|
DESCHIDERI SPRE UNIVERSAL
Un destin pavat cu bune intenţii
O
cronică la romanul „Pianista” al scriitoarei Elfriede Jelinek
Daniel DRAGOMIRESCU
redactor şef al revistei „Adevărul literar din
Vaslui”
Impresii si pareri personale in FORUM
Fără a fi o tradiţionalistă, ci, dimpotrivă,
dovedindu-se o scriitoare animată de un spirit lucid şi ironic, în
stare să surprindă cu fineţe o gamă largă de neajunsuri ale lumii
actuale (automatisme, prejudecăţi, stereotipii), Elfriede Jelinek,
laureată a Premiului Nobel pentru literatură pe anul 2004, scrie o
proză densă, atent stilizată, fără nici un fel de idilism şi
concesii, situată în buna tradiţie a literaturii central-europene de
limbă germană.
Romanul său, Pianista (publicat în limba română anul trecut, la
editura Polirom, în traducerea Norei Iuga) focalizează atenţia pe
destinul unei profesoare de pian, Erika Kohut, fată bătrână de 35
ani, prinsă fără scăpare între dragostea unei mame autoritare,
opresive şi ultraposesive, şi amorul cu care o urmăreşte unul dintre
studenţii ei de la Conservator, Walter Klemmer, un tânăr aparent
ingenuu, novice în ale amorului, dornic să dobândească experienţă de
don juan pe seama unei femei mult mai în vârstă, precum unele
personaje din scrierile lui Balzac. Victimă a mamei sale, care a
împins-o spre un fel de infern existenţial pe un drum pavat cu bune
intenţii, din ambiţia de a scoate din ea o mare muziciană, ceea ce
nu e cazul, Erika reprezintă, în mod paradoxal, un caz de
depersonalizare „în numele muzicii” (aşa cum remarcă un comentator
în „Le Monde”). Ca dovadă că depersonalizarea, eşecul sau ratarea
pot veni şi din direcţia unor cauze mai nobile (la nivel de
intenţii). Fapt este că nesăbuitele ambiţii materne nu coincid deloc
cu predispoziţiile şi cu năzuinţele adevărate ale fiicei, aşa cum,
în unele dintre prozele kafkiene Fiul (Gregor Samsa, Karl Rossman
etc.) intră în conflict ireductibil cu Tatăl, din cauza unor grave
divergenţe de opinii sau de principii Din acest punct de vedere,
Erika apare drept o ipostază feminină a unora dintre eroii kafkieni
şi întreg romanul se dezvoltă pe un fundal care nu este străin de o
percepţie a lumii de tip existenţialist. Sau din care păstrează, cel
puţin, unele ecouri. Menajul Erikăi cu bătrâna şi decrepita sa mamă,
relaţia dintre profesoara de pian şi elevul ei, relaţiile eroinei cu
lumea în general – toate aceste forme de manifestare ale existenţei,
atent urmărite şi analizate de scriitoare, sunt guvernate într-o
măsură sau alta de absurd.
Evoluţia idilei dintre fata bătrână, care ascunde secretul inavuabil
al unor porniri sado-masochiste, potrivite precum nuca-n perete cu
statutul ei onorabil de muziciană, şi tânărul Walter Klemmer este
surprinsă în ipostaze neortodoxe, care ies complet din tiparul comun
şi consacrat al poveştilor de dragoste. Memorabil, prin stilul
parodic-grotesc, ca şi prin valorificarea savantă a detaliilor,
transpuse într-un limbaj savuros, de tip rabelaisian (punct forte al
acestei scriitoare), este episodul „cuceririi” Erikăi de către
adoratorul ei. Dacă la Shakespeare, spre exemplu, Romeo îşi
mărturiseşte pasiunea pentru Julieta într-un cadru poetic şi serafic
(scena balconului), în romanul de faţă studentul îşi declară marea
pasiune pentru profesoara sa de pian în mod pragmatic şi prozaic, în
cadrul oferit de… cabinele de toaletă ale instituţiei de învăţământ
pe care o frecventează:
„Walter Klemmer o scoate pe Erika din cabina WC-ului. O smuceşte.
Pentru introducere, îi aplică un sărut lung pe gură, a cărui
scadenţă a trecut de mult. Îi roade buzele şi îi sondează cu limba
adâncul gâtului. După o întrebuinţare îndelungată şi epuizantă, îşi
retrage limba şi pronunţă cu acest prilej numele Erikăi. Investeşte
un volum de muncă în această bucată de femeie. Îi umblă pe sub fustă
şi ştie că a făcut, în sfârşit, un mare pas înainte” (p. 173).
Sinuoasa relaţie amoroasă atinge apogeul în partea a doua a cărţii,
în episodul în care Erika îl aduce, contra voinţei materne, pe
student în casa părintească. Aici distinsa muziciană cu porniri
perverse îi face inocentului curtezan un amănunţit instructaj în
privinţa torturilor la care doreşte să fie supusă, desfăşurând un
vast imaginar al violenţelor fizice în numele lui Eros:
„Leagă-mi cu o frânghie tare gleznele picioarelor (…) Ai putea, mă
rog, şi să mă pui în picioare în faţa ta, dreaptă ca o coloană cu
căluşul în gură şi legată fedeleş. Atunci ţi-aş mulţumi din tot
sufletul. Prinde-mi, te rog, braţele în curele de piele…” etc. etc.
(p. 219)
Şocat de exigenţele Erikăi, amantul de ocazie capotează. Bine redate
sunt în acest episod interferenţele dintre ceea ce se petrece în
camera Erikăi şi reacţiile furibunde ale mamei, blocate într-o
încăpere învecinată, prin recurgerea inspirată la tehnica
contrapunctului:
„Ulterior o întreabă din nou: şi ce am eu din asta? Apoi râde.
Televizorul pârâie. Uşa e închisă. Erika tace. Mama râde. Klemmer
zgârie. Uşa scârţâie. Televizorul e închis. Erika este” (p. 218).
Într-un stil lapidar şi foarte expresiv, de multe ori aforistic,
autoarea surprinde esenţa unui personaj, a unei situaţii, a unor
stări de lucruri cu caracter general. Astfel, protagonista este
definită prin ceea ce o diferenţiază de lumea comună (dar nu în sens
pozitiv): „Unii vor să atragă atenţia cu orice preţ. Erika nu. Unii
fac semne. Erika nu (…) Ei ştiu ce vor. Erika nu” (p. 91). Relaţia
fiicei cu bătrâna ei mamă, marcată permanent de fricţiuni, dispute
şi conflicte violente, este un adevărat infern, descris însă la
modul tragicomic. Cum se vede, o temă înaltă a literaturii
universale, dragostea reciprocă dintre mamă şi progenitura căreia
i-a dat viaţă, este tratată aici cu mult scepticism şi cu maximă
ironie. Dar nu fără justificare. În acest caz este vorba de drama
unei persoane care nu poate să se emancipeze nici la vârsta
maturităţii de sub greaua tutelă maternă. Relevabil este şi modul în
care diversele voci narative – a mamei, a fiicei, a iubitului, a
naratorului însuşi – se interferează sau se succed într-o dinamică
permanentă, conturând o perspectivă complexă asupra problematicii şi
a faptelor înfăţişate. Contestabile pot fi aprecierile scriitoarei
despre sistemul de învăţământ muzical austriac, care se bucură,
totuşi, de o solidă reputaţie în Europa şi în lume (şi nu fără
motive bine întemeiate). La fel, ironia corozivă (de sorginte
feministă) cu care sunt priviţi în genere bărbaţii în această carte
poate deranja sensibilităţile şi orgoliile masculine (ceea ce se
întâmplă şi în cazul scriitoarei noastre, H. P. Bengescu). Deranjant
poate fi şi modul în care recenta laureată a Premiului Nobel îşi
încondeiază ţara şi pe propriii compatrioţi, prezentaţi undeva, nici
mai mult nici mai puţin, drept „nişte barbari îmbuibaţi, într-o ţară
în care cultura e dominată de barbarie” (p. 70). Este, însă, dreptul
oricărui autor de literatură şi al oricărui artist (în general) de a
nu linguşi orgoliile naţionale, dacă socoteşte că nu merită să facă
acest lucru. În definitiv, a denunţa tarele naţiunii din care faci
parte poate fi o dovadă de patriotism tot atât de valabilă ca şi
aceea de a scrie un lung poem închinat ţării de baştină sau de a
dedica un panegiric pios cine ştie cărei ilustre personalităţi din
istoria naţională.
Daniel DRAGOMIRESCU
DATE BIOGRAFICE
Născut în Bucureşti, la 12 aprilie 1952.
Licenţiat al Facultăţii de Litere (Universitatea din Bucureşti).
Profesor de liceu şi redactor şef al revistei „Adevărul literar din
Vaslui”. Prozator, critic şi istoric literar.
A publicat următoarele lucrări: „Cel din
urmă rapsod şi alte povestiri” (Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2002),
„Liviu Rebreanu. Romancierul şi lumea sa” (Ed. Sedcom Libris, Iaşi,
2002), „Nimic nou după Cortina de Fier” / roman (Ed. Junimea, Iaşi,
2003), „Coordonate ale prozei româneşti” (Ed. Junimea, Iaşi, 2003),
„Deşertul roşu” / roman (Ed. Timpul, Iaşi, 2004), „Întunecatul
noiembrie” / roman (Ed. Junimea, Iaşi, 2005). În prezent lucrează la
romanul „Zodia secerei”, care va apărea în cursul anului 2006.
.Proiectează, de asemenea, o monografie dedicată lui Şerban
Cioculescu.
Romanele sale, de factură
transmodernistă, „propun o viziune de ansamblu asupra epocii
totalitare, prin urmărirea unor destine individuale şi prin
îmbinarea ficţiunii literare cu realitatea istorică, într-o manieră
estetică urmărind să restituie romanului ce este al romanului:
primatul epicului de esenţă realistă, dublat de revelarea
resorturilor psihologice care guvernează comportamentul uman”
(prezentare pe coperta a patra a romanului „Întunecatul noiembrie”).
Colaborări cu proză, eseuri, critică şi istorie literară la „România
literară”, „Convorbiri literare”, „Argeş”, „Bucovina literară”,
„Cronica”, „Ateneu”, „Adevărul literar şi artistic”, „Oglinda
literară”, „Ardealul literar” etc. În străinătate prozele sale au
fost publicate în revistele „The Word of Truth” (Edmonton, Canada)
şi „Gracious Light” (New York, USA).
Referinţe critice în „România literară”
(nr. 9/martie 2004, nr. 47/decembrie 2004, nr. 41/oct. 2005),
„Convorbiri literare” (nr. 7/iulie 2003), „Tribuna” (nr. 57/ianuarie
2005), „Dacia literară” (nr. 53/2004), „România liberă” (nr. 4023/14
iulie 2003), „Oglinda literară” (nr.24/decembrie 2003) etc. Pe
Internet o parte din textele sale pot fi consultate pe site-urile
publicaţiilor „România literară”, „Convorbiri literare”, „Oglinda
literară, „Argeş”, "Agero" etc. De asemenea, informaţii în legătură
cu autorul şi cu scrierile sale pot fi regăsite şi pe alte site-uri,
precum: Biblio-Phil, Sedcom Libris, Centrul Cultural Piteşti, K & S
Neueeingange/Vorankundigungen Rumanien Aprilie 2003 etc.
|
