Eseu

UN  LOCUITOR UNIVERSAL AL BANATULUI MONTAN

CARE-I SCRIE ISTORIA CU PROPRIA SA VIAŢĂ

 Prof. PAVEL PANDURU, „Ţara Almăjului, străvechi ţinut de continuitate şi simţire românească”, Editura Neutrino, Reşiţa, 2008

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

          Ce dovadă mai mare de înalt patriotism ar fi, decât aceea ce a-ţi cânta ţara şi neamul în care ai deschis prima oară ochii spre lume? Primii tăi paşi au călcat desculţişori  ţărâna care nu înţeapă nicicum tălpile celor care o iubesc cu sfinţenie!

         Ţinutul Almăjului, mirific, născător de legende şi oameni adevăraţi, bravi şi dârzi, se bucură de sute de veacuri de recunoaşterea unanimă a localnicilor, dar şi a celor din alte zone, ba chiar din lume, aşa cum ne-a obişnuit străvechea zicere populară românească: „Banatu-i fruncea” – pe cât de neaoşă, pe atât de adevărată. Observa cineva cu mare bun simţ, că  bănăţenii acestui colţ de lume au o mândrie unică în felul ei, pentru faptul că s-ar fi născut pe aceste meleaguri şi că nu-şi fac niciodată de ruşine rădăcinile, declarându-şi, cu o demnitate rar întâlnită, apartenenţa la arealul lor. Este emblema lor, picătura de românitate pe care o poartă ca pe o siglă, prinsă direct de inimă.

         Bănăţenii – pietrele vii ale istoriei româneşti stau de strajă la fruntarii şi-şi apără cu viaţa lor codrul  cu amirosul cetinei cea veşnic verde. De ce această mândrie nu se simte şi la moldoveni, şi la regăţeni, cărora le e jenă a se declara români, ci doar în Ardeal şi Banat s-a păstrat cu sfinţenie? Poate că ei au plătit cu sângele strămoşilor faptul de a se numi bănăţeni sau moţi, calcă pe osemintele bunilor şi străbunilor cu pietate şi smerenie şi poartă cu ei, înscrisă în sânge şi pe fibrele sufleteşti, pecetea rotundului Banatului lor scump, pe care foarte greu se hotărăsc să-l părăsească, decât doar atunci când n-au încotro şi se simt străini oriunde în altă parte a ţării sau a lumii. Şi la fel cum un  bun creştin ortodox, nu-şi părăseşte religia mamă în care a fost botezat, şi bănăţenii dăinuiesc pe la vetrele lor, ori se reîntorc de la studii, la mama-geea împădurită şi străbătută de râuri repezi şi limpezi, ca-n poveştile care şi azi ţin loc de realitate. Vetrele bănăţene reprezintă matricea geografică, istorică şi spirituală din care nu ies, decât o dată cu plecarea din viaţă, spre o altă patrie, cea de-a doua, cea de unde-au purces şi unde ne îndreptăm fiecare.

         Şi de unde această continuitate de simţire românească, în aste părţi de Românie, din care fug oamenii cu nemiluita spre himere, niciodată atinse? Din crestele munţilor, din apa izvoarelor, din mirosul de cetină, din „seva mesteacănului”,  băută pe inima goală, cum s-a exprimat un alt vrednic scriitor bănăţean, din vatra fumegândă, din chivotul care păstrează oasele strămoşilor căzuţi aici pentru ca bucata lor de lume să rămână nepângărită de popoare străine, ori din legendele care circulă de veacuri, transmise urmaşilor cu limbă de moarte…Loc de spiritualitate vie, acest „cuib de vulturi românesc” cum frumos a fost denumit, este cinstit şi onorat, nu doar de localnici, ci de tot natul românesc, ba chiar îşi are admiratori şi adepţi în toate colţurile globului.

         Corifeii lui, pui de vulturi obişnuiţi cu stâncile golaşe ori împădurite, nu cunosc demnitate mai mare, decât a-şi cânta meleagul, de a-l apăra ca pe proprii prunci şi pe femeile lor, muntence aprige şi credincioase, ori ca pe munţii cei sfinţi şi neapuşi, munţii lor „cei merei” – aşa cum se exprimă poeţii, sau ca pe iarba de acasă. Şi nu în zadar, pentru că, aceşti dârzi munteni, în pofida numeroaselor primejdii la care s-au aşezat, cu trupurile lor, stavilă, au rămas aici, într-o continuitate devenită permanenţă, care face cinste neamului românesc. De fapt, bănăţenii sunt prototipul adevăratului român dintotdeauna. Şi faptul că şi-au păstrat adevărata demnitate de român, nu poate decât să-i onoreze. Poate doar dacii noştri şi-au iubit într-atât de mult munţii, încât s-au înfrăţit cu ei şi nu i-au părăsit decât pentru a pleca la Zamolxis, în călătoria din urmă. Mărturie stă istoria milenară a poporului român, că ei plecau râzând la război, ca şi la zei.

         Fiinţa colectivă reprezintă mai mult decât o forţă, o armă şi un scut în acelaşi timp, o entitate care nu poate fi distrusă, sfărâmată, nici de intemperii, nici de năvăliri, nici de asupritorii turci, austrieci, sârbi ori maghiari, nici de alte primejdii de moarte, pentru că rădăcinile ei sunt foarte viguroase în timp şi în spaţiu, sunt de neclintit şi indestructibile.

         Prof. Pavel Panduru reuşeşte cu măiestrie şi responsabilitate o întoarcere în timp la primele semne de civilizaţie pe aceste meleaguri şi analizează amănunţit şi cu un condei succint şi sigur, nu numai situaţia istorică, economică, politică, dar şi conştiinţa şi mentalitatea locuitorului din Almăj, cu tot ce îl caracterizează, reuşind un prototip al românului autentic, iubitor de ţară, de neam, de limbă şi de tradiţie, care-şi apără aceste valori până la jertfa supremă. Istoria acestor ţinuturi este făcută până la înfăptuirea actului istoric de la 1918.

         Editura Neutrino, Reşiţa, în 2008 a avut strălucita idee de a publica volumul profesorului Pavel Panduru, „Ţara Almăjului, străvechi ţinut de continuitate şi simţire românească”, - titlu care spune totul, un studiu aprofundat şi bine întocmit, bazat pe vechi izvoare din Arhivele Statului, din care autorul s-a documentat, din arhivele bisericii Prigor şi ale familiei Buracu, din periodicele vremii, din alte culegeri, studii şi documente de istorie, precum şi lucrări memorialistice, printre care, preţioasele documente şi amintiri din închisoare ale lui Valeriu Branişte, din ghidurile turistice şi studiile de istorie a Banatului, din documentele arheologice de pe Valea Almăjului şi cronicile  istorice, din legendele şi miturile locale, structurate frumos ca să scoată la lumină o lucrare bine închegată şi foarte plăcută la lectură, un document util pentru cei care vor să-şi aprofundeze cunoaşterea despre aceste ţinuturi româneşti. Toate acestea, având ca rezultat „o micro istorie a Ţării Almăjului, prima de acest fel, făcută cu uneltele cercetătorului modern, care se bazează mai puţin pe fraze şi deducţii şi mai mult sau în proporţie zdrobitoare pe argumente, pe date şi documente” -  aşa cum sublinia distinsul scriitor Ion Marin Almăjan – un alt fiu iubitor al Banatului montan.

         O bibliografie impresionantă, însumând cca. o sută de cărţi şi periodice, au fost cercetate şi  studiate amănunţit, pentru ca „fructul” să poată ajunge în pârg şi să fie gustat cu plăcere şi folos de către beneficiari, de omul de lângă drum, care, flămând şi însetat de lumina cunoaşterii, de mit,  de adevăr şi cultură, nu doar locală, nu un fel de jurnalism zonal, nu localism, dar universalism, îmbinând particularităţile specifice locului, cu cele generale ale poporului român, să scoată la iveală un giuvaer memorialistic, de folos, nu numai copiilor, aşa cum am specificat, nu numai tinerilor ori cercetătorilor istoriei şi geografiei, ai arheologiei şi spiritualităţii neamului, ci oricărui om trăitor în România, indiferent de zonă.

         Se zice că omul, pe lângă locul naşterii sale, de care se desprinde anevoie, şi niciodată definitiv, se ataşează de un ţinut pe care îi place să-l viziteze, să viseze, să-şi dea drumul imaginaţiei, să adaste acolo, pentru a se umple de miresmele lui binecuvântate. De ce? Simte că acolo este el acasă, există asemenea afinităţi faţă de locuri, de întâmplări, de oameni, inexplicabile, dar care ţi se par a exista de când lumea. De aceea ai uneori acea senzaţie deja-vu – faţă de un loc – şi nu din considerentele fenomenului de metempsihoză. Şi păstrezi acel loc în suflet, până când îl vezi sau îl revezi. Fiecare loc are un suflet al său şi pe acela îl cauţi pentru a vedea dacă el coincide cu  imaginea pe care ţi-ai făcut-o despre acel loc. Uneori, orizontul de aşteptare şi orizontul realităţii nu coincid, dar omul tinde să găsească acel loc cuibărit în inima sa dintotdeauna. Un astfel de loc este Valea Almăjului. Şi cum să nu te atragă o Vale a Miracolelor, cum a fost denumită, sub vraja ei cunoscută, când simţi că aici, sufletul tău se simte în largul lui şi se bucură de parcă s-ar naşte din nou, de fiecare dată şi ar alerga precum un copil, prin toate ascunzişurile firii, cu picioruşe desculţe?

         Statornicie se poate citi pe inima şi sufletul prof. Pavel Panduru (nume de două ori predestinat!!!) fiu al Almăjului şi totodată un cetăţean universal al Banatului montanier, îndrăgostit nebuneşte de matricea sa, căreia istoricul şi profesorul i-a închinat peste 40 de ani de muncă, dragoste, dăruire, credincioşie, ca într-o sfântă cununie în faţa lui Dumnezeu, cu juruinţă la altar, uniune pe care doar dispariţia implacabilă a unuia dintre cei doi, o poate sfărâma, cu nădejdea că, dincolo de viaţă şi moarte, vor fi din nou alături, inseparabili fizic şi sufleteşte!

         Model de conştiinţă civică, reper moral, simbol al românismului prezent aici de veacuri bune, mai mult ca în alte locuri, profesorul Pavel Panduru şi-a luat această imensă responsabilitate de a cerceta şi a reînvia în sufletele celor de azi, şi mai ales, ale celor de mâine, spiritul locului – spiritus loci -, de a-i păstra intactă identitatea şi valorile, ba mai mult, a le îmbogăţi cu noi valenţe ale timpului actual, cu alonjă spre cel de mâine.    

         El socoteşte destin împlinit – faptul de a-şi fi slujit în acest chip neamul, strămoşii, locul originii. Cu abnegaţie, cu muncă, dăruire, jertfă, oboseală, răbdare în încercări şi îngăduinţă în faţa indiferenţei din ce în ce mai accentuate a unora faţă de aceste repere cultural-istorice şi morale.

         Însă toate acestea n-ar fi fost posibile fără „sentimentul românesc al fiinţei” – după superba metaforă a lui Constantin Noica, fără simţământul apartenenţei la istoria, limba, fruntariile acestor locuri încărcate de legende şi de istorisiri.

         Un peisaj panoramatic ni se desfăşoară pe dinaintea privirii, reliefat de ilustrul istoric, încă din primele dovezi ale existenţei geto-dacilor pe aceste meleaguri, apoi, trecând prin urgia hoardelor barbare care au pustiit meleagurile şi au săvârşit nelegiuiri printre vitejii localnici, nereuşind să asimileze populaţia băştinaşă. Primele atestări documentare ale ţinutului montan, dar şi cele dintâi semne de vitejie ale bănăţenilor pentru apărarea vetrelor strămoşeşti, sunt trecute în revistă cu minuţiozitatea cronicarului care nu are dreptul să uite nimic.

         Istoricul notează aidoma Scribului Anonim din vechime,cu minuţiozitate, evenimente şi figuri luminoase ale istoriei acestui ţinut.

         Ion Marin Almăjan consemnează în Cuvânt înainte: „Cert este că Almăjul a fost într-un răstimp de câteva sute de ani teatru de luptă, zonă jefuită şi pustiită de tătari, de turci, austrieci sau de sârbi. Războaiele austro-turce din secolul al XVIII-lea au făcut prăpăd, distrugând acest teritoriu într-un  mod bestial. Le-au fost de ajutor molimele, nu puţine nici ele. Este de mirare că a mai supravieţuit suflet de om în asemenea condiţii!

         Dar, prin acest miracol românesc, despre care s-a scris adesea cu emfază, populaţia almăjeană a supravieţuit, şi-a croit drum prin ceţurile istoriei, păstrându-şi limba şi credinţa, datini şi obiceiuri, tot ceea ce conturează în ultimă instanţă fiinţa românilor.”

         Poate că tocmai condiţiile vitrege ale almăjenilor i-a unit atât de indestructibil şi le-a întărit voinţa de a-şi apăra fruntariile cu orice preţ, de năvălirile străine.

         Paralel cu consemnarea faptelor istorice, autorul urmăreşte dezvoltarea economică, demografică, administrativă, a învăţământului confesional, a celui obştesc, dezvoltarea culturii şi artelor în aceste zone româneşti, unde toate acestea erau mai greu accesibile din pricina aşezărilor izolate şi a poziţiei geografice la răspântia tuturor năvălirilor duşmane.

         Ca un fir incandescent ce răzbate lucrarea de la un capăt la celălalt,îl constituie păstrarea tradiţiilor, a limbii, a etnologiei şi folclorului – adevăratul tezaur spiritual al zonei, dar şi tezaurul natural, pădurile, munţii, rezervaţiile, râurile, izvoarele, aurul verde al Banatului.

         Autorul scoate în relief figura luminoasă a lui Eftimie Murgu, un strălucit fiu al Almăjului, în timpul revoluţiei de la 1848.

         Astra Română   a jucat rolul de catalizator al culturii şi spiritului românesc în oraşele şi satele Banatului pentru trezirea sentimentului patriotic, în vederea unităţii tuturor românilor dintr-o parte  în alta a Carpaţilor. Ca un strălucit ideal s-a aflat în permanenţă în conştiinţa şi inima almăjenilor – acela de unitate a tuturor românilor, în împlinirea căruia, nenumărate personalităţi istorice şi culturale şi-au dat măsura dreaptă a jertfei lor şi au fost încununaţi cu strălucită glorie în lupta pentru făurirea statului naţional unitar român şi aici, almăjenii au avut un rol hotărâtor, atât pe frontul politic, cât şi pe cel spiritual – prin păstrarea intactă a limbii străbune şi a fiinţei naţionale.

         Mărturie stă adevărul istoric că Valea Almăjului a fost întotdeauna o parte fiinţială importantă din „matca istoriei mamă” şi că almăjenii n-au acţionat în mod segregaţionist , ci, conform idealului naţional al poporului român – acela al unirii tuturor sub acelaşi drapel şi aceeaşi limbă.

         În cartea profesorului Pavel Panduru, documentele şi faptele istorice vorbesc de la sine, într-un strălucit tandem, fiind în acelaşi timp mărturii reale incontestabile.

         Autorul  realizează această cronică admirabilă a Banatului montan, pe bază documentaristică şi pe seama mărturiilor verbale de la faţa locului, cu alte cuvinte, direct de la sursă.

         Lucrarea debutează cu un Scurt istoric al luptei pentru libertate, independenţă şi unitate naţională dusă de românii din Valea Almăjului până la Marea Unire din 1918,  în care autorul face o prezentare geografică a Ţării Almăjului sau depresiunea Bozovici, intramontană, străbătută de râul Nera şi afluenţii săi. După ce fixează coordonatele geografice  - arealul în care este situată şi descrie clima, flora şi fauna ţinutului, formele de relief şi specificul locului, autorul intră într-un Scurt istoric al vechii vetre strămoşeşti care păstrează încă nealterate vestigii arheologice ale existenţei de milenii a poporului în aceste locuri.

         Vechi atestări neolitice, semnalate în localităţile Prigor, Bănia, Eftimie Murgu, Sălişte, unde au fost găsite fragmente de roci, ciocane de piatră, ceramică, sunt  un semn cert că oamenii preistorici care au prelucrat uneltele pe aceste meleaguri, au trăit aici în bune condiţiuni. Triburile dacice trăitoare pe aceste vetre au opus rezistenţă năvălitorilor şi au lăsat urme certe: obiecte de bronz şi fragmente de ceramică din secolele IV-II î. de Ch. De la Grădiştea -, unele descoperite la Prigor şi la Borlovenii vechi (o aşezare fortificată) iar la Gârbovăţ, o aşezare şi o necropolă.

         Încă din timpul lui Burebista, dacii din Almăj se ocupau de cultivarea pământului,  de păstorit. Contactul triburilor almăjene cu romanii din timpul lui Burebista a fost legat de apărarea hotarelor de sud ale primului stat centralizat dac, dar acest contact este dovedit arheologic de descoperirea unor monede romane, un dinar imperial de argint al lui Vespasian (69-79), descoperit  în 1967 în Eftimie Murgu.

         Citind cartea prof. Pavel Panduru, chiar şi o persoană cu totul nepasionată de istoria şi civilizaţia poporului român, este „prinsă” de lectura captivantă şi se antrenează în parcurgerea paginilor ca într-o aventură inedită a unor personaje din domeniul trecutului, o aventură nu numai a cunoaşterii, dar şi o lecţie de patriotism şi de istorie exemplară.

         Istoria zbuciumată continuă în Ţara Almăjului şi după ocupaţia romană şi teritoriul este înglobat în noua provincie „Dacia Romana” – fiind aduşi aici colonişti pentru a-şi cultiva pământurile şi exploata bogăţiile.

         Băştinaşii se vor refugia în munţi pentru a-şi proteja stânele dacice. Urmele romane sunt preţioase şi cu mult mai numeroase: o vilă rustică şi un tezaur monetar la Dragomireana  şi un tezaur de 250 de monede romane de la Constantin cel Mare, şi în localitatea Eftimie Murgu s-au descoperit sarcofagele romane. Iar în una din localităţi se semnalează prezenţa unei construcţii romane – cu sigla următoare; „Cohorta a III-a Dalmatorum”găsită pe o cărămidă romană. Şi la Prigor s-a găsit o bucată de marmură cu inscripţie romană. Se dezvoltă drumurile comerciale romane, comerţul, agricultura, meşteşugurile.

         Alt punct de referinţă este  formarea populaţiei daco-romane după retragerea aureliană.Complicatul proces de formare a poporului român are loc prin adăugarea unor elemente de la aceste popoare migratoare (slavii).

         Pătrunderea creştinismului prin contacte directe cu populaţia creştină din imperiu este un alt mare pas în dezvoltarea spirituală a acestei populaţii bănăţene. Se simte influenţa Bizanţului, care se menţine până în secolele V-VI. Populaţia băştinaşă se dezvoltă în obşti săteşti care ajung la posesiunea privată  a loturilor cultivabile. Acesta este procesul etnogenezei române pe teritoriul depresiunii Almăjului, iar în secolul VII, populaţia Nord-dunăreană dobândeşte numele de români, datorită limbii vorbite.

         Maghiarii pătrund în 896 în Câmpia Panonică şi se extind până ajung la Mureş. Obştile săteşti de pe văile râurilor sunt conduse de juzi, jupani şi cnezi, ajutaţi de bătrâni de pe Valea Cernei, în depresiunea Mehadiei şi a Almăjului. Se dezvoltă districtele româneşti bănăţene privilegiate ori neprivilegiate.

         Regatul maghiar năvălind în părţile muntoase ale  Banatului pe la sfârşitul secolului al XII-lea – nu a putut coloniza Banatul şi a lăsat neatinsă organizaţia veche a cnezatelor, numind un „ban” care să guverneze aceste organizaţii reunite într-o formulă teritorială originală, numite „banate” (Banatul de Severin). Districtele îşi păstrează dreptul de a-şi alege cnezii şi juzii şi jurisdicţia românească „jus Valahicum”.

         Ceva cu totul inedit şi democratic este participarea ţăranilor liberi la scaunul de judecată al districtului.

         „Almăjenii ascultau de poruncile unui cneaz, care era ca prim  judecător şi conducător în războaie, ca prim soldat al regiunii” -  spune istoricul Pavel Panduru.

         Aceste organizaţii sunt încadrate în statul maghiar, ceea ce are ca urmare o serie de schimbări sociale şi juridice a cnezilor care devin stăpânii pământurilor după formele proprietăţii maghiare, ajungând nobili după sistemul feudal. Astfel apare nobilimea valahă. Nobilii almăjeni, organizându-şi bine oastea, participă alături de oastea regească în campanii, sunt viteji, răsplătiţi cu  moşii şi onoruri de către regi. Ei se numesc bani, cneji, nobili, căpitani de cetăţeni, sfetnici. Primul nobil – pe nume Iacob Gârlişteanu, cel mai mare proprietar din Almăj. Populaţia băştinaşă luptă pentru propria autonomie, timp de patru secole, şi se bucură de drepturi alături de ceilalţi bănăţeni, „ca apărători ai vadurilor Dunării” – relatează istoricul Pavel Panduru.

         Autorul descrie mai departe situaţia demografică a acestor ţinuturi, începând de la primele menţionări despre satele din Almăj, ca „aşezări permanente, pe platforme înalte, constituind loc de refugiu”.

         Mai aminteşte „săliştele” – cătune de două până la zece familii de români ortodocşi. În l718 Banatul e ocupat de Imperiul Austriac. Administraţia  provincială militară de la Timişoara efectuează primul recensământ al gospodăriilor din Almăj în 1718.

         Sunt enumerate satele şi numărul caselor aferente lor. Dezvoltarea demografică este edificatoare iar în acestea, populaţia românească deţine majoritatea covârşitoare.

         Un capitol consistent este: „Lupta pentru apărarea şi păstrarea fiinţei naţionale”.

         Şi autorul tratează acest capitol cu maximă responsabilitate:

         „Deşi în evul mediu nu se poate vorbi de o conştiinţă naţională propriu-zisă, totul există temeiul să afirmăm că a existat o foarte accentuată conştiinţă etnică. Factorii care au contribuit la formarea acesteia au fost mulţi. În primul rând unitatea de limbă şi  obiceiuri de pe întreg teritoriul locuit de români. Un alt factor important a fost şi unitatea de credinţă, adică de confesiune religioasă. Ortodoxia şi-a asumat un caracter naţional, devenind confesiunea întregului popor român. Prin introducerea limbii române în biserică se creează unul din cele mai eficiente instrumente de formare şi dezvoltare a caracterului naţional, la rândul ei circulaţia cărţilor de cult, dintr-o parte în alta a pământului românesc, întâi sub formă de manuscrise, apoi ca tipărituri, a contribuit şi ea la dezvoltarea conştiinţei etnice şi nu în ultimul rând permanentul schimb de populaţie din Banat spre Ţară şi invers. Apoi, schimbul de preoţi şi învăţători între toate provinciile româneşti au menţinut trează conştiinţa naţională.

         Ca vajnici apărători ai vadurilor Dunării, locuitorii Ţării Almăjului au participat la numeroase războaie purtate de regii maghiari în evul mediu, ca şi la luptele de apărare duse de domnii români. Profitând de larga autonomie de care se bucurau, nobilii şi cnezii din districtul Almăj participă cu oamenii lor la 1330 alături de oastea lui Basarab I, în timpul luptelor de la Posada. Biruinţele domnilor români împotriva regilor maghiari influenţează capacitatea de rezistenţă a cnezilor din Banat faţă de cotropirea străină. Ei îşi dau seama tot mai mult că la fraţii lor de peste munţi pot găsi oricând adăpost, în caz de pericol.”

         Autorul enumeră cu scrupulozitate luptele la care au fost nevoiţi să participe pentru apărarea pământului iubit, şi la jertfele presărate în munţi şi văi, urmare a acestor lupte. Posada, cu oastea lui Basarab I; campaniile împotriva turcilor din Balcani (1390, 1395, 1396); luptele  împotriva turcilor, în timpul lui Iancu de Hunedoara, Pavel Chinezi şi Pippo Spano, sunt doar câteva  din bătăliile în care vitejii almăjeni şi-au înscris cu sângele lor pământul iubit.

         Epopeea luptelor pentru apărarea fiinţei naţionale a bănăţenilor montani – este descrisă  de istoric cu mare mândrie şi demnitate patriotică.

         Semn al idealului naţional comun – Unirea cea Mare, populaţia din Almăj s-a alăturat  fraţilor de peste Carpaţi în lupta pentru independenţă sub Mihai Viteazul. Autorul spune:

”Fiind mereu cu arma în mână la paza graniţei şi în acelaşi timp a fiinţei lor naţionale, almăjenii înfrâng la 1589, oastea paşei Eucan de la Belgrad care devastează Almăjul.Paşa cade în  luptă şi capul lui este trimis la Alba Iulia, lui Sigismund Bathori, care l-a urcat pe poarta cetăţii.”

Dovada dârzeniei şi eroismului locuitorilor din  ţarini sau sălişte, e faptul că, ori de câte ori era nevoie, ei schimbau uneltele de lucru cu armele de foc pentru a-şi apăra vatra. Fiind gospodari, oieri şi pomicultori, localnicii aveau legături comerciale cu Ţara Românească şi Transilvania, pentru a-şi  vinde produsele ori a le da la schimb.

„Deci, încă din timpuri străvechi, românii, indiferent de provincia în  care trăiau, au avut conştiinţa comunităţii de neam şi tradiţie.Neîntreruptele legături economice au dus la adâncirea apropierii pe toate planurile vieţii sociale, economice, culturale între ţinuturile locuite de români.”

În 1683 – bănăţenii şi transilvănenii trec de sub stăpânirea turcă, sub cea austriacă, prilej de degradare a stării lor economice. În 1699 – Banatul este declarat domeniu al coroanei, administrat ca provincie autonomă sub administraţia austriacă. Se face o împărţire administrativă în 12 districte, iar districtele în circumscripţii. Almăjul este încadrat în districtul Orşovei şi Mehadiei.Comuna are în frunte un cneaz. Ţăranii devin doar arendaşii pământurilor proprii, plătesc dări grele şi prestează robota.

Refuzul almăjenilor de a se înrola în armata austriacă – pornit din hotărârea neclintită a poporului de a nu sta sub cizmă, reflectă caracterul dârz şi eroic al neamului care nu suporta să fie la ordin străin: „Nu voim! Măcar dări îndoite să plătim, militari nu voim să fim!” -  au răspuns ei împăratului Iosif al II-lea, venit la Bozovici pentru a-i lămuri să devină militari. Însă în 1775 are loc militarizarea satelor – sub  conducerea locotenent colonelului baron de Papilla, român din Arad, împuternicit cu organizarea graniţei militare române bănăţene.

S-au organizat 3 regimente de graniţă – administrate de Viena. Au loc mişcări demografice din Ţara Românească în Banat.

Noul război austro-ruso-turc din 1788 – pustieşte Banatul şi cele 13 sate almăjene; sunt 20.000 de refugiaţi şi 7000 de robi, în majoritatea fete şi femei.

Autorul subliniază rolul preoţilor şi al învăţătorilor veniţi din Ţara Românească în cadrul mişcărilor demografice individuale, care au contribuit la dezvoltarea culturală şi a ideii de conştiinţă etnică la românii bănăţeni.

Preoţii stabiliţi în Banat aduc cărţi de ritual. Autorul subliniază cu căldură schimbările majore pe care le-au adus cărţile în viaţa bănăţenilor. Foarte interesant acest capitol şi vom insista asupra lui, spre edificare:

„În secolul al XVIII-lea, Almăjul ca şi întreg Banatul, resimte nevoia cuvântului românesc tipărit. Cartea se păstra cu sfinţenie, fiind trecută între odoare. Când se deteriora, proprietarii plăteau sume însemnate pentru a fi „gireasă” (reparată) căci erau rare ocaziile de a procura un exemplar nou. Ea era transmisă din generaţie în generaţie, păstrând însemnările de pe filele sale ca veritabile cronici ale vremurilor trecute. Cartea în Almăj  găseşte un mediu receptiv în totalitate la slova românească tipărită. Această stare a fost creată de învăţământul românesc din ţinut.”

Aceste fraze sunt de natură să emoţioneze pentru un iubitor al cărţii, chiar dacă nu a trăit la începutul erei Guttenberg, chiar dacă a depăşit epoca Marconi şi acum se desfată în epoca lui Bill Gate, a internetului, a transmiterii informaţiilor într-o clipită în cel  îndepărtat colţ al planetei. Iubitorul de carte autentic, simte emoţia şi bucuria negrăită a omului trăitor în acele veacuri, când avea privilegiul răsfoirii unei cărţi, ţinută ca odor, păstrată cu grijă în lacre, transmisă din generaţie în generaţie, ştearsă de praf, păzită cu sfinţenie. Cine avea o carte era considerat bogat în comunitatea lui. Era „cineva”, pentru că avusese fericirea să citească. Mai mult, avea datoria să împărtăşească din ştiinţa sa celor din jur. Cărturari  iluminişti străbăteau cu traiste de cărţi munţii şi aduceau Lumina în locurile de baştină. Corifeii Şcolii Ardelene au făcut acest lucru, dar şi mari iluminaţi care  şi-au luat această sarcină nobilă de a împărţi lumina învăţăturii. Şi astăzi, când o carte tipărită nu mai valorează aproape nimic, e bine să ne amintim, cu câte jertfe şi în ce condiţii s-au tipărit primele cărţi şi ce mare revoluţie culturală au provocat cărţile tipărite în tiraje populare.

„Învăţământul din Almăj – spune autorul – era o instituţie profund românească, întreţinută de comunităţile româneşti. Autorităţile austriece au susţinut în primul rând şcolile germane, care aveau un pronunţat caracter de catolicizare. Totuşi, se impune a fi subliniat rolul pozitiv pe care şcoala germană din Bozovici şi Dalboşeţ şi Prigor, l-a avut ca factor de progres pentru românii almăjeni. Ea oferea o posibilitate de afirmare, era prima etapă pentru românii din graniţă. Şcolile ţinutului au fost mai întâi şcoli confesionale, apoi şcoli naţionale şi au rezistat fiind întreţinute pe cheltuială proprie de către săteni. Erau conduse de către dascăli inimoşi, plini de râvnă şi care semnau modeşti pe filele cărţilor aduse la Râmnic şi Bucureşti. Este impresionant  numărul însemnărilor lăsate de învăţătorii Almăjului şi de şcolarii lui.

Şi iarăşi nu putem să nu facem comparaţie cu învăţământul actual care, deşi are posibilităţi multiple de exercitare a procesului educativ, s-a degradat în asemenea măsură încât nu mai valorează aproape nimic în mintea elevilor. El se săvârşeşte în virtutea inerţiei, pentru a dobândi un certificat, fără tragere de inimă, fără pasiune, fără dorinţa de altădată de cunoaştere. Desigur, că există şi multe excepţii, dar, situaţia învăţământului nu poate să nu constituie un semnal de alarmă pentru societate pentru că de el depinde dezvoltarea civilizaţiei viitoare. Nu e de mirare că,în societatea noastră, cetăţenii ajung să-şi arunce bibliotecile personale, ori să le vândă pe nimic, o carte costă cât o ţigară şi, bineînţeles, foarte mulţi preferă ţigara în loc de procurarea unei cărţi.

Nu pot să nu mă simt impresionată profund de  comunităţile acestor munteni inimoşi care doreau cartea ca pe fărâmele de moaşte şi făceau orice efort ca s-o aibă. Să-l urmărim pe autor:

„Marile mişcări demografice din secolul al XVIII-lea au favorizat circulaţia cărţii în Banat şi Almăj. Însă un rol important în aducerea cărţii în zonă l-au avut învăţătorii, preoţii, grănicerii, ofiţerii români din graniţă. Acest fenomen se desfăşoară pe două căi. Fie că cei enumeraţi cumpără cărţi prin intermediul unor luminaţi, cum era N. Stoica de Haţeg, fie sunt aduse cu ei de preoţi la venirea din Ţară, ori în cazul ofiţerilor – din deplasările prin diferite garnizoane ale imperiului.

În felul acesta a ajuns la Prigor Biblia tipărită pe timpul lui Şerban Cantacuzino, la 1688, adusă de preotul Dumitraşcu Câmpianu, la 1721, de la Târgovişte, de unde era originar. Cartea s-a păstrat până în 1930, la biserica din Prigor, de când i s-a pierdut urma.

(…) La începutul veacului al XIX-lea evoluează, ca rezultat al învăţământului bine organizat, tipul doritorului de carte. Nivelul lui de înţelegere este altul, superior celui din veacul trecut.

Acum pătrund în sate cărţi laice corespunzând nivelului cultural al societăţii româneşti. Apoi, pătrund în Almăj creaţii de prestigiu ale cărturarilor ardeleni. Aşa se explică existenţa la Gârbovăţ a unui exemplar din celebra lucrare a lui Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia.

Autorul insistă şi asupra pătrunderii cărţii laice în şcoală.

„Condiţiile grele de pătrundere a cărţii în  zonă, ca şi preţurile ridicate ale cărţilor, au determinat pe unii învăţători să copieze anumite cărţi cum a fost cazul învăţătorului Simion Murăraşu de la Rudăria, care la 1784 copiază un Straşnic pe 93 de file. Pe fila 93 copistul mărturisea:

<Sfârşitu-s-au această sfântă şi dumnezeiască carte ce se cheamă straşnic, lumina sufletului şi mângâierea inimilor celor scârbite, prin mine smeritul mult păcătosul Simeon Marşanovici, magistor fiind Rudăria>.

Toate acestea arată că în Almăj, ca în întreg Banatul, cartea românească era dorită, era căutată şi era găsită, indiferent de eforturile necesare. Ea avea în primul rând, aici în Almăj, rolul unei arme şi mesajul ei însemna lupta pentru unitate, pentru libertate spirituală.”

Dezvoltarea ideii de comunitate de neam şi de limbă s-a făcut şi prin circulaţia cărţii româneşti în aceste ţinuturi. În plus,  a dus la ridicarea nivelului de cultură.

         Interesant este şi capitolul privind haiducia – formă de luptă ce s-a manifestat în Almăj: „Apărută ca o reacţie de apărare, haiducia a însemnat  actul de naştere al împotrivirii sociale şi naţionale semnat de oamenii din popor. Hoţi, rebeli, infideli, lotri, în acea vreme erau consideraţi, aşa zişi haiduci, care de fapt,, numărau în rândurile lor aproape pe toţi sătenii în stare să poarte o armă sau un ciomag. Cetele de haiduci din Valea Timişului, Almăj şi din Clisura Dunării, atacau sau se apărau pe o rază mică şi cu mijloace reduse, lipsindu-le o conducere militară. Cetele de haiduci vor deveni nucleul în jurul cărora se vor aduna toţi cei nemulţumiţi de asuprirea şi stăpânirea străină. Numai în 1370, în 28 de sate din Comitatul Caraş au fost identificaţi 56 de haiduci, majoritatea români. (…)

         Din relatările preotului Vasile Popovici, se observă că în satul Pătaş, cei mai vestiţi voinici, cum îi numea poporul pe haiduci, făceau parte din familia Mergea. <Aceşti haiduci pe care stăpânitorii zeilor îi numeau bandiţi de codri sau tâlhari, în sufletul poporului erau priviţi ca binefăcători şi ocrotitori.>”

         Au rămas în tradiţie cântecele haiduceşti care relevă înfrăţirea codrului cu românul: „Un cântec din bătrâni zice/ Bată-te vântul răchită / Să te văd iar împupită / Să-mi pun cureaua la flintă / Şi s-o spăl de-i ruginită / Să mă duc prin codrul verde / Şi potera nu mă vede.”

         Nu lipseşte din  această lucrare evocarea personalităţii almăjanului Eftimie Murgu, ideologul şi conducătorul revoluţiei din Banat de la 1848:

         „Eftimie Murgu, revoluţionar consecvent şi vizionar politic, milita, însă, pentru alianţa forţelor revoluţionare maghiare şi române şi pentru detronarea habsburgilor în care vedea principala piedică în calea unirii poporului român. El vedea mai departe, dincolo de orizontul contemporanilor răi.” (…)

         Prin activitatea didactică, cât şi prin cea politică, Eftimie Murgu a avut un rol hotărâtor în formarea conştiinţei revoluţionare în rândul tineretului român din Principate, iar prin legăturile ce le avea în cadrul evenimentelor paşoptiste cu revoluţionarii din  Moldova şi Ţara Românească, Murgu şi Bălcescu rămân simbolul unităţii Revoluţiei române de la 1848.”

         Noţiunea de românism, în ultimul deceniu al veacului trecut devine tot mai clară şi pătrunde tot mai adânc în conştiinţe, îndeosebi între grănicerii din zonă. Ia fiinţă Comitetul Comunităţii de Avere cu sediul la Caransebeş, al cărui preşedinte devine Traian Doda, având ca mobiluri principale: economic, cultural (înfiinţarea unui liceu românesc) şi politic (demnitate naţională).

         Autorul menţionează momentul din mai 1867 al semnării pactului dualist care a avut drept consecinţă şi includerea Transilvaniei şi Banatului în Ungaria. Autorităţile ungare recurg la aplicarea unei politici de deznaţionalizare forţată – perioadă cunoscută drept cea mai neagră din istoria poporului român din Transilvania. Fără  îndoială că fiecare zonă a României a avut de suferit din cauza unui asupritor. Dar situaţia din Banat şi Transilvania a fost una dintre cele mai ingrate.

         Figura aureolată a generalului Traian Doda este evocată cu reverenţă şi cu recunoştinţă de către autor, de asemenea,  a cărturarului, revoluţionarului şi profesorului filozof Eftimie Murgu, - una din cele mai luminoase personalităţi ale istoriei acelor timpuri, dar nu numai, el depăşind graniţele Ţării Almăjului şi militând pentru interesele întregului popor.

         Şcoala – factor principal de educaţie şi formare a generaţiilor de copii – şi-a adus şi ea contribuţia la formarea conştiinţei etnice şi naţionale a românilor.

         Bisericile de lemn şi şcolile au fost primele care au răspândit lumina. Începând din 1768 – se poate vorbi despre înfiinţarea şcolilor de stat pe aceste meleaguri, subiect tratat destul de generos de către autor:

         „Atunci când curtea Aulica de la Viena ia măsuri ca în fiecare comună grănicerească să funcţioneze câte o şcoală trivială cu limba de predare în limba română şi germana. Sau, la 1766, când Maria Tereza porunceşte ca în fiecare comună unde este preot să se înfiinţeze câte o şcoală şi să se numească învăţători. Din momentul când intră în Confiniul militar se emite o dispoziţie care prevedea ca în fiecare sat cu 60 de familii să se zidească şcoală şi să se aducă învăţători.

         Almăjenii, oameni harnici şi primitori, iubitori de învăţătură şi cultură, au avut în comuna Bozovici focarul ştiinţei de carte, unde există încă din 1774 o şcoală secundară inferioară, numită „Trivialschule”, şcoală cu trei cursuri, la care veneau elevii premianţi de la „şcolile naţionale” din satele almăjene. Şcoala trivială a funcţionat până la desfiinţarea graniţei în anul 1872.

         Şcolile naţionale erau conduse de un director cu sediul la Caransebeş. În existenţa şcolilor naţionale trebuie să vedem dârzenia şi tenacitatea populaţiei române din zonă, care s-a opus pretenţiilor maghiare. (…)

         După desfiinţarea graniţei, şcolile sunt transformate în şcoli comunale controlate de statul maghiar, care impune limba maghiară.”

         Aceste şcoli au creat o pleiadă de intelectuali români pătrunşi de ideea de unitate naţională, de dorinţa de libertate şi independenţă. Paralel se constituie societăţi şi asociaţii cultural-patriotice în teritoriile româneşti aflate sub dominaţie străină. În 1861 se constituie Asociaţia Transilvană pentru literatură şi cultură a poporului român ASTRA, la Sibiu care a adus o contribuţie preţioasă la strângerea legăturilor între românii de pretutindeni – mijloc de luptă pentru dezvoltarea conştiinţei naţionale şi înfăptuirea idealului naţional.

         Membru al societăţii – colonelul protopop Pavel Boldea din Borlovenii Vechi. Ei editează lucrarea lui Petru Maior: „Istoria pentru începutul românilor din Dacia în 1883.

         Activitatea artistică a corurilor, fanfarelor, reuniunilor de teatru, muzică, lectură a contribuit din plin, fiecare şi împreună la consolidarea sentimentului naţional al fiinţei.

         Mişcarea corală reprezintă o forţă de 1400 de artişti în 14 coruri care îşi manifestau sentimentul patriotic în acest mod plăcut şi foarte penetrant.

         O adevărată mişcare spirituală şi artistică, având valenţe patriotice.

         Aşadar, almăjenii luptă prin orice mijloc pentru afirmarea aspiraţiilor lor naţionale. „Este interesantă preocuparea acestor tineri studenţi pentru culturalizarea ţăranilor din Valea Almăjului şi grija pentru procurarea de cărţi şi constituirea de biblioteci, prin intermediul cărora să ţină trează conştiinţa de neam şi păstrarea limbii române şi a fiinţei naţionale.”

         În tot acest timp, intelectualii Almăjului au luptat cu legile de deznaţionalizare ale regimului dualist, având ca principală armă, cultura.

         Autorul evidenţiază figura colonelului protopop Pavel Boldea din Borlovenii Vechi – organizatorul şi protectorul clerului ortodox român din armata austro-ungară şi educatorul elevilor români din şcolile militare de la Sibiu, Budapesta, Viena.

         Războiul a adus, din nefericire, mobilizări masive, raţionalizare, nenorociri, foamete, moarte…

         „Banatul a fost pregătit pentru marele act istoric de la 1918. La avântul de eliberare din toamna acestui an,  care a cuprins întregul popor român, a participat şi Almăjul. Flacăra revoluţiei purtată pretutindeni de muncitori, aprinde inimile ţăranilor, ostaşilor aflaţi încă în tranşee sau întorşi la vetrele lor. Autorităţile care reprezentau regimul dualist au fost alungate de către soldaţii întorşi la vetrele lor, cu tricolorul la chipiu, în locul rozetelor cu care plecaseră. Au fost alungaţi notarii, pretorii, agenţii fiscali şi jandarmii.”

         Ultima parte a cărţii este destinată Unirii de la 1918 şi este intitulată: „Contribuţia populaţiei româneşti de pe Valea Almăjului la înfăptuirea actului istoric de la 1918”.

         Autorul subliniază că mişcarea de eliberare naţională s-a manifestat şi la românii din Banat. Paralel cu mişcările revoluţionare  la oraşe s-au desfăşurat şi în satele din Banat lupte ţărăneşti de mari proporţii.

         „O trăsătură caracteristică a mişcării ţărăneşti din toamna anului 1918, o constituie împletirea strânsă a caracterului social şi naţional, participarea unită a sătenilor la lupta împotriva autorităţilor şi a burgheziei săteşti. Trebuie subliniat faptul că în toate localităţile rurale, atacarea şi alungarea autorităţilor austro-ungare, a fost însoţită imediat de constituirea consiliilor naţionale şi a gărzilor naţionale, de exprimarea fermă a năzuinţei de făurire a statului naţional unitar român.”

         Autorul evidenţiază cu amănunte situaţia economică, politică, socială, culturală, de după înfăptuirea Marii Uniri, care a creat cadrul naţional şi social pentru dezvoltarea României moderne.

         În încheierea lucrării, renumitul om de cultură Alexandru Nemoianu îi dăruieşte autorului şi cititorilor  o Şoaptă de suflet, emoţionantă:

         „Într-o vreme în care ofensiva uniformizării degradante pare a fi fără putinţă a fi oprită, cartea lui Pavel Panduru ne arată că un colţ de pământ, o „ţară” românească, stă cuminte în făgaşul ei istoric fără de început; cu obiceiurile, cu bucuriile şi cu durerile ei.

         Pavel Panduru ne spune că fiecare avem un rost şi că acest rost ni-l putem împlini doar fiind ceea ce am fost lăsaţi să fim şi în acest caz, aşa înseamnă să fim „almăjeni”, Doar în acest chip vom putea apropia, o clipă ai devreme <Raiul în care ne-a vrut Dumnezeu>.”

De fapt, autorul face o radiografiere completă a societăţii veacurilor trecute, încă din cele mai îndepărtate vremuri, precum şi a condiţiilor de viaţă a locuitorilor acestor ţinuturi.

Şi o face cu temei, cu  râvnă, cu măiestrie, cu dăruire şi cu înalt profesionalism. De aceea, fiecare almăjan ar trebui să-i mulţumească pentru faptul că, vreme de-o viaţă s-a străduit să scoată la lumină aspecte memoriale din Ţara Almăjului, trecându-i pe locuitorii ei, în nemurire.

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

29 ianuarie 2010

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com