iar acestea, în scurte fragmente, după firul liber al inspiraţiei şi năvala amintirilor. Cu toate acestea volumul este omogen şi stilul este confesiv. Cartea începe cu o sudalmă, cu un blestem foarte atipic, împotriva celui care a bătut primul ţăruş la întemeierea satului. Un blestem, o anatemă, cum numai o femeie credincioasă poate profera, cu năduf, atunci când nu mai poate răbda şi se răzvrăteşte cu pumnii ameninţători spre cerul surd şi mut pe care-l socoteşte vinovat de tot ce i se întâmplă. Strigăt de neputinţă şi de înzadar, o implorare a proniei, ca să pogoare asupra sa şi să-i curme suferinţele, ori măcar să i le aline. E şi un strigăt de revoltă şi un strigăt de nădejde în acelaşi timp, fiindcă din cer vin toate. E o aşteptare, o chemare cu glas înalt, a divinităţii, să-i dea un semn de bunăvoinţă. Cartea debutează la persoana a III-a singular, cu detaşare voită, pentru ca imediat să continue cu amintirile autoarei şi vocea sa, sugrumată de emoţie, se simte tremurând printre rânduri, la persoana a I-a, pentru că, povestind altora, de fapt, îşi povesteşte sieşi, rememorează etapele fundamentale ale vieţii sale, copilăria punându-şi definitiv amprenta pe întreaga existenţă. Modul de adresabilitate, de la reflexivul persoanei a III-a la nominativul vocii auctoriale, sporeşte credibilitatea şi obiectivitatea în acelaşi timp, prin simplul fapt că, autoarea, ca într-o anamneză, face o călătorie în timp, în căutarea strămoşilor, până la naşterea sa. Amintiri, mărturisiri, evocări ale satului natal şi ale oamenilor lui. Un drum inţiatic, în căutarea rădăcinilor. Drum în cutele ascunse ale memoriei care se despliază treptat, scoţând la iveală fapte şi vorbe pe care le credeai definitiv pierdute. Înspre strămoşi sau de la strămoşi, drum dus-ntors, suiş-coborâş, o călătorie în susul apei pentru a bea o gură de licoare din izvoru-nceputului. Ioana Stuparu are o înţelepciune nativă. Ei nu-i trebuie să se caţere pe culmile ideii, ca să exprime un adevăr. Ea-l rosteşte simplu şi atunci, îşi opresc apele cursul, de uimire. Simplă, ca pământul şi aerul, ea ştie rostul tuturor lucrurilor şi, în chip deosebit, rostul cuvântului pe care nu-l foloseşte în deşert, ci doar acolo unde se potriveşte cel mai bine. Şi mai are darul rarissim de a merge la esenţe, de a atinge miezul lucrurilor, măiestrie puţin întâlnită la prozatori, care se pierd în elucubraţii filosofice şi estetice, făcând „teoria chibritului” în timp ce vâlvătăile se înalţă până la cer. În cărţile ei, nu tocmai consistente din punct de vedere al grosimii se află istoria. Istoria unei comunităţi restrânse, dar care este nucleul, centrul universului şi în felul acesta, devine istorie universală, fiindcă în ea sunt cuprinse zeci de istorii şi de destine. Autoarea operează cu simboluri, cu arhetipuri. Prototipul ţăranului meşter, gospodar, cinstit, cu frică de Dumnezeu, prototipul mamei, al soacrei, al copilului de ţăran, al moaşei comunale, al rudei cârtitoare şi gâlcevitoare pe care nimic şi nimeni n-o mulţumeşte. Dar mai ales, glasul satului, gura lumii, devenită personaj, de care se ţine cont în toate. Ruşinea, pudoarea, smerenia, credinţa, îşi au loc de frunte în morala ţăranului. Şi ele, dacă nu sunt respectate, e vai şi amar pentru că judecata satului nu te iartă şi, mai ales, nu te lasă să mergi mai departe. Poţi fi anatemizat, afurisit de glasul satului, mai rău ca de biserică. Glasul pământului, mai bine zis, acel duh al pământului care există în fiecare ţăran, o cheamă înapoi pe autoare în locul de unde s-a desprins. Şi ea nu se poate sustrage acestei chemări din adânc. E ca un amoc, ca o vrajă, o taină care depăşeşte închipuirea. Este cel puţin ciudată delimitarea geografică a mahalalelor satului la Ioana Stuparu: „Adevărata mahala este aceea până unde, în zilele de sărbători, îţi împarţi colacii.” Cu un umor bine dozat, autoarea descrie datina împărţitului colacilor în mahala: „Duci doi colaci, îţi aduce doi colaci….duci un colac, îţi aduce un colac…Nu ai cum să uiţi vreo casă. Sau, dacă ai uitat cumva sau ai întârziat cu împărţitul, te poţi trezi la poartă cu câte un nod de copil, strigând: -Hai, nu ne aduci colaci, că noi îţi adusărăm!” Datina împărţirii colacilor pentru morţi este şi ea foarte bine păstrată: „Dacă nu ai destui morţi, cărora să le faci colaci, mai pomeneşti şi pe cei vii, numai să-ţi ajungă pentru împărţit. Însă, de-a-lungul anilor, s-au adunat destui morţi, în fiecare bătătură. Colacii sunt diferiţi ca formă, depinzând pentru cine se fac: bărbaţi, femei, fete. Penrtu copiii mici, se face turtiţe. Colacul lui Dumnezeu are o formă specială, din cocă împletită, pe care, din loc în loc, sunt puse floricele sub formă de cruce, făcute tot din cocă. Se împărţeşte în casă, la cel mai important membru al familiei, de obicei bărbat Tot o formă specială are şi colacul îngerului, care duce pomana sufletelor morţilor. Cu toţii ne aflam în odaie şi asistam, smeriţi, la acest ritual, a cărui frumuseţe era de nedescris. Bucuria mea din suflet, era atât de mare, încât nu avea margini. Mă bucuram pentru morţii noştri, la care le-a dus îngerul mâncare şi lumină. Mama lua de pe masă colacul lui Dumnezeu şi i-l dădea lui bâtu. Lui i se cuvenea, fiind bărbat şi, totodată, capul familiei. Colacul îngerului i-l dădea lui tata. Apoi, ne dădea la fiecare câte un colac. Ziceam, cuminţi, bogdaproste şi începeam să mâncăm cu poftă. Erau aşa de buni! După ce termina cu împărţitul în casă, mama pleca liniştită, să împartă pe mahala, ducând, la fiecare casă, câte doi colaci puşi în ciurel”. Cu câtă nostalgie spune autoarea: „Mie îmi plăceau colacii făcuţi de mama. Aveau alt gust şi alt miros. Miroseau a casa noastră.” Cred că nu există legătură mai trainică şi mai adâncă decât aceasta generată de mirosul de acasă. „Legile sunt strict păstrate şi între căluşari, iar încăierările sunt de pomină. Însă jocul e neasemuit.Încăierarea dintre căluşari, e aprigă. Să te ferească Dumnezeu, să te afli prin preajmă, în momentele acelea! Se lasă cu oase rupte, dar mai ales cu capete sparte. Moacele pe care le poartă în mâini în timpul jocului devin instrumente de bătaie. În cazul în care căluşarii au mai băut şi câteva pahare în plus, e iadul pe pământ, nu alta! Urletele căluşarilor, când sar la bătaie, zornăitul clopoţeilor pe care îi au legaţi la picioare, moacele care pocnesc lovindu-se cu viteză una de alta, câte o bufnitură scoasă de vreun cap spart şi apoi răcnetul flăcăului lovit!… E înspăimântător!…Fetele şi flăcăii care însoţesc cârdul de căluşari, chiuie şi fug disperaţi, pentru a nu fi loviţi din întâmplare. Unii dintre flăcăi, rude sau prieteni de-ai căluşarilor, se reped la garduri şi rup ştacheţii, ca să aibă cu ce să spargă capete. Sau intră, pur şi simplu, în bătăturile oamenilor şi iau de acolo tot ce le iese în cale, numai să aibă cu ce să lovească. De obicei, rămâne învins cârdul de căluşari, care a încălcat legea şi a trecut hotarul, dincolo de monument. Îi vezi cum încep să se dea bătuţi, unul câte unul, încet-încet, gâfâind şi plini de sânge. Nu-i sperie şiroaiele de sânge. O dată ce au fost aleşi căluşari, au fost consideraţi bărbaţi adevăraţi. Fetele îi ajută să-şi cureţe petele de sânge şi să-şi oblojească rănile. După ce-şi trag sufletele, îşi văd în continuare de jucat căluşul, pe la porţile oamenilor, sau prin bătăturile lor. Cel care are fată-mare sau flăcău prins în horă se pregăteşte să primească în bătătură cârdul de căluşari. Sticla cu băutură şi banii sunt puşi de-o parte. Deschide porţile la perete şi pune în mijlocul bătăturii o oală de pământ, nou-nouţă. Căluşarii joacă în jurul oalei, iar după ce termină de jucat, lovesc cu moacele în oală, până o fac ţăndări, strigând: “hălăi-şa!”. Fetele şi flăcăii, care au intrat în bătătură însoţind cârdul de căluşari, chiuie şi se veselesc. Pleacă apoi cu toţii, în ordinea în care au intrat: lăutarii cântând, căluşarii strigând “hălăi-şa” şi ridicând moacele către cer, iar fetele şi flăcăii, chiuind. În urma cârdului de căluşari, vine o căruţă, în care se adună plata pentru joc, dând fiecare ce are şi ce i-a trecut prin gând: făină, mălai, brânză, păsări, vin, ţuică etc.” Cu minuţia istoricului, etnografului şi a biografului, Ioana Stuparu descrie satul ca pe un personaj. Şi din această descriere răzbate căldura şi dragostea pentru acest areal în care a văzut lumina zilei: „În partea de apus sau de din sus a comunei Mârşani se află jauri* întregi de pământ nisipos, unde abia dacă găseşti un bulgăre, ca să dai cu el de-a zvârlita în cineva. Este nisip, fir cu fir, bob cu bob… Mai ales la Tinichiţa sau la Tursan, unde se îngroapă roata carului până la căpăţână, iar piciorul desculţ până la gleznă. Unele vite, care sunt mai slăbănoage, sunt ajutate ca să scoată carul din nisip, chiar dacă este gol. Te dai jos din căruţă, îţi propteşti umărul în loitră şi împingi, ajutându-ţi animalele. Vara, pe căldurile mari din luna lui cuptor, poţi să coci oul în nisipul de la Tinichiţa. Te arde la tălpi, de parcă ai călca pe plita încinsă. Acolo, dacă nu pui bălegar cu nemiluita, nu scoţi boabe, nici cât ai semănat. Nici pirul nu se face. Coceanul de porumb creşte un piculeţ mai înalt de o palmă, iar dacă ai norocul să fie un an ploios, se fac ghijurile de porumb aproape cât latul de palmă. Dacă scoţi câteva târne de ghijuri la pogon, zici că ai prins pe Dumnezeu de picior. Nici nu te mai gândeşti cât ai muncit cărând bălegar, căruţă după căruţă.” Personaj arhetipal, Mitru Leu – bâtu – e prototipul ţăranului în ale cărui vene curge sânge vârtos şi nu apă chioară. „Mitru e om, nu jucărie! Adevărat om!” – aceasta este părerea consătenilor despre el. Autoarea îi face un portret admirabil: „Era mai iute decât argintul-viu. Umbla fără preget, ca să-şi pună toate treburile la punct. Fierar şi tâmplar de meserie, lucra în atelierul din bătătura lui. Însă cele două meserii nu-l împiedicau cu nimic, în a şti ce se întâmplă şi la câmp. Nu avea astâmpăr. Nu ştiu când dormea, nu ştiu când se odihnea. Nu era mare de statură: omenia din el îl făcea mare. Dacă vorbeai ceva cu Mitru Leu, cuvântul lui era ca şi faptă. Nu ducea vorba de colo-colo. Nu-i plăcea vrajba dintre oameni. Mai bine răspundea scurt: - Ştiu, şi bine fac că nu spun! După acest răspuns, erai sigur că, oricât ai încerca, nu mai poţi scoate o vorbă de la el. Considera pe toată lumea. Nici măcar de un copil nu-şi bătea joc. Pentru el, toţi erau oameni. Ochii căprui şi privirea ageră, dar blândă, observau tot. Nimic nu-i scăpa din vedere. Când vedea că scârţâie ceva între cei ai casei, intervenea pentru a limpezi apele. Avea felul lui de a cunoaşte sufletul omului. De aceea, găsea repede calea de rezolvare a problemelor din familie”. Portretul este întregit şi presurat cu perle din gândirea lui sănătoasă: „ Când vorbeşti cu omul, uite-te-n ochii lui, ca să vezi dacă te minte sau nu! Ochii omului vorbesc mai mult decât gura!, spunea Mitru Leu. Avea felul lui de a gândi: “Dacă nu-ţi vezi lungul nasului, degeaba te uiţi mai departe! Pentru că ori nu vezi nimic, ori vezi împopistrat”. “Chiar dacă ţi-o părea rău în sufletul tău, pe unii oameni trebuie să-i atingi acolo unde-i doare, în cazul în care nu există altă cale. Pe unii îi poţi potoli numai cu vorba, pe când pe alţii, cu bătaia”. “Dumnezeu ne-a dat omenia la toţi, la fel. Unii, însă, de frică să n-o piardă, şi-au băgat-o în chichiţa sufletului şi au încuiat-o, iar cheia au pus-o bine. Cu timpul, nemaiumblând la omenia din chichiţa sufletului, au uitat unde-au pus cheia. O caută prin locuri întortochiate, unde dau peste tot felul de urâciuni şi nenorociri, în care intră şi nu mai ştiu să iasă. Nu-şi dau seama că drumul cel drept e cel mai sigur. Decât o privire dacă şi-ar arunca-n sus, la cer, ar găsi imediat cheia de la chichiţa sufletului...”. “Fiecare suflet are chichiţa lui şi n-o poate descuia nimeni în afară de el. Dacă nu poţi să-l ajuţi pe om să-şi găsească cheia sufletului, nu-ţi bate joc de el, pentru că mai mare rău îi faci. Dacă o să dorească din toată inima, o s-o găsească: toate la timpul lor”. “Dumnezeu e bun cu toată lumea. Lumea e de vină, fiindcă e rea cu El”. “Rău este de omul care şi-a schimbat omenia pe neomenie. Şi-a dat cinstea pe necinste. Necinstea nu e de la Dumnezeu. E de la Ăl-din-baltă”. “Dacă între o sută de oameni cinstiţi este unul necinstit, îi poate da pe toţi peste cap”.“Dacă nu-i cunoşti sufletul omului, e mai bine să nu-l judeci. Că de l-oi judeca greşit, mai rău îi faci. Lasă-l să-l judece Dumnezeu, fiindcă El ştie tot”. “Dacă ne-ar da Dunezeu după sufletul care se vede, ar fi mai mare păcatul şi nenorocirea. Multe suflete sunt rele, după cum le putem vedea noi. Însă Dumnezeu ştie bine, fiindcă El vede şi ce nu putem vedea noi. Meseriaş, fierar, tâmplar, „Mitru Leu era cunoscut nu numai în Mârşani şi în satele învecinate, ci îl cunoşteau oameni care locuiau la zeci de km depărtare.” De aceea, când patriarhul casei dispare, toţi se simt descumpăniţi, iar amintirea dăinuie în amintirile ţăranilor din satele dimprejur, fiindcă i se dusese faima de mare meşter: „- De când a murit Mitru Leu din Mârşani, eu n-am mai avut căruţă care să-mi placă. Ăla lucra, nu se juca! Vopseaua şi picturile lui, nu le făcea nimeni. Cum doreai, aşa îţi făcea picturile pe loitre. Avea darul lui, de la Dumnezeu!” – spune un călător, altuia, în tren. Limbajul folosit de Ioana Stuparu e direct, despodobit de orice formă de zorzoane stilistice. Naturaleţea cu care îşi alcătuieşte, nu numai discursul, dar şi cadrul, acţiunea, personajele, meditaţiile asupra vieţii şi întâmplărilor cotidiene, fac din cartea Ioanei Stuparu – o carte cât se poate de vie şi autentică. Este un limbaj oltenesc, presărat cu ziceri, proverbe, cimilituri, deprinderi de limbaj din bătrâni, toate alcătuind un univers în care, o dată pătruns, îţi vine greu să mai pleci şi constituie o frescă vie a vieţii ultimei jumătăţi a veacului trecut, cu pitorescul neasemuit şi parfumul vetust care-l învăluie. -Tot îţi mai e dor de Daneţi? – o întreabă cineva pe Florica, venetică în Mârşanui. -Îmi e şi mi-o fi până oi muri! – mi-a răspuns ea cu sufletul înfocat. După ce-oi muri, gata, se termină dorul!” Şi aici se relevă un adevăr: dorul are sfârşit, o dată cu omul. Alături de Florica, de Mitru Leu, Mârşani – este personaj principal: „Comună mare şi frumoasă, aşezată în partea de sud a ţării, la 45 de Km depărtare de Craiova.” Situându-l în timp şi spaţiu, cu alte cuvinte, făcându-i loc în Istorie, Ioana Stuparu îl înveşniceşte. „Pe partea stângă, chiar lângă şosea, se află cişmeaua de la Aleşteu, cu apă limpede şi bună, care se scurge într-un pârâiaş şi se foloseşte la udatul bostanelor* (grădinilor de zarzavat). Puţin mai încolo de cişmea, se află balta Aleşteului, pe malul căreia vezi câţiva doritori de saramură de peşte, copii sau oameni mari, cu ochii aţintiţi la sfoara undiţei pe care au aruncat-o în apă. Sfoara de cânepă toarsă din furcă şi răsucită, legată de vârful unei mlădiţe de salcie sau de dafin, alcătuieşte undiţa miraculoasă, care scoate, din când în când, câte un peştişor cât degetul. (…) Nici nu intri bine în Rojişte, că ai şi ieşit. Laşi şoseaua să-şi vadă de drum către Bechet şi faci la stânga pe o altă şosea, care duce la Mârşani, cale de şapte km. Pe măsură ce înaintezi către Mârşani, terenul devine din ce în ce mai nisipos. Pe partea stângă, chiar lângă şosea, se află cişmeaua de la Aleşteu, cu apă limpede şi bună, care se scurge într-un pârâiaş şi se foloseşte la udatul bostanelor (grădinilor de zarzavat). Puţin mai încolo de cişmea, se află balta Aleşteului, pe malul căreia vezi câţiva doritori de saramură de peşte, copii sau oameni mari, cu ochii aţintiţi la sfoara undiţei pe care au aruncat-o în apă. Sfoara de cânepă toarsă din furcă şi răsucită, legată de vârful unei mlădiţe de salcie sau de dafin, alcătuieşte undiţa miraculoasă, care scoate, din când în când, câte un peştişor cât degetul. Treci de Aleşteu şi observi, în depărtare, în stânga, o întinsă pădure de dafini. Aceea este pădurea Madoanei. În partea dreaptă, chiar lângă şosea, se află un plop deosebit, cine ştie cât de bătrân, principal punct de reper între Aleşteu şi Mârşani. Este plopul de la Mitrăchei. Acesta se poate zări din depărtare, datorită înălţimii lui care tronează peste tot câmpul. Coroana nu îi e ca a altor plopi, ci porneşte mai de jos, cu ramuri groase şi multe, ca braţele unui policandru atârnând de cer. Plopul de la Mitrăchei a devenit mijloc de comparaţie în diferite situaţii, cum ar fi: atunci când se vorbeşte despre un om frumos, se spune că e frumos ca plopul de la Mitrăchei; despre un om bine făcut, se spune: e vânjos ca plopul de la Mitrăchei; despre un om înalt: că e înalt ca plopul de la Mitrăchei; iar despre un om bătrân, astfel: e bătrân ca plopul de la Mitrăchei. Pe ramurile lui şi-au făcut cuiburi tot felul de păsări, care gălăgesc, cât ţi-e ziua de mare. De aceea, după ce îi cad frunzele, nu rămâne gol şi pustiu: pe ramurile lui rămân cuiburile păsărelelor, care abia acum se văd, încât îţi dai seama cât de multe suflete şi-au găsit, acolo, sălaşul.” De asemenea este descrisă Valea Tursanului, la fel de detaliat ca pe un poem în proză, pentru că este colţul de rai la care visează autoarea: „Valea Tursanului, care mişună de viaţă, din zorii zilei, până seara târziu. Un “colţişor de Rai”, o oază în mijlocul nisipurilor, una dintre minunile pe care ni le-a lăsat Dumnezeu, mârşănenilor. Valea Tursanului, din care izvorăşte apă limpede şi bună, de nu te mai saturi bând. Valea Tursanului, cu poieniţele pe care ne întindeam pânzele, ca să le înălbim. Valea Tursanului, cu gâldaiele de nămol, în care băgam cânepa la topit. Valea Tursanului, unde veneam în zorii zilei de Joia-Mare, din Săptămâna Patimilor, ca să vărsăm apă pentru morţi. Valea Tursanului, ale cărei pâraie pleacă pe câmp, şerpuind zglobii, ca să ude bostanele mârşănenilor.” Înveşnicirea satului este un procedeu folosit de mulţi autori. Şi acesta (satul) îşi revendică drepturi legitime la existenţă. El are personalitate, cu toate că e dispreţuit de Florica, femeia care consideră că, la Mârşani sunt numai „oamini de năsip”, „oamini de fâsălaie”, „farfarale”, „nimicuri”. Autoarea este o povestitoare din stirpea lui Sadoveanu, ori, mai curând din cea a lui Marin Preda. Te conduce pe unde o poartă amintirile şi te face părtaş la viaţa satului. Mârşăneanca Ioana Stuparu, împământenită aici, cunoaşte toate datinile, poveştile cu duhuri rele din pădurea Bratovoieştiului, istorisite vara, pe timp de seară, când se aduna lumea, la taină. Poveşti cu iele sucitoare de minţi, basme, balade, întâmplări de groază, auzite ori închipuite. Poveşti cu Sarsailă preschimbat în dobitoace şi oameni. Există multe superstiţii între oamenii locului. De pildă: „iei un cocoş în căruţă ca să-ţi fie păzitor şi să-ţi alunge duhurile rele, cu cântatul lui”. Pofta de a povesti a Ioanei Stuparu este nestăvilită. Cu minuţiozitate, ba chiar cu oarecare scrupulozitate, de parcă ar vrea să nu uite nimic, Ioana Stuparu, Ioana Stuparu, în felul său unic, descrie cadrul povestirii, casa lui Mitru Leu, proţăpită pe linia mare de după răscrucea Muscoaicăi, abia parcă te aşteaptă. Dacă te poartă drumurile şi interesele pe acolo, aproape că nu mai ai nevoie de nici un ghid, de hartă sau busolă şi nici să întrebi sătenii. Sunt de ajuns descrierile autoarei care te conduc exact unde ai nevoie. Ioana Stuparu dovedeşte un simţ deosebit al orientării. Nu numai drumurile sunt descrise amănunţit, ci şi oamenii şi vestimentaţia lor, cu aceeaşi precizie a detaliului. „Mama Oanei, cu toate că era bătrână, îşi mai păstra obiceiurile de coconeaţă. Din când în când se îmbrăca în bluză de marchizet şi-n fustă de stofă, cusută cu tablii, – trei într-o parte, trei în alta, presate bine la aburi. Îşi punea salba la gât, iar în urechi îşi agăţa cerceii de aur cu pietricele mari, albastre, care, de grei ce erau, îi trăgeau urechile în jos. Pe cap se încoconea cu un batic de mătase înflorată, înnodându-i colţurile sub formă de fundiţă, în partea dreaptă, la frunte. Îşi lustruia bine papucii din piele neagră şi se încălţa cu ei”. Legea compensaţiei dăinuie între oamenii de nisip, astfel că orice faptă are răsplata ei şi adevărul iese la lumină precum untdelemnul la suprafaţă. Aşa este şi cu Ilie, omorât de un vecin. În cele din urmă, în ceasul morţii, vecinul a trebuit să recunoască fiindcă, deşi „începea să moară, îl întorcea moartea îndărăt”, până s-a mărturisit văduvei. Credinţa că pe cel ucis îl duci în spinare, face parte din legea nescrisă a compensaţiei, care, de fapt este Legea de aur a creştinismului, rezumată astfel: Orice faptă are o răsplată, sau: Cu măsura cu care măsori, cu aceea ţi se va măsura, cu varianta ei: Nu face altuia ceea ce nu ţi-ar place să ţi se facă ţie. Dezlegarea pentru a muri este, de asemenea, un lucru deosebit de semnificativ. De asemenea, există în popor credinţa că toţi copiii care mor de mici, se fac îngeri. Oamenii se roagă la cei plecaţi pe cealaltă lume şi le cer mijlocirea la necaz, la cumpănă, la alegerea unui partener de viaţă. Sătenii respectă cu sfinţenie obiceiul locului: sora mai mică nu e scoasă la horă „fată mare”, până nu se căsătoreşte sora mai mare. Ioana Stuparu descrie momentul peţitului de către Ştefan, băiatul lui Mitru Leu din Mârşani, care o doreşte de soţie pe Florica, fiica Oanei. Expresii de felul: „a umbla din câşlă-n câşlă”; „stătu aşteamătu”; „făcută cocârlă”; „al limănit el, de gard”; „dădu de-a-nboul!”, „pământ făsălău; „vrăbii se gălăgesc”, „a încherbăla”; „tinga cu apă rece”; „vinitică”; „chisăr”; „de-a aruncatelea”; „adinenia”; „oblamnicul pe cap”„ţaica”; „cunie”; „pămâncioru” ş. a. au un farmec aparte şi sunt explicate la Glosarul final. Căldarea de aramă în care se face săpunul, avea să fiarbă şi apa pentru naşterea celei de-a treia fiice a Floricăi: „Câţi copii o fi petrecut căldarea asta! Numai eu de când o ştiu, săraca!“ se gândi tuşa. Puse lemne groase, ca să ţină foc şi plecă în odaie, la Florica”. Femeia chemată în ajutor, numită convenţional „tuşa”, e bună la toate, inclusiv la a face pe moaşa. Buricul copilului se taie cu un ciob de scoică. „Copilul e aşezat pe strat de fân, la vatra focului, să stea acolo până la ursitori”. Faptul că femeia aduce pe lume o a treia fată, e motiv de mare mânie pentru ţăran, fiindcă nu are cine-i duce numele mai departe. De asemenea, faptul că moşica nu a fost aleasă dintre cumnate, e motiv de mare gâlceavă. Obiceiul era ca lehuza să nu se mişte de lângă vatra focului, trei zile, până nu vin ursitoarele la copil. Masa pregătită pentru ursitori e un prilej de sporovăială şi de forfecat satul. Întâmplările au haz, povestitoarea turnându-se sare şi piper din belşug. „Turtiţa pentru ursitori o frământă Lenica. Nu mai chemară o fată curată, după cum era obiceiul, ca să frământe turtiţa copilului. Aşa hotărâră ele, în cunie, la vatra focului. Se gândiră că ori Anica ori Lenica sunt destul de curate. Nu mai văzuseră bărbaţi lângă ele, de când a început războiul. Bărbaţii lor n-au fost norocoşi ca Ştefan, ca să nu treacă graniţa. Au luptat numai în afara ţării. Uneori, nici nu mai ştiau de ei, dacă mai trăiesc, sau nu. Începură să povestească, punând în pomelnic tot satul: “Ba că Prina a fugit cu Nae şi că părinţii ei n-au vrut s-o lase la el…Că s-au dus, noaptea, dispre ziuă, şi au suit-o cu forţa-n căruţă, de au adus-o acasă. Iar ca să n-o vadă cineva că i-a făcut de râsul satului, i-au pus pe cap un ţol sau o velinţă … Ba că Fane, de când şi-a pus un dinte de fier, – câinescul de sus, ţine tot timpul colţul gurii ridicat, ca să-i vadă lumea dintele…Ba că ăla…, ba că aia…” Pisica doarme lângă căpisterea în care se dospeşte pâinea”. Povestirile sar de la una la alta…Lemnele uscate, ard cu putere şi trosnesc…Râsetele şi chiuiturile iau cunia în sus…Deodată, o bubuitură puternică se auzi în cunie. Pisica ţâşni pe uşă, ca din puşcă. Lenica, mai iute de picior, fugi în urma pisicii şi se proţăpi în mijlocul bătăturii. Anica, mai molomană, ieşi poticnindu-se, pierzându-şi barişul de pe cap, fără să-şi dea seama. Mitru lăsă lucrul şi veni să vadă despre ce este vorba. Intră în cunie şi se apropie de vatra focului. Ieşi repede, strigând cât îl ţinea gura: - Proastelor! Toantelor! Fi-v-ar ţuica a iacacui să vă fie! Voi nu vedeţi că aţi pus oala cu varză la foc, dar nu i-aţi pus apă? A sărit oala-n sus, pentru că n-a avut apă-n ea! Măria era făcută ghemotoc, după uşă. Lenica şi Anica se uitau mirate una la alta. Mărin s-a repezit la Anica, zicându-i îngrozit: - Mamă, unde ţi-e barişu’? Nu vezi că stai cu conciu’ gol, în faţa lu’ bâtu? Anica îşi pipăi capul. Când dădu de conciul gol, fu în stare să-şi ridice fusta, ca să şi-l acopere. - Aoleooo!, strigă speriată – şi o luă la fugă, intrând în casă. Mai mare ruşine ca asta nici că se poate! Femeie măritată şi cu conciul gol! Unde s-a mai pomenit? - Acuma, ce staţi ca mămâile?, le luă Mitru la zor. Puneţi mâna şi vedeţi ce mai e de făcut! Bietu’ copil!… Nu ştiu ce s-o alege de viaţa lui! Nici ursătorile nu i le făcurăţi ca lumea! Câinii o să vă mănânce, până s-o scula Florica de pe strat, ca să ia din nou rostul căşii! Până-atunci, lasă, că intru eu pe fir! Trebuie să intru… V-arăt eu, vouă! Vedeţi voi pe dracu’, unde şade! Femeile intrară în cunie şi se apucară de trebăluit. Plecă şi Mitru la ale lui. Dar şi superstiţiile se ţin de capul oamenilor, atunci când nu dai copilul „în rândul lumii” – adică nu respecţi datina. „După toate câte s-au întâmplat, atât la naşterea, cât şi la ursitorile fetiţei, Florica s-a ţinut căită mult timp. Nu-şi găsea liniştea, ştiind că nu şi-a dat copilul în rândul lumii, după obicei. Într-o noapte, a avut un vis, care a pus-o şi mai rău pe gânduri: Se făcea că a venit la ea o femeie, care i-a zis: „Să-i faci din nou ursitorile la fetiţa a de-a treia, dar să chemi o fată curată, ca să-i frământe turtiţa”. N-a povestit nimănui ce a visat. S-a gândit, s-a socotit singură cum să facă. În privinţa turtiţei, nu era nici o problemă, că avea pe cine să cheme. Oniţa, fata tuşii, care locuia la doi paşi, era cea mai potrivită. Frământase multor copii turtiţele pentru ursitori. O chema lumea, fiindcă o ştia “copil curat”. Mai era şi vrednică, pe de altă parte. Cu Oniţa, treaba era ca şi rezolvată. Dar ce să le spună celorlalţi, când vor afla despre ce e vorba? Poate vor crede despre ea, că a înnebunit şi-o să se facă de râsul satului! Pe de altă parte, ce-o să zică Anica şi Lenica, atunci când vor auzi? Se vor supăra în mod sigur, fiindcă daneceanca n-a luat în consideraţie, ursitorile pe care le-au făcut ele. N-a avut curaj să facă aşa cum i-a spus femeia aceea în vis. Într-una din zile, n-a mai răbdat şi a frământat singură o turtiţă. A adunat tot ce trebuie pentru ursitori, după obicei. S-a dus în odaie şi, singură, i-a făcut ursitorile fetiţei, pe furiş”. Ca buni creştini, sătenii pun la botez copiilor lor, nume de sfinţi, care-i ocrotesc toată viaţa. Un alt obicei sătesc este „a-i striga cuiva spurcatu” – ca să moară mai repede. “Cucu, răscucu, doică Mărie, o fi, fa, spurcu”? Măria trebuia să răspundă: “O fi”, după care mânca oul. Descântecul se făcea de trei ori, în trei ouă, de fiecare femeie în parte. Bolnava răspundea fiecăreia: “O fi”, după care mânca oul. Se putea face descântecul în orice fel de mâncare, dar cel mai uşor era să se facă într-un ou cu zeamă, deoarece se ducea repede pe gât.” Ioana Stuparu descrie şi tradiţia înmormântării – anume că mortul nu trebuia să fie lăsat singur, ca să nu-i fure sufletul Sarsailă. „Descântecul trebuia să fie astfel: - Lua-m-ar Dumnezău, mama e nepăzită! Fă, dadă Lenică, fă, dadă Siţă, cum o lăsarăţi, fa, singură pe mama? - Ce-are? s-a strâmbat Lenica. - Cum ce-are? Şi cu sufletul ei cum rămâne?, a zis amărâtă, Florica. Cine-i păzeşte sufletul, ca să nu i-l fure Sarsailă? - Lasă, că n-are nimic! a răspuns Lenica. Florica a plecat necăjită. S-a întoars repede, ţinând în braţe pe fetiţa “a de-a treia”. A aşezat-o pe un scaun înalt, lângă patul moartei, ca să nu se poată da jos, repede. I-a spus să stea acolo, până vine ea, că o să-i aducă o felie de zahăr. Fetiţa a de-a treia, care abia trecuse de doi ani şi jumătate, a stat cuminte pe scaun şi i-a păzit sufletul Măriei, ca să nu i-l fure dracii”. La mort se spun şi glume, dar şi bocete cu vorbe: Plângea Lenica, de credeai că mai are un pic şi leşină. Apoi, s-a pus pe jelit, pe măsură ce se apropia de moartă: “Aba, mamă, mama mea, Cum murişi tu, fa, fa, fa, Şi mă lăsaşi singurea? Pupa-ţi-aş cheptaru’ tău Şi cămaşa a-nvărgată, Că le-ai lăsat aicea Şi-ai plecat înstrăinată. Aba, mamă, mama mea, Cum murişi tu, fa, fa, fa? Vino iar la căsciorea, Că te-aşteaptă, fa, fa, fa!” Tema dezrădăcinării de satul natal, abordată de Ioana Stuparu este una cât se poate de acută. Înstrăinarea este purtată în suflet, ca pe o rană deschisă, întreaga viaţă. Personajul Florica are „norocul” – abia după ce moare să revină la satul ei, Daneţi. Cu farmec, cu o putere evocatoare şi măiestrie deosebite, Ioana Stuparu, fără să-şi ia nici o măsură de precauţie, dezarmată dar şi dezarmantă, în acelaşi timp, ni se descoperă în linia întâi, cu sufletul descheiat şi cu pieptul deschid, aşteptând glonţul nostru. Şi se miră atunci când nu aude şuierul la ureche. Partea a III-a a cărţii debutează cu portretul mezinei, Floirica, numită „Fetiţa”, prilej pentru Ioana Stuparu să-şi amintească isprăvile copilăriei, dar şi sfânta ascultare de părinţi, precept moral de care trebuia, musai, să ţii seamă. „Îmi convenea nu-mi convenea, nu aveam de ales. Trebuia să ascult de părinţi. Ce spuneau ei era sfânt! Părinţilor nu trebuia să le întorci vorba. Era păcat de Dumnezeu, fiindcă te-au făcut şi te-au crescut… Nici să umbli cu “icleşug la inimă” nu era bine. Nici să minţi nu era bine, fiindcă Dumnezeu e mare şi, de acolo de sus, vede tot şi aude tot. - E păcat să-l supărăm pe Dumnezeu, care ne ţine pe pământ!, zicea mama. Aflând toate acestea de la mama, care nu pregeta să ni le repete, ori de câte ori era nevoie, rămâneam să mă joc cu Fetiţa. Ba, mai mult, trebuia să mă joc după voia ei, pentru că altfel îşi înfigea ghearele în zulufii mei şi nu puteam să mă supăr, tocmai pe ea, care era “mititică rău”, faţă de mine, care eram “fată-mare”. Hazul, ori mai bine spus, harul de povestitor al Ioanei Stuparu nu mai poate fi pus la îndoială. Ea povesteşte cu umor nostalgic, întâmplările familiale din primii săi ani de viaţă, făcând referire totodată, la obiceiurile locului, la starea materială şi spirituală a sătenilor din acel segment de veac. De fapt, lucrarea poate fi folosită şi ca o monografie locală, romanţată, o frescă a satului oltenesc din prima ˝ a secolului XX. E interesant cât de viu este limbajul naraţiunii şi al dialogului la Ioana Stuparu. Ea foloseşte, aşa cum am spus, dialectul oltenesc, cu dezinvoltură, aplomb şi francheţe, ceea ce dă un şarm deosebit scrierii. Citind, preiei expresiile, devenite familiare, şi te trezeşti că le foloseşti şi tu. Şi mai interesant este că Ioana Stuparu furnizează informaţii etnologice despre arealul respectiv, despre datinile ursitorilor, înmormântărilor, horei, tămâiatului colacilor, obiceiul lehuziei – trei zile pe vatră, al furatului de fete, al nunţilor şi al sărbătorilor creştineşti, al datului copilului la grindă, din acest punct de vedere, cartea fiind un document preţios. Ea relatează şi despre obiceiuri mai puţin cunoscute, cum e acela al „aruncatului copilului”. „Tot Oniţa aduna de pe drum, copiii izâniţi, pe care şi-i aruncau părinţii. Unii copii erau izâniţi din naştere. Alţii, chiar dacă se năşteau sănătoşi, se izâneau după aceea. Îţi era frică să mai pui mâna pe ei, de mici şi slabi ce erau. Se căzneau părinţii în toate felurile, a-şi face copiii sănătoşi, dar degeaba. Se uitau la ei cum zac duşi, de nu mai aveau putere nici să plângă. Se stingeau sub ochii lor. - De ce nu-l arunci, fa?, se găsea câte cineva, să întrebe. - Mi-e milă de el!, răspundea mama copilului. - Aruncă-l! Încearc-o şi pe-asta! Pregăteşte-l să-l arunci, că mă duc eu s-o chem pe Oniţa tuşii. Mama copilului şi-l înfăşa bine, cu grijă, şi ieşea cu el la drum. Se ducea lângă Oniţa şi zicea în timp ce punea copilul jos: - Îl arunc pe Ion al meu de izânit, de urât, de slab, de ligav, de rău, de bolnav etc. Oniţa aştepta alături, ţinând în mână mătura şi făraşul. Apoi, trăgea copiulul cu mătura, punându-l pe făraş, zicând: - Îl iau eu pe Ion,- de sănătos, de frumos, de gras, de mâncăcios, de bun etc. Lua, apoi, copilul în braţe şi pleca acasă cu el, ca şi când de acum ar fi fost al ei. Aşa se considera, de fapt, atâta timp cât mama lui l-a aruncat, iar ea l-a luat, fiindu-i milă de el. Toţi copiii aruncaţi şi luaţi de Oniţa îşi reveneau ca prin minune. Părinţii nici nu mai ştiau cum să-i mulţumească Oniţei. Îşi învăţau copiii să-i spună şi ei „mamă”, considerând că s-ar fi născut a doua oară”. Nu întâmplător era chemată Oniţa, a aduna copiii aruncaţi: era considerată cea mai potrivită, fiind fată curată şi sănătoasă, tocmai bine, ca să aibă cu cine semăna copilul”. Se reliefează portrete admirabile de ţărani şi ţărane, cum sunt: Oniţa, „sufletul mahalalei”, la poarta căreia se aduna lumea ca să tăinuie, mai ales când se însera. Mai jucau câte-un rustem, câte-o „Boierească” sau orice le venea în minte. Şi iată cât de admirabil este descris jocul „Boiereasca”: Başalderu a început să îngâne la fluier “Boiereasca“. Parcă vrăjiţi, s-au ridicat şi au început să joace. “Boiereasca” este o horă lentă, jucată în două părţi, cu paşi fuduli, care se fac când cu un picior, când cu altul. Este ca o chemare a unui picior de către celălalat. Primul picior face paşi siguri, iar celălalt îl urmează, cu reţinere parcă, abia atingând pământul cu vârfurile degetelor. Boiereasca este hora cea mai frumoasă pe care am jucat-o vreodată. În sufletul meu, consider că este un joc al dragostei: chemarea fetei de către băiat. Băiatul, sigur pe el, cheamă fata care îi este dragă. O ia de mână şi îi spune: ”hai!”. Fata, deşi are sufletul plin de dor pentru el, nu pleacă imediat. Rămâne un pic pe loc, iar apoi îl urmează, sfios, aşa cum îi şade bine unei fete. Viaţa lor împreună va fi plină de dragoste, în armonie perfectă, şi va dura până în vecii vecilor, precum “Boiereasca”. De asemenea, Ioana Stuparu descrie minuţios şi jocul numit „purceaua”, un fel de ţurcă, băieţii având „moace” din dafin, pe care le loveau una de alta, ca să atingă „purceaua” şi s-o bage la „bilcă”, adică într-o gropiţă. O altă datină e împărţirea, în dimineaţa Ajunului de Crăciun a „laptelui de bou”, obicei, nemaiîntâlnit în alte zone: „În Mârşani, în dimineaţa Ajunului de Crăciun, se împărţeşte “lapte de bou”; aşa s-a pomenit, din moşi-strămoşi: să fie cinstiţi şi morţii, nu numai viii. În seara dinaintea Ajunului, mama s-a suit în podul casei şi a adus un ciurel plin cu sămânţă de cânepă, din aceea pe care o oprise pentru semănat. A spălat-o bine, în mai multe ape, şi a pus-o în piua de pisat sare. A pus apă peste ea, atât cât să fie acoperită cu totul şi a lăsat-o, acolo, până dimineaţa, ca să se umfle. În dimineaţa Ajunului, s-a trezit înainte de a se lumina de ziuă. Sămânţa se umflase şi crăpase. S-a apucat s-o piseze cu fierul de pisat sare, pentru a-i scoate tot sucul. Apoi, a strecurat totul prin ciurel, până n-au mai rămas decât cojile. Sucul rezultat era de culoare alb-murdar-vineţiu. L-a pus la fiert, până s-a îngroşat, asemenea unei ciulamale subţiri. Acela era “laptele de bou”. A luat căldarea de pe foc, a făcut cruce morţilor, pe conţinutul din ea, l-a tămâiat şi l-a pus în străchini, pentru a-l împărţi, după obicei, mai întâi în casă şi, apoi, pe mahala. Era bun laptele de bou, mai ales dacă îi puneai şi puţin zahăr.” Portretul Anicăi, arhetipul femeii evlavioase, analfabete, de la ţară ne duce cu gândul la panseurile lui Petre Ţuţea, care spunea că o babă nespălată pe picioare, în faţa unei icoane, face mai mult decât toată teologia. „Anica nu ştia carte. Habar nu avea să citească în calendar. Însă, aşa a pomenit ea: să aibă calendarul bisericesc lipit pe perete. Îl considera o icoană. Ea ştia sărbătorile pe dinafară. Rar i se întâmpla să uite câte ceva. Avea o memorie rar întâlnită. Cunoştea aproape toate familiile din sat, chiar dacă Mârşaniul era foarte mare. Cunoştea familiile, cu neamul din care se trăgeau, până la a nu ştiu câta spiţă. Pe toţi îi găsea rudă unul cu altul. Văr al nu ştiu câtelea, nepot de mătuşă, de cumnat, de cuscru etc. Dacă ar fi fost să te iei după Anica, n-ai mai fi văzut băiat însurat sau fată măritată: cu toţii erau rude.” Mistica tăierii porcului de Ignat, are ceva din măreţia şi simplitatea lumii moromeţiene: „Tata şi bâtu tocmai părliseră porcul, îl spălaseră bine, îi retezaseră picioarele de la încheieturi şi îl aşezaseră, cu spinarea în sus, pe un maldăr de coceni curaţi. Sclipea şoriciul pe spinarea porcului şi răspândea miros plăcut de carne. Tata a înfipt vîrful cuţitului în ceafa porcului şi a început să cresteze prin şorici şi prin slănină, până la şira spinării. Sosise momentul mult aşteptat de mine. A scos cuţitul şi a despicat, din nou, în sens invers, rezultând semnul crucii, zicând totodată: - Să trăiţi şi să-l mâncaţi sănătoşi! - Să dea Dumnezău!, a răspuns mama, umplând crestăturile cu sare, – asta evidenţiind şi mai tare, semnul crucii. Aceste momente îmi plăceau cel mai mult, – de la tăiatul porcului. Îmi plăcea, în deosebi, faţa lui tata, la care se petrecea o schimbare fantastică. Mai întâi, îşi încrunta sprâncenele, alegând cu vârful cuţitului, locul din care trebuia să înceapă crestătura. Apoi, în timp ce cresta, faţa începea să i se destindă. Fruntea i se lăţea încetul cu încetul. Părul din marginea frunţii i se deplasa, vizibil, către creştetul capului. Când spunea: “Să trăiţi şi să-l mâncaţi sănătoşi”, faţa tatei era mare şi radia, iar ochii i se aprindeau, rămânând totodată, blânzi. În acele momente, cel care crestase semnul crucii pe ceafa porcului nu mai semăna cu tata. Era cineva, care parcă, venise din cer, ca să ne aducă, în dar de Crăciun, un porc. Parcă spunea: “luaţi-l, mâncaţi-l, e al vostru, pentru că vouă vi se cuvine!”. Iar mama, care primea cu recunoştinţă darul, făcând semnul crucii cu sare, se ruga la Dumnezeu să ne dea sănătate, pentru a ne bucura din plin de dar. După ce s-a terminat acest ritual, Fetiţa a intrat în odaie şi a căzut la zăcere, – aşa, deodată. Nu mai vorbea, nu mai deschidea ochii. Buzele i se uscaseră, de parcă erau arse. Mama nu ştia ce să-i mai facă. La un moment dat, a început să se teamă că o să-i moară fata. S-a pus pe plâns lângă ea, întrebându-se mai mult pe sine: - Ce-ai, mă, fetiţa mamei? Ce te doare? Ce să-ţi facă mama ta? Un glăscior abia şoptit, s-a auzit din gura Fetiţei: - Dacă mi-ai da atâtica sorici, eu m-aş face bine! Fetiţa arătase pe vârful unghiei de la degeţelul ei, care era şi aşa destul de mic, cât şorici să-i dea mama, ca să se poată însănătoşi. - Lua-m-ar Dumnezău, asta fu boala?! Poftişi la sorici şi nu ceruşi, de frică să nu te cert eu, fiindcă suntem în post? Îţi dă mama şi tot porcu’, numai să te faci bine! După ce a mâncat o bucată de şorici, Fetiţa s-a făcut bine. Parcă i s-a luat boala cu mâna! Din această păţanie, mama a tras învăţături şi ne-a lăsat în pace: să ţină post numai cine poate”. Credinţa împletită cu superstiţia fac parte din viaţa creştinilor. Obiceiul împărţirii bucatelor la morţi, din dimineaţa de Crăciun este descris cu minuţie: „Era agitaţie mare la noi în casă, în dimineaţa zilei de Crăciun. Cetele de colindători se ţineau lanţ, iar mama dădea zor la foc, să termine de fiert măruntaiele porcului, înainte de vărsatul zorilor, când trebuia să se ducă la tămâiat. Oricât de multă treabă ar fi avut sau oricât de urâtă ar fi fost vremea, nu se cădea să rămână morţii netămâiaţi tocmai în ziua de Crăciun. Din fiecare bătătură ieşea dâra fumului de tămâie, care ducea la cimitir. Tot satul mirosea a tămâie în dimineaţa zilei de Crăciun. Liniştea de pe faţa mamei, atunci când venea de la cimitir, era dumnezeiască. Îşi dăduse morţii în rându’ lumii! Apoi, le pregătea colacii punând pe ei de toate. Îi omenea pe morţi cum se cuvine. Ca să guste şi ei din porcul nostru de Crăciun. - Şi ei sunt tot suflete!, zicea mama. Mai mare păcatu’ ca tu să te bucuri aici, iar ei să poftească acolo şi să nu le dai! În timp ce mama se ocupa cu împărţitul colacilor, tata şi bâtu pregăteau şi umpleau burta şi burticanul porcului, punându-le, apoi, la fiert, pe plita de la sobă. Făceau toate treburile dis-de-dimineaţă, deoarece, veneau pe la noi, mai târziu, rudele, cu colaci. Veneau surorile lui tata, împreună cu bărbaţii lor, luându-şi uneori şi copiii, în special pe cei mici, ca să nu plângă după ei. Veneau pe la noi şi rude de-ale mamei, din Daneţi. Le trimitea maica Oana: ca să guste şi fata ei din Mârşani din porcul lor de Crăciun. Când îşi vedea rudele de la Daneţi, în mama creştea sufletul. Toată lumea era a ei! Parcă înflorea!”
.
Tot de Anul Nou, oamenii îşi dau copii „la grindă”. „Era un moment deosebit, care se petrece numai o dată într-un an: datul la grindă. Aveam emoţii, de parcă n-am fi făcut parte din aceeaşi familie. Anica ne-a pus la fiecare colacul pe cap şi am trecut în cunie, la vatra focului, ca să ne dea la grindă. Eu eram a treia, la rând. M-am aşezat cu picioarele pe vătrai şi aşteptam, nerăbdătoare, să-mi iau zborul. Anica m-a prins de subţiori şi m-a ridicat cât a putut de sus, zicând: - “Să trăieşti, să-mbătrâneşti, Ca oiţa să albeşti! La anu’ şi la mulţi ani!”. - Să dea Dumnezău!, a răspuns tata”. Autoarea descrie şi datina vărsatului apei pentru morţi în dimineaţa Joii Mari, precum şi obiceiul încondeierii ouălor în Vinerea Mare, şi Prăznuirea Paştelui şi împărţitul la cimitir pentru cei răposaţi, toate aceste datini păstrate cu sfinţenie şi reînviate în carte. Apoi, ritualul Primei Împărtăşanii, al primei Spovezi a copiilor este descris cu mult farmec. De fapt, întreaga carte a Ioanei Stuparu este un Imn închinat ţăranului român mijlocaş al secolului trecut. Un imn închinat Clipei eterne izvorâtă din inima câmpiei. De peste tot dintre rânduri răzbate un suflu duios, un aer de mângâiere şi un duh blând al aducerii aminte. Citind, trăieşti alături de toţi, participi cu toată fiinţa la evenimente şi în aceasta constă valoarea de neegalat a cărţii, în faptul că este foarte veridică. Pe tot parcursul scrierii, vocea auctorială se face, nu numai simţită, dar şi auzită, aşa, în dialect, şi-ţi cade dragă, prinzi o simpatie deosebită faţă de tot ce povesteşte ea, ceea ce se întâmplă destul de rar în proză, când, uneori, chiar te iei la ceartă cu autorul sau cu personajele. Participarea la viaţa comunei e atât de intensă, încât devii şi tu mârşănean – într-o căruţă cu lubeniţe, mergând pâşa-pâşa, în puterea nopţii – prin pădurea Bratovoieştilor – recunoscută ca fiind bântuită de stafii, ca să ajungi în zori, în târg, la Craiova, în Cetatea Banilor. Vizitatarea oraşului este o mare dezamăgire pentru fetiţa de şapte ani, pentru că toate erau la fel ca la ei acasă. Şi mai ales, că, nu are ce povesti copiilor la întoarcere, pentru că, în afară de case îngrămădite şi oameni mergând grăbiţi, fără să-şi dea bineţe unul altuia, ca în sat, ea nu vede nimic spectaculos. Deseori, un umor sănătos, molipsitor şi tonic răzbate dintre rânduri. Nu o dată am râs cu poftă, citind singură anumite pasaje. Un singur lucru constaţi la finalul lecturii: că-ţi pare rău că s-a terminat. E pur şi simplu uimitor cum, femeile simple, găsesc explicaţii logice tuturor lucrurilor, orânduite din fire. Pentru femeia de ţară, este firesc, tot ce intră în rânduială şi nu i-ar da prin gând să schimbe niciodată această stare de fapt. Ea ştie una şi bună: aşa a lăsat Dumnezeu. De ce să schimbe omul ceea ce a lăsat Dumnezeu atât de bun şi frumos? „Am aflat acestea de la mama. Multe am aflat şi am învăţat de la mama! Încă de când eram mică, ştiam că nu trebuie să le întorci vorba părinţilor şi să nu le treci calea, fiindcă e păcat de Dumnezeu, căci ei te-au făcut şi te-au crescut. Nici la oamenii bătrâni nu trebuia să le treci calea. Şi nici la vitele înjugate. Să nu umbli cu minciuna, să nu fii iclean la suflet…Multe am învăţat de la mama. Cea mai importantă dintre învăţături, era că nu trebuie să-l mânii pe Dumnezeu. - Povesteşte-ne, mamă, cum a fost mai demult!, îi ziceam. - Uite cum a fost – începea mama să povestească. S-a întâmplat demult, când s-a gândit Dumnezeu să facă pământul. L-a făcut frumos, ca să-i fie inima mulţumită. Odată cu pământul, a făcut şi cerul în care şi-a făcut casă… Pe urmă, a luat un pumn de ţărână şi a făcut un bărbat. A suflat peste el şi i-a dat viaţă. I-a dat suflet… După aceea a mai făcut şi o femeie, ca să fie pereche. A suflat şi peste ea, dându-i suflet. Astfel a început lumea. Pământul era frumos, iar lumea era bună şi fericită. Bucurându-se, Dumnezeu a lăsat cerul jos de tot, pentru a fi cât mai aproape de lume, şi cât mai aproape de pământ. Era atât de aproape cerul, că-l puteai atinge cu mâna. Dumnezeu era mulţumit. Vedea şi auzea tot ce se întâmplă pe pământ. Toate acestea, până într-o zi, când o femeie s-a apucat să-i schimbe scutecele copilului şi s-a murdărit pe mâini. Uitându-se în jurul ei şi neavând nimic la îndemână, a ridicat mâinile deasupra capului, pentru a şi le şterge de cer. - Ce vrei să faci?, a întrebat-o, îngrozită, maică-sa. Mânjeşti cerul de murdărie? - Şi ce dacă?, a zis femeia cu indiferenţă. N-a apucat să-l mânjească, fiindcă Dumnezeu care auzea şi vedea totul, ba mai mult, putea să citească şi gândurile oamenilor, a ridicat imediat cerul atât de sus, încât să nu-l mai poată atinge nici un om, niciodată. Odată cu cerul, s-a îndepărtat şi Dumnezeu de noi, fiindcă suntem păcătoşi. - N-o să-l mai coboare niciodată? am întrebat-o pe mama. - Asta numai Dumnezeu ştie, – mi-a răspuns ea. Însă, după cât de mult s-a înrăit lumea şi nu mai ţine cont de nimic sfânt, nu cred că o să-l mai coboare vreodată”. De fapt, cartea Ioanei Stuparu este o monografie romanţată a satului oltenesc, scrisă cu atâta măiestrie, încât ar trebui să-şi afle locul într-o Istoriografie a localităţilor Olteniei, cu deosebirea că monografiile locale sunt scrieri exacte, ştiinţifice, istorice, bazate pe date precise, în care nu are loc nici un pic de imaginaţie. Geografia folclorică a imaginaţiilor şi arătărilor despre Rai, Iad, lumea de dincolo, Dumnezeu şi sfinţi, este foarte variată, ca şi tradiţiile care decurg din aceasta. Peregrinând prin toate acestea, dar şi prin mulţimea de obiceiuri îndătinate, autoarea le înveşniceşte. Şi arealul oltenesc la care face referire autoarea, este extrem de bogat. Un autor contemporan numeşte acest folclor, travaliul fanteziei populare, cu abrevierea TFP. Atunci când intervine în naraţiune fabulosul, imaginarul, autorul aşează această siglă-avertisment pentru cititor. Este un procedeu stilistic deosebit, al întrebuinţării vocii auctoriale în desfăşurarea acţiunii este întâlnit la mulţi autori, printre care şi Nicolae Breban. Pitorescul de limbaj, de situaţie, măiestria cu care autoarea conduce naraţiunea, fac din cartea „Oameni de nisip” o lectură savuroasă, în pofida problemelor grave pe care le abordează. Personal, consider trilogia „Oameni de nisip”, o izbândă a autoarei, încununată cu succes, de vreme ce ediţia s-a epuizat foarte repede.
Cezarina Adamescu, 8 Martie 2009 Redacţia AGERO
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >> |
|
|
AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart. Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero: Lucian Hetco (Germania). Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România) Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com |
UN
DRUM INIŢIATIC PRINTRE OAMENI DE NISIP, ÎN CĂUTAREA RĂDĂCINILOR