Marin Ifrim

UN PROZATOR FOARTE BUN: VALENTIN COJOCARU

Ca prozator, vrânceanul Valentin Cojocaru s-ar putea încadra în grupa silenţioasă a Generaţiei 80, undeva în preajma lui Ion Lăcustă, a lui Ioan Groşan şi a altor povestitori care au lăsat ceva urme în literatura contemporană. Dacă Valentin Cojocaru e mai puţin cunoscut decât cei pomeniţi mai sus, singura explicaţie reală e faptul că acesta a debutat cu cel puţin 3 decenii mai târziu decât ei. Şi încă ceva, în prezent poţi debuta în fiecare zi şi tot degeaba: nu mai există acea critică de întâmpinare, care să atragă imediat atenţia asupra cărţilor de debut. Nu mai există critici precum Laurenţiu Ulici sau Radu G. Ţeposu, „specializaţi” în...debuturi. Dar ce zic eu, că doar nu vreau să justific de ce Valentin Cojocaru nu e „un nume” ? Lucrurile sunt mai simple decât par a fi. Valentin Cojocaru a mai publicat trei cărţi, toate bucurându-se de cronici favorabile. Volumul de faţă are coordonatele unei miniantologii, conţine o selecţie de autor, din volumele anterioare, fireşte, plus câteva texte inedite. Valentin Cojocaru a publicat constant în presa literară buzoiană, în almanahurile Asociaţiei Culturale „Renaşterea Buzoiană” , precum şi în revistele şi almanahurile realizate la Mizil de colegul nostru, poetul Lucian Mănăilescu.

Povestirile sale sunt expresia unei conştiinţe mature cu o experienţă de viaţă deloc risipită, dimpotrivă, memoria autorului conservând perfect totul, inclusiv amintiri din timpul unei copilării destul de îndepărtate. Fiecare povestire are tâlcul ei, morala care desparte diafan binele de rău. În spatele frazelor e de bănuit un povestitor bonom, calm, echilibrat. Un om care a văzut multe, a trăit multe şi ştie multe. Registrul tematic al povestirilor nu e deloc vetust şi nici nu e pândit de stridenţe postmoderniste.

Dincolo de Lăcustă şi Groşan, textele lui Valentin Cojocaru mă duc cu gândul la alţi doi excepţionali povestitori: Ştefan Agopian şi Nicolae Velea, fără ca autorul nostru să fie influenţat de stilul acestora, de la primul având verva narativă, frenezia fabulării prin...defabulare, iar de la celălalt fiind vizibilă partea profund umanistă a discursului epic. „Podul rupt” este o carte care reţine imediat atenţia, e bine scrisă şi sunt sunt sigur că va primi aprecierile cuvenite. Actualmente, literatura română are foarte puţini povestitori care să ştie ce şi cum să povestească. Unul dintre ei poate fi şi Valentin Cojocaru, un scriitor care nu scrie după vreo reţetă anume, ci după propria şi pregnanta sa alcătuire sufletească, spirituală. Pentru cei grăbiţi, scrisul său e aşa de...normal încât poate trece neobservat.

Din fericire, există şi cititori care se respectă respectându-i pe autorii autentici. „Podul rupt” a apărut la Editura „Lorilav” din Buzău. Cred că am spus totul, aşa că, cu tot subiectivismul meu, vă recomand o suită de povestiri din care aveţi ce învăţa. Lectură plăcută tuturor !

  Marin Ifrim

 Despre VALENTIN  COJOCARU

Ziarul „Opinia”,  săptămânalul „Amprenta”, revista „Vitralii”, revista „Renaşterea culturală”.

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL