|
|
|
|
            |
|
Un strigăt în chiasma lunii sau evadarea din fiinţă Laurian Lodoabă, Terra incognita, Poeme, Anthropos, Timişoara, 2006
Cezarina Adamesu, Agero
O tristeţe fără de margini într-un ţinut plin de mister numit terra incognita, (tot aşa de bine s-ar fi putut numi noland – ţinut al nimănui) – unde „ochiul rămâne / treaz în asfinţit” – se degajă din cartea poetului Laurian Lodoabă, carte ce ar putea purta numele: un strigăt în chiasma lunii, o evadare din fiinţă, spre vegetal şi mineral „dintr-un ocean / înconjurat / de liane / fără ţărm / fără pietre / fără nisip / unde furtunile / se izbesc / de nervi şi atât”. Şi cum să nu evadezi când simţi tot mai mult că eşti înghiţit, asimilat de această uriaşă „Concret Jungle” / unde oamenii au uitat / că vin din trecut / It’s all about money! (***). Zilele seamănă unele cu altele, învăluite-ntr-o melancolie funciară când „cerul curge în cascade / în fiecare seară / de pe colina mea / văd asfinţitul / căzut” (O zi ca oricare alta). E mai degrabă un sindrom de însingurare malignă când te priveşti în oglindă şi nu te mai recunoşti, când semenul tău îţi devine străin după zeci de ani în care l-ai privit ca pe cineva de aproape. Poetul – aruncat în „placenta nopţii” – îşi petrece noaptea „cu dorinţa / De a atinge prin degete / Lacrimile cerului”. (În capcana întunericului). Lor, măcar lor să le simţi mângâierea, atingerea vaporoasă. Dar trebuie să speri că va veni o seară în care zăpada devine incandescentă şi chiar arde în flăcări albe prefăcute-ntr-o stea căzătoare, “ofrandă adusă pământului” – “în pustiul/ Căzut în fiecare seară / în dreapta crucii”. Terra Incognita - se referă – după mărturisirea autorului – la “o zonă, câmp cerebral neexplorat din punct de vedere fiziologic. Se bănuieşte – spune Laurian Lodoabă – că din această zonă, undeva în lobul temporal (toposul) sunt transmise unde de natură “electromagnetică” ce pot străbate chiar mantaua de plumb a cuştii lui Faraday. Încă de pe timpul romanilor, cartografii foloseau fraza: Hic sunt leones (aici sunt lei). Eu cred că aici este o receptare divină, ca o reflexive a luminii pe care numai unii o percep şi o aştern pe coala imaculată”. Explicaţiile autorului ne conduc, într-adevăr la un tărâm virgin unde cuvintele pot alcătui drumuri drepte ori cărări înguste, spre acea cunoaştere care ne-ar permite speculaţii cu privire la existenţa de sine. Universuri paralele, stări sincrone, sinergii, senzaţii deja-vu, cum să le desluşeşti? Deşi stăpân pe universul terestru, poetul poate fi îmbrăcat “În mantia / Cu stele căzătoare” – şi aici autorul face trimitere la capacitatea lui de a creea lumi magice, fantastice, doar cu câteva mişcări de baghetă (citeşte aici: condei!). Un făuritor de vise care el însuşi nu e altceva decât un vis. Să nu ne mirăm. Calderon de la Barca spune: La vita e un sogno! Ori, dacă lumea, dacă viaţa e un vis, ce altceva este poetul? Un vis şi el, “un vis / Într-o altă lume / În noaptea când licuricii / Cu lanternele lor / Au plecat într-o plimbare / Fără sfârşit.” (În capcana întunericului). În lumea eficientă, activă, programată, organizată, pragmatică, ce valoare poate avea un vis? Şi mai ales, unde să-l strecori, când spaţiul şi timpul par a fi atât de bine organizate încât nu se mai găseşte nici o fărâmă de locşor liber. Dar cel care-l făureşte, unde să se odihnească? Şi totuşi, dacă scapă din chingă, un vis se poate strecura uşor, fie şi în somnul nostru. Întrebări retorice. Dar, fără vise, cum ar fi viaţa? Priviri peste umăr îl fac pe poet să simtă cum viaţa se îndepărtează de el şi atunci încearcă să-şi revendice, în “oceanul sinaptic” învăluit în aburul roşu prin perdeaua de nori, “copilăria, maturitatea, chiar şi tristeţea” înghiţite pe rând la căderea serii de milioanele de luminiţe ale oraşului care-i adulmecă, una câte una mişcările şi îl îmbie să-l posede cu toate simţurile. Pentru Laurian Lodoabă, a fi singur nu înseamnă doar o izolare obişnuită, o lipsă de comunicare, ci mai curând, a fi părăsit de har, lucru cât se poate de cumplit, pentru că, legăturile se refac lesne, se încropesc legături noi, dar harul, anevoie se mai poate redobândi, o dată ce l-ai pierdut. În această situaţie, doar ruga către Dumnezeu poate să ţi-l redobândească: “Oh, decor eclectic / cu truditorul poet / ce îşi aşează cu grijă / creioanele colorate / cărţile deschise / în mijlocul lor / o foaie mare albă / ca un labarum / pe care abia schiţează / înlănţuite cruci / între cuvinte / sculptate pe-un cenotaf / “Zoe aionion” / sfârşeşte fecioară / puterea alesului / ajunge dincolo de cer - / Zionul poate fi salvat. // Oh, Doamne, fă o minune / până-n miezul nopţii / că e rău să fii singur / să fii părăsit de har - / e cumplit.” (Kyrie eleison). Spaţiile lirice prin care cutreieră Laurian Lodoabă sunt, mai mult sau mai puţin virtuale, de cele mai multe ori ele sunt legate de locaţii reale în care poetul îşi plasează trăirile emoţionale. Iar când acestea par supraaglomerate de viermuiala diurnă şi nocturnă, de atmosfera carnavalescă, zgomotoasă şi agresivă, autorul inventează un spaţiu numai al său în care doar cei privilegiaţi au acees. La graniţa realului cu virtualul, omul e în căutarea sacrului unde s-ar putea odihni după vacarmul din sine şi dimprejur. “Freeway, caroserii umane / În caroserii auto-transportoare / De-o parte şi de alta // Lampadare, mirosuri de mâncare / În bidonviluri mexicane / Cocotieri uriaşi deghizaţi / În temple de purpură / Doi evadaţi ne târâm / Din palma oceanului / Spre sanctuarul de cristal / unde un crist din stâncă / Cu palmele deschise mă aştepta pe mine / Ruga mea – să ierte un păcat / Sau stânca aceea era în mine / Şi eu nu am mai / Fost / Iertat.” (Garden Grove). Iată, un loc care se numeşte “calea libertăţii” unde oamenii sunt simple caroserii locuind în alte caroserii umblătoare până la locul sacru unde toate se regăsesc şi se îmbină în chip fericit într-o perfectă stare de graţie. Autorul simte nevoia, la nota din subsol, să fixeze această stare în timp şi spaţiu. E vorba de Catedrala de Cristal din Garden Grove, în toamna anului 2005. De ce-şi fixează temporal şi spaţial această trăire? Pentru că e vorba de iertare, de rugă, de evlavie, de o stare specială trăită, pe care ar dori să o prelungească la nesfârşit. În hăţişul anilor se întrevede un luminiş. Şi acolo, un chip. Al mamei, parcă zugrăvit pe o maramă albă, mirosind a busuioc. E “umbrită de ani” şi parcă pluteşte deasupra tuturor, “Când la marginea cerului / Când spre pământ”. O şoaptă, o adiere de seară, “sunetul clopoţeilor de vânt/ Desprinşi deasupra uşii”. Poetul are această blândă viziune a mamei şi parcă cineva din eterul cosmic îi dictează cuvintele acestui poem. El e numai unealta… “Eşti numai conturul / Percepţia şi vraja / Eu sunt copilul”. (Din nou împreună). Desprinderea de cordonul ombilical, de placentă, se face cu greu, oricât de maturi am fi, iar în ochii copilului de altădată, mama a rămas tot copil: “Tu mamă tot copil ai murit / Eu te vedeam / Cum îmi netezeai fruntea / Când somnul / Mă închidea / Într-o lume / Din care nu m-aş întoarce / Decât la tine mamă”. Una e realitatea, alta e amintirea, cufundată în imagini ceţoase, ca înainte de început de fiinţă: “Acum când mâna mea / Te atinge prin piatră / Cuţite îmi trec prin palmă / Şi sângele ne uneşte din nou / Ca atunci când eu eram / Copilul care nu dorea să se nască / Iar tu credeai că sprijin voi fi / Am evadat din matricea stelară / Şi m-am reîntors totdeauna la tine / Deşi depărtarea a săpat / Cripte de sânge în mine / Sunt lângă tine / Dar cât de departe te-ai dus / Te înţeleg / N-ai mai putut îndura / Arşiţa care crăpa pământul sub tine / Eşti vie / Dar ochii tăi / Sunt două tunele de rouă / Deschise dincolo de această lume / În care nu ştiu când pot să ajung / Ce pot să-ţi aduc / Ce pot să-ţi dăruiesc / Să te bucuri / Să mă recunoşti / Că nu am plecat încă.” (Din nou împreună). Imaginea mamei-copil stînd alături de el, cu o lumânare în mână sub cetina bradului de Crăciun îl urmăreşte pe poet pentru că aceasta s-a imprimat pe scoarţa sa pentru totdeauna. De ce tocmai imaginea unei mame-copil? Pentru că atunci, în copilărie se formează impresiile cele mai puternice, sentimentele cele mai adînci, imaginile care nu se vor şterge. Idealul, iubirea perfectă pot fi atinse numai în vis. Dimineaţa, “prin storuri de metal” pătrunde “un soare rece” care sugrumă visul. “Te caut / cu pleoapele grele / ca două petale de nard – acum eşti aici / ca o nălucă - / în corpul tău alb / a înnoptat un cântec.// (…) Te caut şi te aştept / până când buzele mele / vor arde oceanul / într-un cristal de kimberlit.” (Matinală). Poetul are obsesia evadării din spaţiul interior şi aceasta este legată tot de amintirea mamei care zace “cu oasele colbuite /Sub aşternutul de beton armat”. Căutarea fiinţei ei e permanentă, “Prin ceaţa presărată / Cu fluturi de zăpadă” şi doar o izbucnire, o evadare, o ieşire din sine îl poate aduce aproape de fiinţa ei: “Sunt eu, cel mai iubit fiu/ Care te caut / Prin ceaţa presărată / Cu fluturi de zăpadă - / Simt cum evadez / Din peştera de gheaţă / Mă uit înapoi / Şi mă întreb / Cum am avut răbdarea / Să stau cu anii, cu zecile de ani / În crisalida de zăpadă / Fără să-ntind mâna / Spre tine, mamă”. (Evadare). Nostalgice, triste, uneori patetice, atât cât le stă bine unor poeme de un lirism copleşitor, în pofida faptului că sunt scrise în vers liber, cu un susţinut ritm interior, cu imagini frumoase şi metafore reuşite, fără economie a mijloacelor de expresie, poeziile din cartea “Terra incognita” – degajă un aer blând şi smerit dintr-o lume în care oamenii îşi ajung lor înşişi, fără să fie siliţi să-şi fure aerul unul celuilalt. “Ţara cu 999 de cruci” - este un text în care suprarealismul oniric este brusc decapitat de expresii precum: “trimite mai întâi un vis / pe care tu tâmpit ce eşti / nu ştii cum să-l explici” – care rup ritmul magic, atmosfera de vrajă, dar care se salvează prin idee: “Dumnezeu nu doreşte absurdul / el e colecţionarul de cuvinte / te doreşte pe tine / (…) mergi mai departe / într-un cosciug zburător / te izbeşti în resemnare / sângele coagulează / fluturi de zăpadă / încătuşaţi pe buzele tale / pârâu de maci / sângerează 999 de cruci / între uitare şi nepăsare / oricare poate rotunji / pomana cu pâine şi sare” (Ţara cu 999 de cruci). E clipa când poetul îşi petrece moartea ca pe o mireasă la altar: Sunt clipe când tristeţea e abisală, ceva maladiv te înfăşură, aşa cum apa înfăşură-n şoaptele ei peştii, piatra – paşii nocturni şi aerul – oamenii: “E martie / La San Juan Capistrano / Cireşele se coc / Tristeţe abisală / Aici în comuna sepulcrală / Ninge peste livada de ghiocei / Este un viol heraldic / Chiar dacă viorile lui Vivaldi / Anunţă bucuria primăverii/ Eu îmi petrec moartea / Ca pe-o mireasă la altar / Tu râzi şi tragi din libarcă / Arome de nard / Dar nu întrebi / Dacă ninge / În cupa cu vin / Sau în carcasa mea de delfin/ Dacă resist încă o noapte / Sub ceru-n delir / Bestial ninge-n grădini / Lumini şi caroserii de maşini / Seceră fluturi de in / Obsesii de neterminată iarnă / Îmi scuipă-n beregată / Întreaga depresie acumulată / Să fie repetiţia generală a propriului sfîrşit / Când privesc prin camera digitală / O primăvară acidă sub cruci de zăpadă / Pe care încep să nu mi-o mai amintesc?” (Obsesii). Experienţa de viaţă şi-a pus amprenta definitiv pe conştiinţa poetului. Limanul făgăduit – nicăieri. De aici strigarea continuă, un hohot înnăbuşit. Poeme în care-şi evocă genitorii, au o anume vibraţie intimă în devremele anotimpului, ca “un covor de fum / Pe prispa cu amintiri” – nodul emoţiei sugrumă beregata urmând meandrele vârstei: “Tu n-ai putut / Să te întrebi / Dacă te-ai născut / Dacă copilul a murit / Dacă e bine să te naşti / Dacă e bine să mori / Tu mi-ai întins o mână / Şi m-ai chemat / În dimineaţa când tata / Ţi-a spus că va muri / Eu un străin între străini eram / La Weltenburg / Pe malul Dunării albastre / Stânci şi clopote / Se rostogoleau prin pieptul meu / Devenit un crater cu lavă încinsă / Atunci am ştiut că şi-a întins mâna / Spre mâna ta / Să mergeţi amândoi împreună / Dar tu ai vrut ca eu/ Să întârzii puţin / Să-l ştiu mereu viu pe tata / Să poţi să mă-mbrăţişezi / Să ne privim încă o dată / Să-ţi iei tu măcar rămas-bun / De la absentul nebun / Care te iubeşte şi acum / Tu mamă n-ai murit de bătrâneţe / Ci ai urmat durerea / Pe ultimul ei drum!” (Exil. Tatălui meu). În lirica sa, aparent un lamento continuu, o elegie frumoasă, Laurian Lodoabă nu se fereşte de probleme esenţiale ale existenţei: naşterea, moartea, pe care le abordează cu responsabilitate şi cu o anume detaşare. Mai mult, este preocupat de viaţa de dinainte de viaţă: “Îmi caut identitatea / dinaintea naşterii mele / că am vrut, că n-am vrut / să vin în acest univers / nimeni nu m-a întrebat / dacă mai vreau să plec / sau dacă tot am venit / de ce să nu rămân / singur sau cu altcineva / eu nu mi-am ales / segmental de viaţă / în care să devin fiinţă / el m-a ales pe mine / şi mă trânteşte / de unde până unde / de când până când / singur voi ridica mâna spre tine / la cer sau la alt univers / sunt risipit în aşteptări / (într-un cerc de magneţi) / am renunţat la venirea mea.” (Renunţare). Nu lipseşte gândirea lirică panseistică, de genul: “nebunul nu-şi regăseşte / în libertate / normalitatea pierdută”; “e fericit cineva / când se naşte?” ş.a. E greu de suportat “mărginirea în timp”. Poetul ridică o problemă majoră: “nu murim singuri / ci în singurătate / uitaţi, repudiaţi, descărcaţi / din sarcina gândirii/ a unora, a altora / dar fiecare / are propria lui moarte.” (Mărginirea în timp). Nu e de mirare, aşadar, că poetul exclamă: “e linişte / dar ce pustiu!” (Anotimp) – la fel cum un alt poet remarcabil, Daniel Turcea exclama, nu cu mult înainte de a-şi face avânt în saltul ultim: “Ştiu. Vom muri/ Dar câtă splendoare!” Poemul “Anotimp” este alcătuit din trei mici poeme imagistice, picturale, esenţizate în eufonii fără cusur. “1. Covor de rugi înmuguriţi / arcade aprinse peste timp / în care am agăţat / un petec de cer. // 2. Lumina a-ngheţat / copacii / care leagă / pământul de cer - // 3. e linişte / dar ce pustiu!” A se observa acest crescendo care culminează cu liniştea, de data aceasta născătoare de pustiu. Poetul îşi tezaurizează cu minuţie amintirile în chivotul inimii şi nu permite nimănui să-i fure, fie şi un crâmpei din acestea. Pe de altă parte, el le dăruieşte şi le pune la dispoziţia celor care vor să i le împărtăşească. Laurian Lodoabă rosteşte axiome de felul: “Dacă nu ar exista uitarea / nu am putea lua / totul de la început” ; Ori: “şi tot aşa ne amintim / tot mai puţin / din ce-a fost / cu un pas înainte / ce va fi”. (…) Există şi foarte frumoase poeme din universul mineralelor care dau mărturie a existenţei milenare a pământului: “Dendrite de mangan / în lamura calcarelor - // prăpastie luminoasă / unde apa îmbrăţişează / pământul.” (Existenţa în eternitate). De remarcat că Laurian Lodoabă nu este un impulsiv, un exaltat, un sensual agresiv, el trece cu delicateţe prin filtrul gândirii orice simţământ într-o cumpănire proprie firilor echilibrate. Rareori îl vei prinde pe picior greşit, el merge drept, cu pas ferm, apăsat, privind înainte. Condiţia de Om îl responsabilizează la manifestări pe măsură. “Sunt viu / dar lutul din care / am fost zidit / e tot mai lunecos / în mâinile tale / Sunt fiinţa / care nu poate trece / decât schimbată / de miezul nopţii / de parcă lupii / îmi sfâşie traheea / sub lumina lunii / Încerc să-adorm / în palma / de după agonia / unei căderi stelare - / Mă prăbuşesc / şi clipa următoare / plânge / când cărămizile cetăţii / se descompun / sub zarurile lunii / argintul din copita / calului sălbatic / îmi smulge / bucată cu bucată / carnea de pe oase /şi respiraţia mea / strigăt în chiasma lunii / când somnul / îmi e străin / sub mii de scuturi / pe care au crescut / dendrite roşii / din purpurii apusuri / în noaptea lungă / în care lutul / din care / am fost zidit / e spulberat / pe dune / de nisipuri” (Zi). Este ciudat cum, cărţile lui Laurian Lodoabă, în pofida formatului mic şi a numărului relativ redus de pagini, adună în ele atâtea metafore, sunt consistente, esenţializate, fiecare pagină e înscrisă într-un fel de diagramă solară care lasă urme sub epidermă. În definitiv, şi în cuvinte puţine poţi spune enorm, dacă arderea e mare. Ori, focul sacru aprins cu amnarul şi iasca harului, e întreţinut bine şi cu un dozaj al mijloacelor de expresie bine calculat. E meritul autorului care nu se lăbărţează în discursuri sterile şi fără suculenţă, într-un limbaj arid ori şi mai rău, trivial, ca să capteze atenţia publicului. Ajuns la deplina maturitate artistică, poetul privind retrospectiv, observă că : “Au trecut anii / ca lupii / prin stână” – şi e vremea bilanţului provizoriu, înainte de a fi luat pe nepregătite şi cu socotelile neîncheiate. Privind prin ocheanul întors cu nostalgia omului matur, poetul se simte călător într-un timp uitat pe buza memoriei afective: “Albastrul din marginea cerului / Dispare în ventuza retinei / Era ziua cea mai lungă / Din vara copilăriei / Când alergam / Printre merii / Încărcaţi de rod verde / Şi mă făceam / Că nu aud glasul mamei / Eram ascuns / Sub arhitravele de fân / Şi aşteptam / Să fiu descoperit / În ascunzişul meu / Cocon de mistere / Era grădina / Cu ierburi înalte / Când asfinţitul / Îşi rupea / Aburul sîngeriu / Sub echimoza înserării / Şi aricii începeau / Vânătoarea pe cărări / Numai de ei ştiute / Iar eu mă simţeam / Într-un safari / Înconjurat de fiarele / Transparente ale junglei / Şi totul a-ngheţat în mine / Misterul nopţii / Parcă a fost / Ieri.” (Umbre dintr-o lungă vară). Poemul care justifică sintagma din titlu este corolarul meditaţiilor autorului: „Ce-a mai rămas / din cenuşă – terra incognita / un fluture sfenoidal / estropiat în mijloc / de urma glonţului / în care zăcea odată / trufaşa glandă pituitară / disc-jokerul somatotrop / orchestratorul instinctelor primare / din toamna dezbrăcată / de gheara zilelor / prea scurte / n-a mai rămas / decât cenuşa lutului - /resturi de frunze / galben-cleioase / e tot ce-a mai rămas / din mine.” (Ce-a mai rămas...) E dificil să intri de două ori în aceeaşi stare, la fel cum nu te poţi scălda de două ori în apa aceluiaşi râu. Refacerea stărilor echivaleauză cu reclădirea paradisului năruit, din resturile rămase “în sanctuarul retinei”: “Un câmp de lumânări / răsturnate / cu flacăra / pe mormântul speranţelor / în sanctuarul retinei / cortegiu de nelinişti / se-nalţă-n roşu transparent / în umbra osului occipital.” (***) Versuri aforistice, sentenţe, panseuri şi definiţii se regăsesc în poemele acestui original autor. “Oglinda” – este un astfel de poem aforistic, alcătuit din 3 părţi care urcă în trepte: “Boala de moarte / E ca o oglindă / în care poţi / să-ţi vezi / Lacrimile negre // În timp ce-ţi roteşti / Faţa spre soare / Spatele rămâne / Întotdeauna negru / Atunci n-ai decât / să priveşti / Înăuntrul tău ca-ntr-o fântână / Ochiul de apă / În care îţi vezi / Venirea ta din viitor / În prezent / care îţi strigă / Că ai intrat / Ultimul / În spaţiul / Din spatele destinuluii / Încă netrecut.” Un poem emblematic pentru setea de libertate lăuntrică este „Parcă era ieri...” „Parcă era ieri, Doamne / Când mă zbăteam / Să ies la lumină / Prin apele negre / Sub luna încercănată / Să pun mâna / Pe malul obsesiei / De libertate! / Acolo nu era nimeni / Doar stâncile albe / Şi eu / Un Hristos / care urca / Propria Golgotă / Să ia lumină / După atâta întuneric / Cu palmele / Pline de sânge / Rănit de libertate / Spălat între menhire / Şi botezat / În roua acelei dimineţi / Căutam un fir de iarbă / O creangă de salcie / Nu de măslin / Lăcrimând spre mine. / Lăsam pe malul de clisură / Tot ce aveam / Tot ce iubeam mai mult / Pentru câţi ani / De-acum înainte / Eu nu ştiam / Eu respiram / Cuvântul libertate / În urma mea / Colcăia jegul lipicios / Din întunericul terorii / Eu eram cel părăsit / În libertate / Când El şi-a amintit de mine / O ramură de salcie / Creştea din stâncă / Spre mine evadatul-om / Pe malul de clisură / Plângea celula mea / Şi ţara mea / Când soarele / A dezbrăcat / Purpura ceţii / Am evadat ca om / Din fiinţă.” Faptul că autorul îşi asumă destinul celui plecat este edificator dar această plecare, echivalează, aşa cum mărturiseşte, cu o evadare din propria fiinţă. Nimeni nu a rostit un adevăr mai zguduitor despre condiţia celui care trăieşte în diasporă. Libertatea nu este numai un apanaj al omului. Toate făpturile au o nevoie acerbă de libertate, spune autorul că până şi „Ierburile îngrozite / de spaima furtunii / au ales libertatea / de deasupra norilor.// Din absolut în eternitate / salcâmii şi-au părăsit florile / într-un decor absolut / ce păcat că nu au aripi / să se reîntoarcă în eternitate.” (În foişor). Jocul alternanţelor celor doi termeni: absolut şi eternitate dă măsura întreagă a libertăţii jinduite. Trecerea „din absolut în eternitate” echivalează cu lepădarea de sine, lepădarea de condiţia în care te-ai născut şi ai vieţuit, depăşirea limitelor interioare şi exterioare, păşirea spre o nouă dimensiune a identităţii tale vechi şi doar aripile pot să-ţi slujească pentru reîntoarcerea în eternitate. Este ceea ce subliniază poetul şi într-un alt poem, în crezul poetic formulat astfel: „M-am înălţat / Din existenţă / În devenire” (Salt Creek Beach). Dar ca să ajungi la asemenea performanţă, trebuie să aştepţi mai întâi în purgatoriul, în spaţiul situat „Între disperare şi păcat”. Motivul insuliţelor de argilă între ochiurile de apă, oglindeşte şi el starea de însingurare totală a omului care-şi creează doar iluzia că face parte dintr-un angrenaj concret care se mişcă permanent, în beneficiul celorlalţi. Chintesenţa acestor stări de exasperare existenţială este cuprinsă în doar două versuri care surprind, sintetic, condiţia umană: „Din nou te-am visat / dulce obsesie sinucigaşă” (***). Dar iată ce frumoasă definiţie dă autorul visului: „Cred că visul / este întotdeauna / o realitate ştrangulată / de zorii unei noi dimineţi” (Epilog) – iar de aici decurge următoarea aserţiune lirică: „Iubirea în visare / este întotdeauna / o dragoste eşuată” (***). În final, cu măreţia smereniei, poetul îşi recunoaşte condiţia de creatură: „Treceam pe lângă pangar / Şi luam lumânări / Pentru cei vii / Pentru cei morţi / Lumina lor / Se topea / În ceasul liniştit / Al unei dimineţi desîvârşite / Alături un cerşetor cu barbă / Cu un palton lung de căpătat / Mesteca o pâine albă / Mimând semnul crucii / În faţa lumânărilor aprinse. // Tresar cumplit. / Eram eu, singur / În faţa ta. Doamne”. (Ceasul unei dimineţi). Originar din Banat, colindând tărâmuri necunoscute, poetul Laurian Lodoabă şi-a câştigat deschiderea universală printr-o poezie şi o proză remarcabile care duc mai departe numele de român în cardinalele vânturi.
CEZARINA ADAMESCU
Lacu Sărat, august 2010-Galaţi, 1 decembrie 2010
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL |
|
|
|
Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero: Lucian Hetco (Germania). Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România) Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com |
