UN STRANIU PARADIS CONVERTIT

ÎN SIMBOLURI ŞI SEMNE CABALISTICE

ALEXANDRA GOARZĂ, „Simbolurile D (’)or”

 

   Cezarina Adamescu, Agero

 

 

             Din lumea ei „de soare, ploaie, vânt cu cetini”, Alexandra Goarză, dansând „pe ritmuri de curcubeu”,  cu oboseala maturului încercat de înfrângeri predestinate, ne spune cu un sfert de glas: „mă-ndrept spre umbra-aleasă”.

            Este ciudat cum, o adolescentă care ar trebui să se îndrepte spre lumină cu paşi siguri, alege umbra ca punct final, spre care-şi îndreaptă paşii nesiguri. Treptele sinelui său se înalţă dinadins şi drumul e lung şi istovitor şi nici un muc de lumină în jur. În această orbecăire, în mod ciudat – ludică, un fel de v-aţi ascuns în beznă, Alexandra Goarză se joacă singură. Ea şi-a creat universul propriu în care nu încap alte făpturi, deşi poeta nu-şi ajunge sieşi şi caută mereu însoţitori de joacă, pe care, vai, o dată găsiţi, îi alungă, îi îndepărtează, îi  renegă, pentru ca imediat să i se facă dor de ei şi să-i recheme.

            Jocul ei, aşa e înscris undeva, să se desfăşoare în deplină singurătate, în întuneric, în suferinţă, durere, neînţelegere şi în exasperarea de a trăi. Un fel de mal-de-vivre, anxios şi tulburător, vecin cu un coşmar care nu se mai termină.

            Unde ar putea fi pacea lăuntrică necesară străbaterii treptelor spre Lumina, care s-o susţină de subsiori şi s-o înveţe zborul liber, în bătaia celui dintâi zefir, aducător de iubire?

            Şi iubirea, atâta cât e, se contorsionează, se răsuceşte după vreme. Verbe şi sintagme precum: mor, cad, mă sufoc, mă agit, am plâns, mă doare, „o durere iar m-apasă,/ pieptu-mi ţipă, sunt plumb în zbor/ încep să mă sufoc/ şi cad şi…mor” („Penultima”); plâng isteric, sunt rece, clănţăn, durere, dor, gând departe, lacrimă sânge, adjective precum: amar, confuz, îndurerat, străin, muribundă ş.a.

            Sintagme din aceeaşi familie bacoviană:  „obraz stins”; „buză tremurândă”; „iubire moartă”; „lumi străine”; „umbră”, „ceaţă”; „mormânt”; „cruci”; „regret mare”; „suflet – cimitir de amintiri”; „ura ta pentru…”; „cameră rece, umedă, întuneric”; „corp trist, ridat de muşcături şi vreme”.

            Titlurile poemelor însele dau mărturie despre aceste stări: Oboseală, Fixaţie; Confuzie; Ura ta pentru…; Uitare; Dezamăgire; Acerbă; Simţul morţii ş.a.

            Şi, arar: „sânul fericit”; „susur de apă”; „picur de zâmbet”; „aura-mi vibrează deşi totuşi plăpândă” („Ruga dintre foc  şi apă”);  „inima-ţi licăreşte” ş.a.

Şi o invocaţie de iubire, printre puţinele versuri memorabile: „Apa  mea de pe pământ,/ eu sunt focul înalt din adânc”. („Ruga dintre foc şi apă”); „Ţi-e inima mereu pustie şi-necată în beţie” („O curvă”).

            Câteva momente aurorale, scurte blitz-uri prevestind marea Poesie, dar atât de firave, atât de firave: „încerc să-mbrăţişez o zare”; „plouă-n linii de căldură divină”; „pleoapele-ţi sunt fluturi”; „dansăm printre gânduri”; „dansez pe-un nor”. Şi chiar o strofă aproape perfectă: „E seară şi zboară licurici printre gânduri/ De miresme de fluturi şi beţie-n ceaţă/ Şi-ai să-ţi aduci mereu aminte de trupu-mi/ Învăluit de vise şi dulceaţă” („Seci din mine, sec în tine! -  titlu impropriu).

            De asemenea, sintagme precum: „tremur ghemuită”; „mă-nvineţesc”; „mă târăsc cu-a mea frică”; „ecoul doare” „totul moare, cade” „şi-aud cum totul îi numeric şi mă loveşte, arde”.

            Poeta are „lumina-n ochi apusă”.  Şi spune: „Sunt piatr-acum, aruncă-mă de tot, loveşte-mă să crăp” – („Ura ta penru…”); „miros de toamnă moartă”; „sângele ţipă în jungla sufletului nostru” („Tu şi leoaica”); „e frig şi plouă în nervurile din mine” („Uitare”).

            Ştim că poezia poate acţiona precum o terapie spirituală, un balsam care să tămăduiască. Puterea cuvântului e taumaturgică. De aceea ea trebuie să inducă stări de bine şi binefacere spirituală, să edifice. Dar şi să elibereze de angoase. E terapia cu Lumină. Scriind, Alexandra se eliberează de neguri. Dar aceste scrieri trebuie mai întâi ele eliberate de zgura  poverilor din trecut.

            Un straniu univers bacovian reînviat la o scară mai angoasantă, fără muzicalitatea şi incantaţia genială a acestuia din Lacustră, din Verde crud, etc., o bântuie şi pe Alexandra. „Totu-n jur e minciună,/ Mizerie şi perfidie,/ Cu frig şi ploi,/ Cu negru noroi// Şi curge pe pereţii trişti uitarea,/ E rece, întuneric şi pute,/ Şi ţipă î n noapte căţeaua săraca/ I-au murit şi ei puii; e sânge.// Şi-i sânge şi plouă mizer,/Îs noroaie şi totul se scurge,/ Sunt iarăşi în tristul meu cerc/ Unde din nou totul doare şi plânge.// E viscol şi a şi-ngheţat,/ S-a făcut târziu, luna-i pală;/ Iar eu pe marginea şoselei şed/ Aştept revenirea-ţi în sufletu-mi pustiu,/ Cu un soare ce cândva mi-ai dat/ Subţiri raze de vise;// Iar vântul un braţ şi mai rece-mi aruncă/ Peste trupu-mi singur, părăsit”.  De altfel, folosirea auxiliarului a fi  sub forma prescurtată şi populară „îs” este total nepotrivită şi nepoetică.

            În continuare poeta spune: „Şi-ncerc cu gândirea-mi bolnavă să-mi imaginez marea/ Şi-n loc de vânt, să mi te amintesc pe tine, idee,/ Ce zbori mereu alinată de raze- planeta din visele mele,/ Pustie şi vânătă de ploaie,/ Planetă de sânge mizeră,/ Cu mult noroi şi durere,/ E noapte şi stelele-mi dansează în păr/ În scena din planeta viselor mele.// Idee,/ Amăgire,/ Deşi nu prea te ştiu,/ Îţi simt picătura rece şi aspră/Lovindu-mi corpul străveziu…/ Haide vin-n lumea mea!/ Să te virusezi cu ea,/ Să-ţi curgă ca seva prin tine/ Până-n nervurile-ţi fine/ În toată carnea…// Idee din planeta viselor mele plouate ce le şterg cu raze subţiri” („Dezamăgire”).

            Există ruperi de ritm la poezia liberă, asonanţe şi abundenţă de  cuvinte nepoetice. Ex: „Îţi plouă vis greu, însetat de iubire şi căldură,/ Şi te plângi că eşti saturat de minciună, invidie, ură;// Plouase-ncet şi calm până nu demult,/ Acum când furtună, când totul uscat,/ Cu flori încruntate şi negre/ Că-ţi plouă neîncetat, într-unul din visele-ţi grele.// Şi vântul izbeşte-n geamu-ţi cam tare/ Şi-ţi este şi frig şi carnea te doare,/ Căci plouă cu vorbe şi fapte murdare,/ Ca lovituri în tobe-ţi doboară capul/ Simţi că te duci de tot la dracu’!” („Acerbă”).

            Un univers întunecat, apăsător, din care, parcă, nu există ieşire, un „Straniu paradis” cum a spus – genial – Laurenţiu Fulga în romanul cu acelaşi titlu.

            „Sunt focul cel etern -  spune poeta, implorând: „hai, apa mea iubită!”

            Alte imagini sugestive pentru ilustrarea acestei stări: ”lupi ce azi ne devorează cadavrul iubirii”; iar în „Ultimele vorbe?!” – poeta spune: „Lacrimi îmi curg pe obrazul rece şi mi-e teamă/ Că mă transform în sare tristă,/ Şi am crezut că iubire există,/ Dar totu-i prea tăcut mormânt de vise şi jocuri proaste…”

            Foarte multe expresii de felul: „mi-e scârbă”; „mi-e silă”; „mi-e jale”; „pute”.

            Apelativele autoironice cu care poeta se gratulează sunt: „drogată”;(de mai multe ori); „flămândă”; „asta e, fato”; „vulcanică”; „impulsivă”; „iubirea mea din droguri, vise şi beţie!”; „Şi cum trăgeam mult, ca nebuna, din ţigară”; „urlu ca o descreierată!”

            O structurare tematică mai riguroasă ar fi fost de dorit şi o disociere de cuvintele argotice.

            E clar că „jucăriile” şi „jocurile” Alexandrei sunt cele de cuvinte,  anagramările şi criptogramele pentru care are mare apetenţă şi le foloseşte în majoritatea titlurilor.

            Un alt grupaj, scris relativ recent (noiembrie 2006 – ianuarie 2007) este intitulat „Hai să visăm împreună!!! IDEEA din vise”.

            El cuprinde în mare parte proză onirică, dar în acelaşi ton sumbru şi încărcat.

            „E seară, sunt singură, nu ştiu pe unde merg, doar paşii mi-i aud şi frunzele ţipând sub ei, şi rare gânduri triste ce zboară spre nu ştiu unde, vreau să le îndrept spre undeva, dar nu mai ştiu nimic, sau poate nu mai vreau să ştiu nimic. Am o apăsare, dar nu o pot descrie; nu mai aud ce vor alţii. Sunt tristă.(…)

            …sunt atât de indiferentă în ultimul timp… şi greu înţeleg multe, parcă nu aş trăi aici, cu voi, parcă sunt din alte timpuri…

            Şi nu mă întreba dacă sunt timpuri noi sau vechi, pentru că nu  ştiu… Nimic nu ştiu..” („Gânduri şi frunze”).

            „Şi tot feţe triste, rele, crispate observ” – spune Alexandra Goarză, cu toate eforturile sale disperate de a ieşi din starea de splin. Ea nu face, prin aceste versuri, decât să se adâncească şi mai mult în acest labirint, trăgând după sine eventualii privitori care, din curiozitate, uimire, sau alt sentiment, ar fi tentaţi s-o urmeze.

            În cele din urmă, pe urmele ideii pe care o aşteaptă şi o pândeşte, Alexandra ne invită: „hai să zâmbim la lună…” ( „Gânduri şi frunze”).

            Da, a zâmbi la lună este apanajul poeţilor.

            Colocviul/solilocviul său cu IDEEA în sine, destul de interesant, se desfăşoară însă, în aceeaşi stranie linie obsedantă, aproape patologică: „Da, ştiu cine eşti, IDEE…Eşti doar un străin, pe un tărâm ce promite poate multe şi crezi că totul e ca un joc şi că-l vei învăţa repede…Dar sunt atâtea reguli pe care nu le vei putea îndeplini, pentru că nu le vei putea înţelege…

            Eu nu cred că e doar un joc, sau cel puţin nu unul chiar atât de simplu…Gândeşte-te bine!

            Mergem să zburăm în cercuri; şi poate am mai fost pe-aici…Ne ţinem de mână. E un  vârtej ce chiar promite multe;

            (Ne vorbim prin priviri şi gesturi inventate.)

            Deci deja începe jocul. Zâmbesc în colţul gurii, să nu mă vezi…

            Chiar vrem să credem că vedem şi suntem…, mai bine cred că-l construim chiar acum…Tu ce părere ei?

            Da, magia curge. Stelele desenează-n ceruri ca petale de flori infinitul roşiatic de toamnă. Drumul e croit şi cu viitorii fulgi de iubire, aşa că trebuie să avem grijă; asta când va fi iar vară… Drumul pe care mă urmezi; e jocul nostru; hai să visăm, IDEE!

            (Zâmbim.)

            Ne place…Da…E frumos, pentru că e la început… Dansăm printre gânduri…” („În cercuri”).

            De fapt, cred că aici e vorba mai curând, de o imperioasă nevoie de dragoste, de tandreţe, de înţelegere, de prietenie, de comuniune şi de pace lăuntrică.

            Scrisă sub formă de dialog, imaginat ca un scenariu cu pauze de indicaţii regizorale, scrierea  aceasta se doreşte originală.

            Secţiunea a II-a „Tablouri neînrămate” -  concepută în aproape doi ani – continuă linia stărilor anterioare, uneori mai accentuate, alteori mai disipate: „Sunt doar eu şi ecoul trist…” spune poemul de început („Missen call).

            Dialogul imaginar cu iubitul relevă trădarea şi neputinţa întoarcerii   la primii fiori: „Degeaba tot încerc să mai visez,/ Degeaba să mai scriu,/ Tu te-ai evaporat în focu-mi,/ Eşti suflet dezintegrat în gândurile mele,/ Împrăştiat în unde străvezii…// Şi stau şi eu acum şi tac şi-aştept iară un vis;/ Un vis, să pot să mai trăiesc…” („Slabe conexiuni”).

            Şi aici se relevă un  adevăr: poetul, ca să trăiască are nevoie de vis.

            Dar aici, iubirea trupească, pasiunea este prezentă, mai mult decât în prima parte a volumului, ceea ce o face pe poetă să exclame. „Sunt pe drumul lent al plăcerii în care mă topesc şi mă hrănesc/ Cu tine…aşa trăiesc” („Passion);  pentru ca imediat, poeta să spună:  „E oboseală şi tristă sufocare ce parcă mă orbeşte./ Sunt mută şi închisă într-o cutie neagră de prea multe vorbe rele cu mâini reci şi tălpi murdare/înţepate-n ace./ Plutesc pe ape şi ascult marea şoptindu-mi a iubire./ Ciocănesc în timpan zgomotele împrăştiate ale ploii, bat enervant, în prostie, a sânge ruginind/ în cuiele-mi ce ustură spre nebunie…/ Şi gândesc la tine, la mal şi fin nisip cu scoici moarte şi alge prea subţiri;/ Mi-e dor!” („DoArE).

            Universul Alexandrei este lipsit de liricitate. Sunt constatări epice, reflecţii descriptive, contemplaţie, onirism şi, ici-colo, câte un fior liric.

            Ex. „Mă doare ţeasta, carotida îmi zvâcneşte,/ Eu mă gândesc la tine, să te-absorb, culoare-n cadre şi suflete de colţ” („Nou”). Şi exemplele sunt nenumărate.

            „Băltesc trupuri în sânge şi cu bucăţi de carne,/ Încerc să-ţi închid pleoapa, dar crapă,/ ca un bulgăre de sare.// Şi-ţi place să priveşti” („Sărutul morţii”).

            Exprimarea este destul de bolovănoasă, lipsită de inefabilul poetic care te îmbie la visare şi aceasta şi din lipsa de experienţă şi sărăcia mijloacelor de exprimare.

            Există şi o încercare de pastel în vers clasic, fără a păstra regulile prozodice.

(„Re-„).

Cuvinte  prozaice şi dure care nu au de-a face cu poezia şi retează percepţia poetică: deshidratat, glod, schelet, pute (repetat obsedant!); enervant, „mirosul pielii calde şi vibrânde sub laba mea”; „scump firicel de iarbă/ cam beteag”; „fac deplasări”; „în lumina ochilor încercănândă”; „voma literelor”; „dezgust” (de foarte multe ori); mizerie, perfidie” – cuvinte total nepoetice – care nu ar trebui folosite.

Prozele poetice din ultima parte a volumului sunt ceva mai luminoase. Deseori sunt intercalate versuri traduse în limbile italiană, engleză. Jocuri de cuvinte, anagrame, criptograme,  care pun imaginaţia la contribuţie. Poezia Alexandrei Goarză este o poezie de stare, intimistă, descriptivă, de jurnal, de sertar, sfidând orice reguli, poezii care, doar pentru autoare pot însemna ceva un fel de hemografie – stănesciană – adică scrierea cu sine însăşi.

Am încercat să-mi păstrez obiectivitatea şi să analizez stilistic acest volum foarte dificil. Pentru că Alexandra, fără să imite pe cineva din generaţia post douămiistă, se străduieşte să-şi facă un drum, în căutarea unui ton original, potrivit structurii sale sufleteşti de acum.  Sperăm că-l va găsi cât mai curând.

 

            Cezarina Adamescu, Agero