Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

UN MIRE STELAR ÎNNOBILAT DE CUVÂNT

CÂNTECE DE NAŞTERE-DE VIAŢĂ-DE MOARTE ŞI DE NEMOARTE

CONSTATIN GHINIŢĂ, Nunta continuă, Editura Zedax, 2003

Cezarina Adamescu

            Precum „Mirii înstelaţi” ai lui Cezar Ivănescu  (!Miri Înstelaţi, Miri Înstelaţi,/ încununaţi, surori şi fraţi!// !Ţară de Aur sferică,/ a Domnului Biserică!// în Ţara mea în toamnă vin,/ nu am plânsoare să mă-alin,// nu mă mai poate alina/ frunza pe ram, de aur grea!// dumnezeiesc e-acest tărâm,/ eu de plânsoare mă sfărâm!// !acest Ierusalim ceresc/ în care urlu şi jelesc!// !Miri Înstelaţi, Miri Înstelaţi,/ în ţara mea martirizaţi,// ori otrăviţi, ori spânzuraţi/ Miri Înstelaţi, Miri Înstelaţi!”) – într-o nuntă celestă, poetul Constantin Ghiniţă se regăseşte într-o stare de  Nuntă continuă. Nu atât de festin pantagruelic unde se benchetuieşte până la pierderea conştiinţei, ci într-un fantastic banchet de cuvinte înmiresmate care-l împodobesc pe autor precum cămaşa de ivoriu în care Mirele ceresc îşi aşteaptă mireasa, cântându-i Cântarea Cântărilor.

            O sărbătoare iluminată şi iluminantă, cu valoare de Înviere, de Înălţare, de Pogorâre de Duh, de seri feriale şi de zoriori de duminică.

            Poetul? Un peregrin prin (Răs)Cruci, pe cărări şi poteci bătute şi abătute, ori, dimpotrivă, virgine, un călător obosit-neobosit care nu se opreşte din drum nici în somn pentru că ştie că DRUMUL, CALEA sunt esenţiale pentru atingerea ţintei finale: „şi bat să mi se deschidă şi bat/ şi caut să aflu şi caut mereu/ prin oglinzi şi prin ziduri m-ascult/ să m-audă-n sfârşit Dumnezeu/ să mă vadă că-s treaz de demult” (Uşa cu Cheia Dincolo).

            Dar care ar fi pricina acestei continue peregrinări pe „drumuri, cărări, poteci”? Şi toată această ardere-zbatere „la stânga, la dreapta,/ înot” – pentru că trebuie să aibă un sens: „Noaptea/ cu labirinturi mă-ncearcă întruna”.

            Un singur reazem în această continuă încercare şi  mişcătoare întindere de nisip: „Noroc că veghindu-mă Cartea/ încropeşte în mine furtuna.” (Uşa cu Cheia Dincolo).

            Poetul, în zbuciumul său pregătitor pentru Marele Zbor, nu doreşte decât: ureche să am pentru-Acolo/ şi ochi să pătrund mai Departe/ Uşa cu Cheia Dincolo/ Poarta cu cifrul de Şapte/ în  drum sunt spre Tine şi strig/ oprind câte-o stea căzătoare/ căci, Doamne, mi-e cald şi mi-e frig/ de-atât timp călcat în picioare.” (Uşa cu Cheia Dincolo).

            Se pare că Durerea este un liant pentru poetul Constantin Ghiniţă, ea îl ţine strâns lipit de viaţă, de aceea el şi-o asumă plenar, rugându-se astfel: „să-mi aduci din nou răscolitoarea/ ultimelor clipe din Târziu/ să mă umple Muntele şi Marea/ cu Durerea ce mă ţine Viu” (ca să nu mă prindă Doamna Moarte).

            „În clipe mă strecor ca-n vechi ruine” – spune Constantin Ghiniţă şi e o trăire atât de acută, încât îl întoarce din cale pentru a privi spre sine: „văd Naşterea dar nu văd Începutul/ mă-ncearcă-un Ţipăt dar n-aud Tăcerea/ simt cum mă strânge şi mă doare Lutul”. Şi în această eminesciană „sete care-l soarbe” – Poetul nu-şi mai găseşte locul şi rostul firesc, pentru  că o altă chemare, din Înalt, e mult mai puternică. „Văd Îngerul plecând de lângă Moarte/ şi pe Ioan chemându-mă-n pustie// şi aş fugi de-Acasă şi aş fugi din Lume/ şi aş închide ochii, urechi aş astupa/ mi-aş înghiţi şi limba şi singur fără nume/ să mă reîntorc în Cuibul de unde voi Pleca.”(Văd Naşterea dar nu văd Începutul).

            O plecare pentru o revenire. O plecare temporară pentru o revenire definitivă. Dar unde e Acasa Poetului? Cine poate să-i cuprindă baierele gândului, ale inimii, ale sufletului? din cuibul lui în care niciodată nu stă, precum cucul? Ce chemări, altele, îl îmbie „prin flori de lotus” – şi spre care zări se îndreaptă privirile sale?

            Străin de Timp, străin de Spaţiu, unde-i e locul? În inima cărei Secunde? Regele Nicăieri îi tutelează mişcările, Regina Niciunde îi porunceşte şi el pendulează stingher între escatologicul: „DEJA ŞI NU ÎNCĂ…”, între spaţiul-târziu din Aproape-Departe, un noland  unde, aflat ca din întâmplare, nu se hotărăşte încotro s-o apuce: spre drumul de dus sau spre drumul de-ntors? Grea încercare! Şi atunci, câte gloanţe îi şuieră pe lângă urechi, câte alice îi ochesc monadele inimii!

            O idee magistrală, aproape axiomatică, despică versurile cu precizia unei săbii aflate deasupra creştetului: „Viaţa mă invită într-o altă Moarte/ Moartea mă invită într-o altă Viaţă”. Nici nu se putea spune mai frumos adevărul despre nemurirea sufletului!

            Un ciclu numit PATIMILE, desfăşurat în crescendo, începe cu poemul (pe dinăuntru toate îmi iau foc) – în care starea de angoasă şi oboseală pune stăpânire pe fiinţă, până la dezesperare (numită de poet disperanţă): „N-am Unde să mă duc şi nici n-am Loc/ nici ce să fac cu viaţa mea cuminte/ pe dinăuntru toate îmi iau foc/ pe dinafară frigul mi-e părinte” – scoate la iveală un personaj straniu – care-l urmăreşte obsesiv, care-l ademeneşte şi de al cărui ochi cercetător nu poate scăpa: Sfinxul – care, în viziunea poetului: „trece pe la geam/ şi-mi face semn ca să ies afară” (PATIMILE. (pe dinăuntru toate îmi iau foc).

            De remarcat uzanţa de a puncta prin majuscule anumite stări şi sentimente care urcă în scări de aer, până la apogeu.

            Creaţia lirică a lui Constantin Ghiniţă este, fără doar şi poate un DRUM în ascensiune, o Cale (singura?) pe care paşii îl poartă neabătut spre ţinta care nu e alta decât: „Vin spre Tine, Doamne, vămuit de Ani/ trebuia deja să fi fost Dincolo” (PATIMILE. (numai Domnul însă ştie şi mă vede).

            Dar, Poezia este pentru el şi temei de rămânere.  De statornicire. În conştiinţe. În inimi. În pagini dăinuitoare.

            Pe tot acest parcurs anevoios şi jertfelnic, reazemul său este: „Mă-ntăresc cu Glasul celui din Pustie”.

            Pe treapta pe care stă acum suspendat, cu un picior  în aer, gata să urce,  dar privind înapoi, susţinut de  subţiori de serafimi, Constantin Ghiniţă are o perspectivă destul de sumbră asupra realităţii imediate: „mă închid în mine/ când de toate-mi pasă/ şi-am deschis să plece Doamna Poezie.”

            Asta da Pătimire, să te laşi dezgolit, despuiat, jefuit de Vers, ca de propria piele şi aşa, jupuit, cum să nu se simtă „inutil şi prostit, bolnav” ? (PATIMILE. (numai Domnul ştie şi mă vede).

            În Universul imediat, golit, pustiit de prezenţa binefăcătoare a Poeziei, Constantin Ghiniţă se simte cât se poate de stingher şi nepereche, „e o paradă rece şi absurdă/ fără de vis şi ţel, fără de har/ of, ceaţa asta oasele-mi inundă/ şi aerul se face tot mai rar.” (Sus, mă priveşte Mama şi mult speră).

            Astfel, „cu sufletul în sânge”, aşteptând „să se-ntrupeze Semnele ascunse”, Poetul ce locuieşte „la marginea Cetăţii/ la marginea ce curge-n univers” – constată cu vădită afectare că Timpul şi Spaţiul nu-i mai aparţin (ca şi când, până acum i-ar fi aparţinut vreodată!) – se simte înstrăinat de ele, şi mai mult, în afara lor, în metareal „eu locuiesc un timp ce nu-i al meu/ un loc de încercare permanentă”. Cu „un foc ce nu se stinge” pe care-l locuieşte „în nopţi târzii cu uşile deschise”, Constantin Ghiniţă se adresează contemporanilor săi, cu vehemenţa lui Ioan Botezătorul în faţa iudeilor, îndemnându-i la pocăinţă, căci „S-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu” (Mc. 1,1).

            „purtaţi de vise tot mai efemere/ fără de tâlc şi roada unui Semn/ v-aţi rătăcit în Umbra care piere/ şi n-auziţi nici toaca din Îndemn// şi nu-L simţiţi pe Cel ce stă la prag/ şi-n suflet El vă roagă să-l primiţi/ din bani voi v-aţi făcut trufaş toiag/ şi cuie ca din nou să-L pironiţi”.

Prin labirinticul Drum în  Trepte al Luminii care nu se consumă, cea care-l îmbie, Poetul exclamă: „da, sunt bogat, o, Doamne şi nebun/ de fericit în neagra-mi sărăcie!” Pentru ca, meditând la condiţia de OM, să spună: „nenăscuţi din apă şi pământ/ prin  Ochiul nenăscutului Sihastru/ intrăm dintr-un Cuvânt în alt Cuvânt/ ca să putem zbura mereu din astru-n astru// dar ce-i de-Ajuns? Şi ce-i Adevărat?/ vânat de alte patimi, de-alte toamne/ sunt tot mai risipit şi-nfometat/ de Poezie şi de Tine, Doamne!” (eu nu ştiu, Doamne, Unde Eşti prin Ceruri).

Măreţia smereniei învăţată de la Iisus, puterea de a îndura ofensele, tristeţea,  suferinţa, îndoiala, speranţa şi toate la un loc, trăite şi mai ales netrăite, atunci când: „în mine se strecoară altul/ ce nu-l hulesc dar nici nu îl îndemn” – e pentru a-şi însuşi mai bine Lecţia nr. 1, Legea Supremă, Lege de Aur a creştinismului, care-l face să exclame! „Te rog, Iisuse, învaţă-mă Iubirea!” (şi dacă-n mine se strecoară altul).

            Grea lecţie, aproape imposibilă de însuşit, dar la Dumnezeu, toate sunt posibile.

            Şi toate acestea, şi altele mai presus, se-ntâmplă pentru că: „din toate, Poezia” – i-a marcat ireversibil existenţa, cu pecetea nemuririi:

            „dacă suferinţa-i tot ce-mi urcă/ pe golgota trupului bolnav/ dacă Drumul Stelei mi-l încurcă/ lutul ars de patimi şi firav// dacă munţi de doruri şi-aisberguri/ de dureri neîmplinite mă izbesc/ dacă în vârteju-atâtor cercuri/ umbra mea subţire mi-o sfinţesc// şi dacă-n uitare sting mânia/ şi alaiul viselor de verde/ este că din toate, Poezia/ incoloră e şi nimeni nu mă vede.” (este că din toate, Poezia. Fratelui dintru început, Dumitru Pricop).

            În mod cu totul surprinzător, pentru Consatntin Ghiniţă „suferinţa e-o minune”, el ascultă durerea „ca pe-o simfonie/ curgând din Cerul-uger” şi aici se vădeşte ideea suferinţei substitutive a Dumnezeului-Om, răstingnit pentru a îndumnezei creatura şi de a o ridica din starea ei de decădere: „până şi Suferinţa este o minune/ de-nduri ca Iov şi nu acuzi când ceri/ când revelat în Opere Postume/ înveţi visând să mori, murind să speri// ascult durerea ca pe-o simfonie/ curgând din Cerul-uger; din Potop/ să gust cu picătura apă vie/ şi-aromele culorii strop cu strop// de trec prin mine Păsările-Îngeri/ şi Cai se-opresc sub pleoape-adulmecând/ eu, Doamne, ştiu că şi acum sângeri/ în timp ce urc pe Cruce stând la rând// şi mai ştiu, Doamne, c-am în palme cuie/ cu care te rănesc în timpul rugii/ de-aceea vreau să cred că dragostea mea nu e/ decât motivul iernii când plâng fulgii.” (eu, Doamne, ştiu că şi acuma sângeri).

            Aceeaşi idee apare şi în poemul eu am să-ţi bat necontenit la Poartă: „coboară, Doamne, stai de-a dreapta mea/ Te roagă şi cunoaşte-Te prin mine/ să plângi un veac pentru eroarea Ta/ în drumul nostru nesfârşit spre Tine// căci dacă-ar prinde Lacrima culoare/ şi muţi de-am locui, Doamne, Cuvântul/ tot ce-am călcat cu scârbă în picioare/ tot ce-am ucis cu dorul şi cu gândul// n-ar fi nimic pe lângă ce-o să vină/ n-ar fi nimic pe lângă ce ne-aşteaptă/ chiar de e strâmtă Poarta spre Lumină/ eu am să-ţi bat necontenit la Poartă// de-aceea Plec şi Urc în piramidă/ răstălmăcit de pietre funerare/ Acolo unde Hoţii stau să prindă/ Eternitatea prin spărturi fugare// Amin  zic Nouă, reîntorşi din Drumul/ Urechii unui Ac prin care poate/ Nu a trecut definitiv decât doar Unul/ Ce nu cunoaşte Început nici Moarte”.

            Şi cât de frustă, cât de genuină în frumuseţea ei sublimă e durerea trăită la maxim cu toate nuanţele ei perfecte, precum bulele de sânge bolborosind prin încăperile inimii! Iată: „mereu pe Drum calea spre casă am uitat-o/ ştiu doar că pe acolo m-aşteaptă Cineva/ că poarta mi-este plânsă şi legea am călcat-o/ tot căutând Intrarea ce-ntruna mă Chema// şi chiar de m-aş întoarce voi fi străin Acum/ mă vor primi cu milă şi cu priviri nătânge/ doar câinele din cuşcă îmi va ieşi în drum/ şi presimţindu-mi rana, el umbra mi-o va linge// neîndrăznind Cuvântul aştept înduplecarea/ din cuibul de-altădată ce mai miroase-a lut/ şi dau cu var tot Cerul să nu mă vadă Calea/ pe care am pierdut-o – şi-n care m-am pierdut” (tot căutând Intrarea ce-ntruna mă Chema).

            Alt poem, la fel de tulburător în sublimitatea rănii lui deschise, este: Ce mă fac cu tine, Doamnă Poezie? : „Ce mă fac cu tine Doamnă Poezie/ ce mă fac cu Timpul insistent la Prag?/ din amanta-mi sfântă goală pe hârtie/ ai rămas doar visul unui dor pribeag// tot te caut noaptea când lumina-i stinsă/ când orbit de luxul cărţilor ce dorm/ suferinţe dulci peste fruntea-mi ninsă/ vremuiesc prezentul de atât Nesomn// ce mă fac cu tine când trimiţi salvarea/ ce-mi aprinde-o clipă candela din colţ/ când aştept să-nceapă iarăşi vânătoarea/ ca să gust cu tine dragostea din glonţ?”

            Cert, pentru Constantin Ghiniţă, Poezia e mai mult decât o necesitate oarecare, e o STARE DE URGENŢĂ continuă.

            Un poem emblematic care dă şi titlul volumului Nunta continuă, începe cu Ieşirea din Geneză. Scris în vers cu orchestraţie amplă, sfărâmat în mici poeme în care viziunile cosmice, onirice, beatifice nu lasă loc imaginilor din contingent  acest poem poate fi considerat CARTEA DE CĂPĂTÂI, nu numai a autorului dar al unei întregi pleiade de autori care trudesc la edificiul Cuvântului, punând drept cărămizi, ca jertfă, bucăţi de carne din propriul trup.

            Ceva mai revelator nu se poate pentru condiţia poetului în această lume. E vorba aici de  amestecul de Naştere-Viaţă-Moarte-Înviere, un fel de Mister al Credinţei: „Moartea Ta o vestim Doamne, şi Învierea Ta o mărturisim, până când vei veni”.

            De notat că poemele sunt împărţite secvenţial în mari calupuri, care, la rândul lor cuprind poeme numerotate  aproape cabalistic.

            La fel ca ancestralii părinţi care coboară-n Cerul pământului în straie de nuntă, gătiţi şi impozanţi, poate pentru prima oară în viaţa lor, pentru ca apoi să se înalţe precum aburul siniliu din bojocii ţărânii, Constantin Ghiniţă, trăind experienţa limitei necontenite, născătoare de viziuni celeste, e marcat profund şi transfigurat întru totul, purificat, scăldat în apele  cele din urmă ca-n supa primordială şi rămas pur în toată fiinţa sa, trup şi suflet şi spirit într-un catharsis perfect.

            „Oricât de necuprinsă era durerea Desprinderii/ nu găseai asemănare acelei Clipe/ fără timp fără trup fără margini/ Clipă a Iubirii ce devenea transparentă/ în cel mai roditor ţipăt/ pe care Naşterea l-a scos vreodată!” (.II.) (4).

            Aşezarea capitolelor între puncte, precum între amfiladele unui templu scufundat în nisip, marchează momente unice şi experienţe fără precedent. „Ieşeam din Tot şi deveneam Parte!/ Ieşeam din valuri şi îndrăzneam în faţă Soarele/ cu toată răzvrătirea ochilor,/ ştiind că şansa era de partea mea:/ Mai aveam însă o bătălie de purtat;/ cu Voi!/ Şi pe aceea al câştigat-o împreună” (.II.) (6).

            Lupta, încleştarea fără precedent din care omul iese uneori  învingător, de cele mai multe ori învins, dar nu îngenuncheat, nu plecat, târându-se nevolnic, ci vertical, în plină Lumină, iată-l cum se înalţă pe umorile Clipei  până la şchioapa dintre Cer şi Pământ, până la Rugul pregătit dis-de-cu-seară, unde-şi va săvârşi-desăvârşi „Nunta continuă”.

            (.IV.)(10):  „Iar dacă tot îndrăzniţi până la îmbrăţişare Soarele/ curăţindu-vă privirile de negurile sudorilor/ revenirea voastră în trup nu va însemna decât/ împlinirea visului ce l-aţi purtat în Voi/ ca o revărsare uriaşă de ape cotropite de Ruguri/ Nuntă continuă săvârşindu-se/ După chipul şi asemănarea Luminii”.

            Ieşirea, eliberarea, elevaţia trupească şi sufletească, depăşirea limitei, a impasului – sunt ca nişte strigăte de glorie, ca un imn de slavă cântat la chimvale şi dansat în picioare desculţe „pe treptele apelor”.

            (.V.) (12): „Atunci am început să cânt şi să dansez/ gol ca David pe treptele apelor/ cu toate că nu ştiam ce  fac/ nu ştiam ce simt cu tot Cerul/ care-mi inunda lăuntrurile/ dar mi-am zis că merită să încerc orice/ că trebuie să mă agăţ de ceva/ şi până la urmă aţi văzut şi Voi,/ am Învins!”

            Rareori  mi-a fost dat să pătrund în asemenea intensitate  a  trăirii!

            Acest Poem-strigăt  şi lavă clocotind în adânc, apoi revărsându-se, pârjolind iarbă, pământ, arbori şi flori lăuntrice, lasă urme fierbinţi pe relieful obrazului, al inimii şi chiar pe relieful alergând nestăvilit, al sângelui prăbuşit în răspăr, din aortă-n aortă „într-o reverberaţie ameţitoare/ revărsare totală spre materia din jur/ încât cântecul a devenit Rugăciune-de-ardere-de-tot/ şi dansul legănare-cu-miros-de-prunci.”

            În clipa de glorie a smulgerii din adânc spre Înalt, iată ce viziuni are Poetul: „Orizontul s-a desfăcut în mii de orizonturi/ şi am văzut - / O! dacă aţi putea să vă imaginaţi! - / am văzut Lumina-fecioară/ în Aerul impudic dansând/ sub pleoapa voastră înfiorată/ am văzut Viaţa dezbrăcându-se-n Voi/ şi Duh de foc ridicându-vă-n picioare” (.VI.) (14).

            Se ştie: atingerea  revelatoare a Cuvântului naşte Lumină în sine şi în jur. E ca un cuţit despicând sufletul minţii: „Da/ Atunci/ în vidul nemărginit din apă/ când mă întrebam dacă e mai bine să uit/ şi să mă las în susurul gravitaţiei sau din contra/ să fac totul spre a ieşi la suprafaţă/ şi ca un Mire să mă las purtat în braţe/ de amazoane apărute ca o salvare/ urcând golgotele sufletului meu/ am înţeles pentru prima oară/ ce vrea să însemne Verbul” (.VII.) (16).

            Întâlnirea omului cu Logosul revelat este decisivă: (.VIII.) ( 17): „După ce furtuna se potoli/ şi după ce mi-am rezemat trupul frânt/ de spărturile valurilor/ o catedrală de dor/ a început să se înfiripe înlăuntrul meu/ ca şi cum Cineva mă tot căuta/ alergând prin mine cu lumânări aprinse./ (18) Îndelung sculptam Tăcerea/ cu gânduri şi întrebări ascuţite/ până când se arătă Cuvântul; / O, nu mi s-a părut nimic mai frumos/ şi nimic mai vrednic de a continua/ decât acel Prim Sunet pronunţat de Nimeni/ ca Atunci în acea clipă dezorientată până şi ea/ Cuvântul prin care mi se înnobila Viaţa/ cu cel mai sfânt şi trainic dar al cunoaşterii.”

            (…) şi când am ajuns cunoaşterea Pajiştilor edenice/ ŞTIAM DEJA că nimic nu mă va putea înfrânge/ cu toată căderea în păcat/ că Totul se poate/ până la reînoarcerea în Viitor” (.IX.) (23).

            Protejat, apărat sub Ochiul Treimic, omul îşi ia puteri noi pentru a-şi începe naşterea cea de-a doua, Adevărata Naştere care se iscă din Moarte:

            „Cum am ajuns Acolo nu ştiu;/ De Unde am pornit/ Cine sau Ce m-a găzduit sub Pomul Cunoaşterii/ şi Pentru ce şi Cum  s-au întâmplat Toate acestea iarăşi nu ştiu” (.XI.) (26). „Ştiu doar că Eram Demult Acolo/ în mijlocul furtunii  / unde oglinzi şi oaze şi fântâni/ se întâlneau cu Ochiul acela imens/ proiectând imagini de aducere aminte” (.XI.) (27).

            Aceasta este o iniţiere în cele mai adânci Taine, de care nu tot omul are parte. Este cel puţin ciudat că Poetul Constantin Ghiniţă aşează, nu Iubirea, pe cea mai înaltă treaptă a virtuţilor creştineşti, a Legii morale din  noi, ci „Sfânta Durere/ nebănuită de Treptele Singurătăţii/ să măsoare lumina voastră/ cu lumina din jur.” (Partea a doua. Intrarea în Dragoste) (.XII.) (32).

            Modul de adresabilitate al Poetului către „Voi Prieteni” – care „sunteţi/ Cel-mai-Frumos-Cântec-al-Universului” – acest dialog intim şi continuu cu ei – ca o spovedanie-n şoaptă – e de natură să tulbure şi să emoţioneze, mai mult decât o strigare vehementă, ori  decât o revendicare. „Voi care nu sunteţi altceva/ decât valsul curgând din cuvinte/ în timp ce vă spăl picioarele/ rezemate de Sufletul Lumilor/ Căci reuşind să urc până la Voi/ pe raza mai subţire decât a Timpului Clipă/ mai ştiam că trebuie să îndur/ până şi măştile Neputinţei/ sub care pândeşte Ascunsul venind ca un murmur/ din sevele Întunericului” (.XII.) (33).

            Iată şi un autoportret fidel al acestui autor crucificat: „Ţintuit pe-o cruce arsă de cuie/ strivit între pelinuri de mai/ şi nostalgii de noiembrie/ vămuit de fiecare clipă a zilei/ când dimineţi sufocate/ abia dacă lasă în urmă/ câteva nopţi gravide de lumină/ strâng visele şi speranţele ciobite/ în clepsidre uriaşe/ ca mai aprig să aştept/ sosirea corăbiilor voastre/ din necuprinsul Larg”.

            Luându-i drept interlocutori pe aceşti Prieteni, Poetul, aidoma lor, se socoteşte: „Spunând aceasta/ nu înseamnă că eu aş fi mai presus/ de Sufletul vostru/ ci poate cu o presimţire mai înfricoşat/ de adâncimile ochilor voştri/ aceste răni uimitoare ale Universului/  în care mă scald ori de câte ori/ mă fac vinovat de prea multă mânie/ sau de prea puţină iubire” (.XVIII.) (53).

            Poem ca o ploaie în ropot şi totdată în şipot, durut şi scrijelat în pielea prea albă a păcatului primordial, „Nunta continuă” – este clipa eternă a extazei când, cuvintele încep a levita  împrejur şi te subjugă, azvârlindu-te într-o stare vecină cu cea de febră, delir şi frisoane, beţie fără alcool, vertij lăuntric şi continuu tangaj şi, până să te dezmeticeşti, o iei din nou de la capăt, ca să nu spulberi vraja.

            O, dacă am putea rămâne prizonieri de-a pururi acestei stări de tulbure graţie! „Într-adevăr/ iau aminte la toate câte vă împart/ grijile vieţii voastre/ şi mă bucur a vă şti lăsaţi Unul-Altuia / deci Voi nu vă sfiiţi a vă contopi/ ţipătul lăuntric/ ce purta până Ieri nume de Cântec/ cu acest cântec de poartă azi nume de Ţipăt” (.XX.) (59).

            Pentru ca în finalul acestui superb Poem, autorul să spună: „Şi chiar dacă eu – asemenea Vouă/ pribeag prin Marele Imperiu al Dragostei/ vin cu o aceeaşi patimă de cunoaştere/ nu fac altceva decât să strâng în mine/ toate cele ce sunt spre ardere continuă/ până ce fumul lor va trezi Cerul/ până când Crucile vor înmuguri în inimile voastre/ şi toiag de sprijin se vor preface/ în mâinilePământului/ DECI NU CÂNTECUL ACESTA/ să vă înlesnească Drumul spre inima mea/ ci viaţa voastră să-mi fie cunună Drumului meu/ şi nu dragostea mea să vă-nduplece dragostea/ de care ştiu că sunteţi în stare/ ci Voi,/ Voi care nu sunteţi altceva/ decât Cel-Mai-Frumos-Dintre-Cântece/ să-mi fiţi leagăn de aducere-aminte/ în Nunta Continuă” (1985-2003).

            Şi tot prietenilor li se adresează Constantin Ghiniţă în acele Disperanţe: „n-am să uit nici măcar singurătatea/ ce vi-o datorez şi de care/ mi-am legat suferinţa cea mai presus de durere/ când toate devin lumină înfricoşătoare/ când toate acestea se adună uşor/ uşor de tot/ sub pleoapa lui Dumnezeu/ crescută pe dinăuntru” (Disperanţe (3).

            Un loc cu totul special îl ocupă în volum ciclul: În Numele Tău, Poezie – în care poetul îşi exprimă crezul, Arta sa Poetică, făcând un rechizitoriu al stării actuale de laxism moral al preopinenţilor zilei, faţă de fenomenul cultural şi, în speţă, faţă de FRUMOSUL nemurit în literatură şi artă. Cu vădită ironie, autorul cheamă la bară, adresându-se în spirit polemic; ”Domnilor din Fotolii/ Domnilor din Maşini permanente/ Domnilor din  Apartamente ţesute cu salarii de tranziţie/ Domnilor cu acces pe uşi de rezervă/ vă rog frumos în numele Marilor Umiliţi/ să eliberaţi din când în când câte o/ Diplomă de Poet/ chiar şi pe bază de concurs sau licitaţie/ de exemplu/ cine poate merge cu ochii legaţi// spre Lumină/ cine poate locui pe steaua cuiva/ care cade/ cine poate rezista ispitei de a nu se întoarce din drum/ sau cine poate umbla cu sufletul în mâini/ scriind poeme de dragoste/ da, vă rog frumos să daţi o Ordonanţă de Guvern/ pentru cei care nu ştiu să facă altceva/ decât Poezie / pentru cei care trudesc necontenit sub aripa ei/ ca nişte lacrimi albastre răsfirându-se// celor care nu au avut putinţa/ celor care nu au Ştiut/ celor care nu au Vrut/ celor care nu au dat nici o importanţă/ legilor şi actelor şi  înscriselor/ tuturor rămaşilor Singuri/ în marele imperiu al durerilor/ daţi-le Domnilor Nechemaţi/ dar permanent supuşi ai artei/ daţi-le o Diplomă de Poet/ poate le vine şi lor un chef al dracului/ să se înscrie la cuvânt/ să vă spună ce gândesc cu sufletul mai ales/ să vă spună ce văd cu lăuntrul mai clar/ să vă spună ce aud/ cu trup  alungit/ între Ceruri şi Pământ/ O! le sunt încărcate bateriile cu întrebări/ şi nesfârşită tristeţe aureolează împrejurul lor/ aşteptând noaptea cum aştepţi o femeie/ la prima întâlnire/ ca în zori să poată îmbrăţişa Soarele/ obosiţi până la fericire.” (Ars Poetica I).

            Este o pledoarie splendidă pentru Poezie şi pentru creatorii ei:  „Ce mai contează Poezia/ pe care au scris-o în aerul înlăcrimat/ sufletul poetului nu  mai are/ nici o importanţă anume/ nici visele lui, nici rănile/ nici rugurile profeţite sau puse la cale/ el trebuie să scrie numai în pauze/ cu Dumnezeu să se certe/ când ceilalţi dorm profund/ singur, Poetul, singur/ îndrăznind Iubirea pentru neiubire/ fără  să-i fie sărăcită de nimic/ urmărit datorită Verbului batjocorit datorită neputinţei/ fericit că nu ştie să întoarcă înapoi palma primită/ el – numai cu mânia de-o clipă/ purtând pe umeri Cuvântul/ ca pe-o cruce ce şi-o duce încontinuu.” (Ars Poetica I).

            Soarta poetului fără Diplomă este surprinsă în mod ironic şi e aici un magistral portret-emblemă al boemului poet din totdeauna: „nici nu vă daţi seama când îi puneţi măşti false/ nebănuind că tot ceea ce face el/ voit sau nevoit / nu este altceva decât urmarea firească/ a unui Drum/ pe care numai Poezia îl Cunoaşte în Adevăr/ şi Lege este aceasta/ nu obişnuinţă, nu boală/ nici îndărătnicie sau nebunie Domnilor/ de aceea Nimeni, Nimeni, Nimeni/ nu ştie şi nu va şti vreodată/ că este Poetul o Biblie/ pe care mulţi o citesc/ şi puţini o pricep/ el – răzvrătitul se spune/ apocalipticul, paranoicul, nepermisul/ la ospăţuri festive/ derbedeul şi truditorul călător/ al unor drumuri numai de chemări călăuzite/ căutătorul şi acumulatorul suferinţelor lumii/ el – nemulţumitul, chirurgul sufletelor/ neînduratul somnului/ fiu al Nopţii şi liniştii Stelelor/ plânsul de taină al grădinilor de aer/ el – care plânge cu lacrimi de speranţă/ lângă somnul de zbucium al  Cetăţilor/ el – beţivul şi prietenul săracilor/ el – singurul călugăr al Pieţii Umane/ în privirea căruia n-ai să poţi desluşi/ şi nici înlocui Iubirea cu Diploma de Poet…” (Ars Poetica I).

În acelaşi ton este şi În  Numele Tău, Poezie – care ne aduce aminte de marii „vagabonzi ai Poeziei” dintotdeauna: Francois Villon, Esenin, Dimitrie Stelaru şi până la Nichita – poezie foarte frumoasă: „Mi-am deschis cont în numele Tău, Poezie/ şi asta a fost demult când nu existau Bănci/ decât prin parcuri şi la porţile caselor/ demult când nu ştiam ce sunt sponsorii/ cu toate că te loveai de ei la tot pasul// când nu aşteptai milă atâta timp/ cât Poezia exista ca ceva firesc/ când poporul acesta de cârcotaşi/ jumătate contabili/ jumătate poeţi/ cu măşti pe cele trei chipuri/ îşi pierdea timpul căutând Agore/ de îmbrăţişat lucrurile frumoase/ şi când nopţile deveneau albe/ pentru cei ce le pierdeau câştigând…// fugeam de acasă pentru Domnişoara Poezie/ descântam Vinul pentru încântările Clipei/ culegeam stele scăpate de Dumnezeu pe jos/ mă jucam cu paşii femeilor/ ce împleteau dragostele de cucută/ plângeam fără să ne fie ruşine/ plâns bărbătesc în tăcere/ până ce lacrimile deveneau monedă de schimb/ la intrarea în Suflet…// hei, Doamne, câte nu se întâmplau/ în numele tău, Poezie! Ne suiam pe gardul fricii/şi condamnam neputinţa de a te ridica/ pe socluri neîngăduite/ ultima dată chiar am fost la o ghicitoare/ tânără  şi frumoasă ca însăşi miracolul/ din Ascuns/ lăsând-o să-mi pipăie destinul/ şi după ce  s-a uitat adânc în ochii mei/ a curs în mine ca o apă sfinţită/ şi mi-a spus că mă cheamă/ Robinson Crusoe/ că în insula mea Don Quijote/ pregăteşte o revoluţie/ încălecat pe Rosinante devenite mori de vânt/ că semn este Semnul acesta/ ca din  senin să ningă magnetic/ până când albul va deveni/ un pod de trecere// spre continentul din spatele zidului…” (În numele tău, Poezie).

            Genul de lirică practicat de Constantin Ghiniţă este un bun prilej de a  rosti adevăruri de felul: „dar cât de Singur poate rămâne un om/ ca să nu-i mai fie frică de moarte” (Ars Poetica II).

            Conştiinţa de sine şi de ceea ce face bun pentru oameni reiese şi din Ars Poetica III, concepută  în vers clasic, de data aceasta, ca o scrisoare pentru mama: „eu sunt Poet desigur şi legea mea e crudă/ şi traiul meu se scurge din ce în ce mai greu/ Cuvântul ce mă naşte menit să se audă/ Porneşte dragă Mamă  direct din Dumnezeu// (…) Poetul însă Mamă aşa-i menit să fie/ să poarte Crucea Viţeii spre-ndepărtaţii Zori/ şi-atunci când se culcă pe-a lumii murdărie/ în urma lor să crească numai lumini şi flori!// o, nu mai plânge Mamă – e-o bucurie sfântă/ să credeţi că prin lume degeaba n-am trecut/ prin trupul Lumii care de veacuri se frământă/ să strângă cu iubire iubiri ce s-au vândut// ar fi o cinste Mamă – de pe acum mă-nchin/ de pe acum în mine Cuvântul varsă foc - / pericol este-n toate când vrem să ne jertfim/ căci sunt ursit  de Viaţă să n-am în Moarte loc;// mai am o spiţă Mamă pe care Roata Vieţii/ nu a ajuns să calce cât Drumul e şi frânt/ unde se zbate Visul – un vis pe care Morţii/ ni-l seamănă prin perne să nu murim urât…”

            O notă aparte face în acest volum şi ciclul Liturghiile orei patru dimineaţa, care sunt panseuri lirice de o frumuseţe şi adâncime cu totul speciale.

Unele din ele sunt în spirit de haiku: „Pădurile Noaptea/ când ieşim din copaci pete sonore”; „Pasăre mă visez în ultimul timp/ Pasăre cu trei aripi;/ Viaţa, Moartea şi a Treia”; „Acolo sunt/ unde toţi îmi bat la uşă/ şi trec prin mine fără ca să Intre”; „Vino/ mai este un loc de câine/ şi pentru tine Poete/ tu Prinţ şi Proprietar deopotrivă/ al lui Dumnezeu moştenire/ dar cine te-a pus să te naşti/ Prea Târziu/ cine te-a pus să mori/ Prea Devreme?”

            „Să descoperi dintr-o dată/ că ai mers o viaţă prin  Întuneric/ în timp ce în urma ta/ Dumnezeu făcea lumină…”; „obosit/ mi-am tăiat venele/ cu ascuţişul Tăcerii”; „Tu Închisul Ochilor/ haide/ intră/ şi uită-Te cât de mult/ am murit în ultima vreme.”

            Constantin Ghiniţă are o putere magică, o boierie a cuvântului, o seniorie în modul de comportament, care aproape se subjugă. El e gata să-şi dea şi viaţa pentru Crezul său, pentru Domniţa Poezia, pe care a slujit-o, o slujeşte,  şi căreia, în faţa Sfintei Treimi, îi închină Verbul său împreună cu toată fiinţa.

            Acesta este Poetul Constantin Ghiniţă  şi alDorului, şi al Fiorului liric, şi al Ivoriului, şi, am spune noi,  şi al Zborului spre acele  culmi neatinse de aripă omenească, decât în clipa din urmă.

Cezarina  ADAMESCU

Galaţi, 1 August 2008

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)