O primă determinare genetică este cea care adie din mişca­rea de zi cu zi a vieţii omului. Scepticul Emil Cioran, într-un ceas dificil pentru sine, în 1960, a avut ideea să atace “litera­tura utopică”, să-i consulte “capodoperele”, să se pătrundă de ele şi să le savureze. Şi imediat a trebuit să precizeze că “această literatură respingătoare e plină de învăţăminte şi că, cercetând-o, nu-ţi pierzi timpul chiar de pomană”. Determina­rea acesteia o plasează în chiar primul strat, mişcător şi coti­dian al socialului: “mizeria e marele reazem al utopistului, materia primă a operei sale, substanţa ce-i hrăneşte gândirea, norocul obsesiilor sale. (…) Când n-ai un ban în buzunar, te vânzoleşti, baţi câmpii, visezi s-ajungi stăpânul a tot şi a toate. Şi totul, cât timp durează fierbinţeala, îţi aparţine cu adevărat, eşti geamănul lui Dumnezeu, dar nimeni nu-şi dă seama de asta, nici Dumnezeu şi nici măcar tu însuţi” (Istorie şi utopie, Ed. Humanitas, Buc., 1992, pp. 97, 98, 99). Corelaţia ţine, nu­mai că sub ea trebuie văzut cum se ţes altele, din ce în ce mai greu de sesizat şi cu o forţă în creştere fără putinţă de stăvilit. De ce o fi scris Politeia (Republica) Platon!? Sau monumen­tala De Civitate Dei (Despre Cetatea lui Dumnezeu), Sfântul Augustin!? Greu de răspuns, trebuie să jertfeşti o viaţă, şi încă ceva, pentru a putea ieşi din umbra acestor mari construcţii omeneşti şi a le admira fireasca şi nefireasca lor lumină. Fatală ispită!

Luată la primele nivele, corelaţia îşi arată partea de sfâşiere din creator, mişcarea compensatoare ce pune mecanismele în slujba construcţiei unei realităţi ce pare, faţă de cea nemijlocită, răsfrântă şi îndreptată în oglindă. Din zbaterile şi răsturnările Renaşterii s-a născut o literatură utopică, folosită în dispreţui­rea Evului Mediu, însă ea este rezultatul unor suferinţe şi de­cepţii ale creatorilor în confruntarea cu vârtejul realităţii în care au fost prinşi şi aruncaţi în lături. Unii sunt reprezentanţi direct ai puterii religioase cu valorile ei aflate în disjuncţie, din zona catolicismului papal, alţii vin din partea puterii de stat şi poli­tice intrată în coliziune cu una din opţiunile religioase, din spa­ţiul insular, britanic. Asupra lor ajunge să planeze umbra Tur­nului, de oriunde ar fi, grea ca o piatră tombală. De sub această piatră izvorăsc utopiile. Omul de stat englez, avocatul Thomas Morus (1478-1535), care şi-a câştigat reputaţia de erudit uma­nist, ocupând mai multe funcţii publice, inclusiv pe cea de Lord Cancelar (1529-1532), a refuzat în a-l recunoaşte pe Henric al VIII-lea drept cap al Bisericii Angliei şi în disputa teologică a rămas de partea catolicismului. Drept urmare, cariera sa poli­tică se încheie în Turnul Londrei, unde este închis în aprilie 1535, împreună cu episcopul John Fisher, care îşi păstrase fi­delitatea faţă de papă, şi executat (după episcop, 22 iunie), la 6 iulie 1535. Termenul de “utopie” vine de la faimoasa sa operă Utopia (gr. “niciun loc”, dar şi eu topos – “loc fericit”), scrisă în 1515, prin care el desemna un popor ce trăia într-o insulă ideală şi imaginară, unde sistemul politic a exclus proprietatea privată şi a acceptat un comunalism biblic şi o absolută tole­ranţă religioasă. Este vădit că romanul său utopic a crescut la umbra şi din teama Turnului Londrei, că este provocator şi po­lemic.

În spaţiul catolic, călugărul dominican, Tommaso Campa­nella (1568-1639), poet şi filosof, scrie lucrarea Filosofia de­mocraţiei prin simţuri şi, în consecinţă, este închis în 1599, în beciurile Inchiziţiei, şi torturat vreme de 27 de ani (va muri la câţiva ani după scăparea din gheara papală). În aceste condiţii scrie Cetatea Soarelui (şi Poezii Filosofice), în care proiectează o societate solariană, fără proprietate privată, bazată pe o cu­noaştere experimentală şi pe o valorificare a simţurilor şi sen­sibilităţii umane, desfăşurată pe cercuri şi “brâie” precum Pa­radisul dantesc. Din trupul torturat al călugărului în beciurile Inchiziţiei şi din umbra acestora au înflorit simţurile şi o lume scăldată în lumina soarelui. În miezul liniştit al candorii se zbate, de fapt, tâlcul polemic faţă de cei ce-au despărţit tărâmul promis şi fericirea de actul mântuirii.

Între reprezentanţii celor două puteri se întinde spaţiul mij­locitor unde acestea se ating, se limitează şi delimitează, asumându-şi fiecare diferenţa. Este spaţiul germanic, unde Re­forma produce spectaculare răsturnări. Conţinutul religiei creş­tine se interiorizează şi, în acelaşi timp, purtătorul său, omul, încearcă să recupereze acea lume exterioară, a sentimentelor şi naturii sale, pe care evul mediu o pierduse prin separare şi go­lire de sens. Din procesul acestei încercări de conciliere a celor două conţinuturi, de “dincolo” şi “dincoace”, ţâşneşte luthera­nismul, apoi protestantismul. Iar sub ele, ca un miceliu, se în­tind stranii desfăşurări de corelaţii alchimiste. Se produce o re­vigorare a acestora, ca urmare a diminuării fricii de temniţa pa­pală şi ca posibilitate a refacerii legăturilor cu cultura precreş­tină, alexandrină, pitagoreică şi egipteană. Fără să atingem ex­trapolările (ce se petrec în orice refacere), să spunem doar că prin ţesătura alchimiei înfloresc “alesături” precum masoneria, ori rosicrucianismul. Laboratorului de experimentare alchi­mistă i se adaugă altul de proiecţie teoretică; creuzetul se interiorizează şi generează proiecţii cu pretenţii de renovatio a omului şi lumii. La începutul secolului al XVII-lea, pastorul Johann Valentin Andreae (1586-1642) publică trei texte fon­datoare ale rosicrucianismului, Fama Fraternitatis, Confessio Fraternitatis şi Hochzeit Christiani Rosencreutz anno 1459 (1614, 1615 şi 1616). Ele au stârnit interes, atât prin conţinutul hermetico-alchimic de refacere a legăturilor cu misterioase şi uitate preocupări din antichitate, cât şi prin descătuşarea omu­lui Renaşterii, cuprins de pofta de a călca prin lume cu încălţări fermecate. În prima scriere se prezintă viaţa lui Christian Rosencreutz; în a doua, starea lumii şi a confreriei, cu urgenţa unui program reformator; şi în a treia – care se desfăşoară ca o utopie – călătoria lui Christian cu participarea la cununia regală şi întoarcerea de la aceasta, în cuvintele titlului, nunta chimică a lui Christian Rosencreutz. Dar această direcţie, în pofida efervescenţei, se prezervă în propria-i umbră din subterana spi­ritului. “Alchimia” ei influenţează, iar prin luminările făcute de C. G. Jung, i se văd şi determinările.

Un menhir britanic este lordul Bacon, baron de Verulam, conte de St. Alban “acest conducător al oricărei filosofii a ex­perienţei”, cum zice Hegel, aşezându-l la începutul filosofiei moderne în ale sale Prelegeri de istorie a filosofiei, vol. II (trad. D. D. Roşca, Ed. Academiei RPR, 1964, pp. 363-377). Francis Bacon s-a născut în 22 ianuarie 1561 la Londra, fiu al Annei şi al lui Sir Nicholas Bacon, ce deţinea importanta func­ţie de Lord Păstrător al Sigilului. Fiul îi va urma, făcând carieră mare. Studiază în latină, după uzanţa timpului, la Trinity Col­lege Cambridge, apoi avocatura la Gray’s Inn şi în 1582 devine avocat. Între timp, în 1579 îi moare tatăl, în 1581 este ales în Parlament şi în 1591 intră în graţiile lordului Essex, devenindu-i sfetnic. În 1597 publică prima ediţie a Eseurilor (completată cu alte eseuri în 1612 şi în 1625). În 1603 ajunge Procuror Ge­neral al Coroanei, ca în anul următor, când lordul Esses cade în dizgraţia reginei Elisabeta I, el să-şi dea concursul în urmărirea judiciară a protectorului său, pătându-şi astfel numele de lipsă de lealitate. Totuşi, nu a fost niciodată în graţiile reginei, încât sub Iacob I, căruia îi dedică scrierea The Advancement of Learning (Propăşirea ştiinţelor) (1605), ajunge în cele mai importante posturi administrative ale statului, ocupând în 1617 scaunul, cândva al tatălui său, de Lord Păstrător al Sigilului, şi în 1618 pe cel de Cancelar al Angliei. După anterioara De sapientia veterum (1609), publică Novum Organum sub ti­tlul marelui său proiect Instauratio Magna (1620). În 1621 este pus sub urmărire pentru primire de mită din partea litigan­ţilor. Se spune că era o practică a timpului, etica profesiei jude­cătoreşti fiind destul de laxă. Este condamnat la o amendă de 4.000 de lire sterline şi la detenţie în Turnul Londrei. Sentinţa, lăsată la aprecierea regelui, se execută parţial: nu plăteşte amenda, stă în Turn doar patru zile, însă pierde dreptul de a mai deţine funcţii publice, fiind obligat să părăsească Londra. Se retrage la proprietatea sa, la castelul de la Gorhambury şi, în pofida dificultăţilor, se ocupă numai cu ştiinţele, scriind la straniul proiect, Sylva Sylvarum, or a Natural History in Ten Centuries. Încetează din viaţă la 9 aprilie 1626, la Londra, datorită răcelii contractate în încercarea experimentală de con­servare a unei găini, îndopând-o cu zăpadă. New Atlantis (Noua Atlantidă) este cuprinsă de William Rawley, fostul său secretar şi capelan, în vastul proiect de istorie naturală, Sylva Sylvarum, publicat postum, în 1626.

2. Bacon este angajat în treburile zilnice, are apetitul faptei şi simţul prezentului cu stările sale. Totul cade sub observaţie şi experienţă, intelectul trebuie să măsoare şi să ofere stăpâni­rea asupra fenomenelor şi forţelor naturii. Nu domeniul raţiu­nii, ci al realităţii contează. Este tendinţa epocii să se îndrepte spre cele exterioare, iar Bacon se află în miezul ei, în chiar lo­cul de unde se iau decizii, de unde se vede cum se ordonează faptele şi lucrurile, uneori şi vieţile oamenilor. Fără să uite să dea lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, el se decide să-i dea cezarului ce este al cezarului şi duce filosofia în direcţia practică. Spiritul trebuie să prelucreze şi lumea empirică, o la­tură ce-i opune rezistenţă şi prin care se determină şi se dez­voltă. Aici se înscrie contribuţia filosofiei baconiene. Pe calea aceasta, a cercetării fenomenelor sensibile, a lumescului şi uti­lităţii, filosofia este de reînceput. În epistola-dedicaţie care pre­faţează Noul Organon, el vorbeşte despre o reformă a cu­noaşterii şi o reconsiderare metodică a ştiinţelor, o reinstaurare “universală a tuturor artelor şi ştiinţelor”, pornind de la fun­damente (cum de altfel o spune chiar titlul proiectului Instauratio Magna). În prima parte a proiectului, în De augmentis scientiarum, clasifică ştiinţele după deosebirile dintre facultăţile psihice: ştiinţe ale memoriei, ale imaginaţiei şi ale raţiunii. Cu Noul Organon schimbă accentul de pe deduc­ţia cu silogismele ei, care ajunsese la sterilitate, pe inducţie, căutând să-i depăşească acesteia simpla enumerare. Din aproape în aproape, ajunge la legi cu un grad sporit de genera­lizare, putând metodic să precizeze conţinutul ştiinţelor. Fi­reşte, din impasul enumerării inductive nu a putut nimeni să iasă. La fel, lasă de o parte cercetarea teologică a naturii cu ca­uzele finale, îndreptându-se spre cauzele eficiente, făcând din aceasta o cercetare mai generală. Este celebră tentaţia de repu­diere a preconcepţiilor, a ceea ce el a desemnat ca fiind “idoli”: “idolii tribului”, preconcepţiile proprii firii omului în raport cu fenomenele naturii; “idolii peşterii”, prejudecăţile personale; “idolii forului” dificultăţile generate de limbaj; “idolii teatru­lui”, vechile forme şi sisteme de gândire anchilozate; “idolii şcolilor”, prejudecăţile transmise prin obişnuinţă şi şcoală în locul cercetării şi judecăţilor vii. La aceştia am putea adăuga, nu departe de sensul Noii Antlantide, “idolii utopiilor”. O altă tentativă împotriva “idolilor” o va face Friedrich Nietzsche, prin Amurgul idolilor, în 1888.

În prefaţa la Instauratio Magna, Bacon precizează cele şase “părţi” (volume) ale proiectului său de reformare a cu­noaşterii moştenite, dar nu a putut să-l ducă până la capăt, timpul propriu şi forţele, poate, fiindu-i împotrivă. Francis Ba­con face parte din familia marilor spirite moderne a căror operă cuprinde în sine definitoriu imposibilitatea terminării, adică exigenţa infinităţii. Acest ambiţios proiect de instaurare a cu­noaşterii presupune, aidoma, şi o transformare a subiectului cunoscător. Noii cunoaşteri i se adaugă şi un nou cunoscător. Iar Bacon crede că epoca este în faza acestor omologii, că filo­sofia a ajuns într-un “timp privilegiat” al reformei şi reformă­rilor, că intelectul omului este supus unui proces de “vinde­care” după cădere, că acelor facultăţi intelectuale li se pot adă­uga cele de natură creştină, ale “carităţii”, că trebuie să existe o simultaneitate între cunoaşterea naturii şi automodelarea mo­rală a omului. Şi, de la o asemenea altitudine, el ajunge în faţa unui proiect ce atinge anteic realitatea. Marea instaurare se re­alizează în măsura în care cei mai avansaţi în cunoaştere, inte­lectele cele mai sclipitoare se unesc într-o “frăţie”, oarecum după model monastic, în jurul unui proiect comun. În explica­tivul Cuvânt către cititor la Noua Atlantidă, definindu-i “sco­pul” şi intenţia de proiect, W. Rawley spune: “Această fabulă a fost născocită de Înălţimea Sa cu scopul de a putea astfel înfă­ţişa modelul sau alcătuirea unui colegiu instituit pentru inter­pretarea naturii şi pentru realizarea unor mari şi minunate lu­crări, spre folosul oamenilor, sub numele de Casa lui Solo­mon, sau Colegiul lucrărilor celor şase zile. De fapt, până în acest punct a reuşit să ajungă Înălţimea Sa, terminând această parte. Desigur, modelul este mult mai vast şi mult prea măreţ pentru a putea fi imitat în toate privinţele, chiar şi în acelea care stau în puterea omului. Domnia sa plănuia, de asemenea, să includă în această fabulă şi un model al legilor celui mai bun stat posibil, adică un model de republică” (Francis Bacon, Noua Atlantidă, Ed. Nemira, Buc., 2007, p. 85). Iar Dana Jalobeanu, în Studiul introductiv, la această traducere în ro­mână, adaugă: “Această imagine a comunităţii intelectuale, a frăţiei «naturale» între cei aflaţi pe drumul înţelepciunii, nu­miţi uneori «fii ai cunoaşterii», pare să fie una dintre constan­tele proiectului de reformă a cunoaşterii. Marea instaurare depinde de formarea unei «frăţii a luminii», a unui «consiliu de administrare a cunoaşterii», a unei organizaţii internaţio­nale de tipul ordinelor religioase… sau a Casei lui Solomon” (op. cit., p. 40). Marea instaurare a cunoaşterii a solicitat un proiect, pe care Bacon şi l-a dorit transformat în realitate, în politică de stat.

Partea utopică este partea de deziderat. “Casei lui Solomon” din Noua Atlantidă îi răspunde Societatea Regală, iar mai târ­ziu, ori de câte ori cunoaşterea vrea să se ia în stăpânire, ideea unui asemănător proiect apare la orizont. Să amintim aici ple­doaria pentru un proiect comun în fizica teoretică făcută de fi­zicianul pachistanez Abdus Salam, laureat al Premiului Nobel, prin conferinţa Cooperarea internaţională în ştiinţele fizice, ţinută în faţa Comitetului pentru ştiinţă şi astronautică al Came­rei Reprezentanţilor a S.U.A., la consfătuirea din 26-28 ianua­rie 1971. Pentru frumuseţea scrisorii invocate de el, a lui Harun al-Raşid, califul din Bagdad, către Leon Armeanul, împărat al Bizanţului, să transcriem câteva rânduri: “…Află că Profetul Islamului (…) ne-a lăsat nouă, Urmaşilor săi, două misiuni sa­cre: dobândirea de cunoştinţe şi răspândirea lor. Profetul (…) ne-a învăţat că ştiinţa este moştenirea pe care trebuie s-o îm­partă întreaga Omenire. (…) Am poruncit aşadar să se ridice un observator pe tărâmurile Siriei, la Tadmor, pentru a stabili înclinaţia eclipticei şi a compune tabele ale mişcării planete­lor, cu scopul calculării dimensiunilor pământului. (…) …lasă-i liberi pe acei dintre astronomii voştri care au dorinţa să vină la Tadmor; ei vor găsi porţile larg deschise şi vor fi bineveniţi. Acest loc, adevărat templu al învăţăturii, trebuie să rămână sacru şi inviolabil. Ca dovadă că vrem să vă împărtăşim cu­noştinţele, îţi trimitem o lucrare nouă din Ştiinţele Matematicii, compusă la curtea noastră de robul lui Allah, Abu Abdalla Musa al-Horezmi. Lucrearea descrie un nou drum pe care l-a creat el în matematică şi pe care îl numeşte Algebră”. Leon i-a trimis, în schimb, manuscrise greceşti, fiindcă astronomi nu avea, căci “stadiul cunoştiinţelor de matematică nu depăşea textele consacrate folosirii abacului”, subliniază fizicianul contemporan (Ştiinţa bun al întregii omeniri, Ed. Politică, Buc., 1988, pp. 49-50). Să mai adăugăm, ca realităţi: Institutul Unificat de Cercetări Nucleare de la Dubna, un oraş al cerce­tătorilor la nord de Moscova, organizat în 1956, de 18 state-membre şi 5 membri asociaţi; ori, mai recent, Centrul de Ex­ce­lenţă de Cercetări Nucleare în Europa (CERN), de lângă Ge­neva.

Francis Bacon, scăpat de Turnul Londrei şi retras la castelul său de la Gorhambury, trece cu toate forţele în domeniul filoso­fiei ştiinţelor naturale. Scrie şi publică: Historia naturalis et experimentalis (1622), Historia Vitae et Mortis (1623), Hisoria Densi et Rari (1623, rămasă postum); se îngrijeşte de posteritate prin masivul volum De dignitate et augmentis scientiarum (1623). Cele mai multe dintre scrieri sunt părţi din Sylva Sylvarum, din marele său proiect de reformă a cunoaşte­rii. Noua Atlantidă pare un apendice epic la acesta, prezen­tând, prin intermediul scrierilor de peregrinare, o insulă izolată şi neştiută, în care este organizată o societate tehnocratică, ba­zată pe ştiinţele experimentale. Un echipaj de marinari euro­peni pleacă din Peru spre China şi Japonia şi rătăcesc preţ un an întreg prin Mările Sudului, până ajung să se salveze pe o in­sulă necunoscută Bensalem (nume rezonând cu Ierusalim). Sunt primiţi de locuitorii acestei insule după ce sunt verificaţi din punct de vedere al carităţii şi se supun unor jurăminte. Li se oferă găzduire în Casa Străinilor, după care li se dezvăluie treptat şi parţial secrete din felul de organizare şi funcţionare a insulei. Dintr-o parte, creşte curiozitatea, se ajunge la mirare şi se avansează pe treptele descoperirilor şi cunoaşterii; din cea­laltă parte, se luminează fenomen după fenomen civilizaţia, armonioasă şi superioară celei europene, prezentându-se modul de viaţă şi de organizare al bensalemienilor, implicaţi în cu­noaştere. Descrierea, prin fastuoasa ei ornare, pare a aminti de scrieri ezoterice, de manifeste rozicruciene, numai că viziunea lui Bacon este a unei cunoaşteri experimentale şi inductive, orice idee îşi are rădăcina în humusul realităţii şi se verifică, fortificându-se, prin eficacitate. Ştiinţa înseamnă putere (Knowledge is power) şi ar fi trebuit să adauge lumină, având în vedere organizarea, funcţia şi preocupările “elitei” de pe această fictivă Atlantidă. Gabriel Liiceanu are dreptate să con­sidere acest “fragment” de roman “o alegorie a luminii descăr­cată de conotaţiile misticii medievale” (Un gând despre Ba­con, în Încercare în politropia omului şi a culturii, Ed. Car­tea Românească, Buc., 1981, p. 243). Ştiinţa cu puterea şi lu­mina sa este scopul vieţii acestor locuitori din Bensalem; ea determină modul de viaţă şi ierarhia bensalemienilor, fiindcă Bacon crede – sau doreşte – că în rezolvarea corectă a raportu­rilor omului cu natura consistă secretul relaţiilor sociale dintre oameni. În acest sens, specialitatea şi situarea pe treptele de cercetare a fiecăruia sunt desemnate prin metafore derivate din termenul de lumină sau constituite în jurul acestuia (“negustori de lumină”, “lămpile”). Însă în situarea ştiinţei ca scop – se poate formula şi întrebare: ce loc i se asigură valorii morale, eticii şi credinţei? Bensalemienii au fost creştinaţi prin revela­ţie. Bacon numeşte felul acestei organizări Casa lui Solomon, cu trimitere clară la strălucirea templului şi înţelepciunii cele­brului Împărat. Templul lui Solomon, Casa Domnului, a rămas în realitatea memorială a lumii ca fiind imaginea Templului Divin, întocmit după Cuvântul Domnului. Ridicarea sa a durat şapte ani, din anul patru sute optzeci după ieşirea fiilor lui Is­rael din ţara Faraonilor şi din al patrulea an al domniei lui So­lomon, până în anul al unsprezecelea al domniei acestuia. Templul s-a ridicat “potrivit cu planurile întocmite” (1.Împ., 6, 38). Imaginea acestuia vrea Bacon s-o reconstituie în proiecţia sa din Noua Atlantidă. Şi va lega arborele cunoaşterii de arbo­rele vieţii.

3. Bacon pare a fi împins filosofia pe o cale separată de te­ologie, deşi considera că existenţa lui Dumnezeu poate fi de­monstrată raţional. De fapt, teologia de care se separa îşi pier­duse din conţinut, se sfâşiase în lăuntru şi participa fără suflu la mişcarea spiritului. Noua Atlantidă este integrată în marele proiect de instaurare a lumii, venind cu corolarul său teologic. Ea dă, pe de o parte, imaginea celor implicaţi în interpretarea naturii, luminând modul de interpretare a datelor şi fenome­nelor naturii, a faptelor omeneşti, felul de organizare al inter­preţilor naturii pe trepte şi “funcţii” şi scopul interpretării; iar pe de altă parte, prezintă modalitatea teologică şi de vieţuire pentru împlinirea interpretării naturii. Divinitatea rămâne în putinţa omului de demonstrat prin raţiune şi de cuprins prin revelaţie.

Prima parte stă sub umbra şi fructul pomului cunoaşterii. Pentru realizarea de mari şi minunate lucrări în folosul oame­nilor, în Noua Atlantidă s-a constituit Colegiul lucrărilor ce­lor şase zile sub numele de Casa lui Solomon. Tentativa lui Bacon, a marii instaurări a lumii, presupune o distincţie între cunoaştere şi interpretare, una având ca obiect divinitatea, cealaltă natura şi acţiunile umane. Prima se poate împlini în orizontul absolutului; cea de-a doua urmează calea orizonturi­lor relative, a desfăşurărilor şi aproximărilor succesive, prin in­ducţie şi puncte de vedere, prin interpretări – cuprinderea obi­ectului rămânând continuu în fază de incompletitudine, iar obi­ectul în stare încă de cunoscut. Cât de aproape şi în rezonanţă este Bacon cu ceea ce au formulat fizicienii din urmă, precum Heisenberg cu acele “relaţii de indeterminare” în raportul su­biect-obiect din abisul fizicii cuantice, ori cu certitudinile şi in­certitudinile lui Louis de Broglie! Omul modern al lui Bacon, bensalemianul, este conştient că poartă lumina dată, că este doar mijlocitor al acesteia întru interpretarea naturii, că el tre­buie să repete crearea (instaurarea) lumii după modelul divin şi, în acelaşi timp, că actul său de instaurare nu poate fi decât mare şi secund, adică de repetare a gestului divin prin inter­pretare şi purtare a luminii asupra celor făcute. În aceasta con­sistă acţiunea sa înţeleaptă, putinţa de a face parte din Colegiul lucrărilor celor şase zile, şi de a se afla pe o anumită treaptă în Casa lui Solomon. Se repetă creaţia la nivelul omului şi, toc­mai prin aceasta, omul are putinţa de a instaura marele templu al înţeleptului Împărat. Aceşti interpreţi ai naturii se supun le­gilor religioasei case a înţelepciunii, unde religia au primit-o prin revelaţie. Darea crucii şi a luminii ei deasupra apelor mării seamănă cu darea tablelor lui Moise şi arămirea feţei, în ceea ce priveşte concreteţea simbolului.

Casa lui Solomon este păstrătoarea revelaţiei divine şi, totodată, are misiunea de a răspândi lumina, de a o negustori, cum se zice în text. Este şi aici un tâlc, se acţionează ca într-un târg, cu legea cererii şi ofertei, unde lumina nu poate fi dată de­cât celui care o solicită, care are nevoie de ea, care este un vas gol sau mai puţin plin, un om necuprins de trufie, sărac cu du­hul, cum s-a zis în Evanghelii. Că aceşti “negustori de lu­mină” umblă prin lume, răspândind-o, fără să fie văzuţi, ţine de modul subtil de pătrundere a lumini şi înţelepciunii în om, iar acţiunea de adunare de noi cunoştinţe din lume aparţine actului prin care acestea se împlinesc. Formulând oarecum metaforic, toate adunările de fapte şi date cu nesfârşitul inducţiilor sfâr­şesc în Casa lui Solomon, aşezându-se sub particulare legi în speranţa atingerii luminii de sub cupola universală a templului. Dar, privind modul de organizare, să lăsăm cuvânt, în rezu­mare, şi acelui Părinte, sosit în vizită, către alesul dintre euro­peni: “…Fiule, pentru a-ţi face cunoscută adevărata organi­zare a Casei lui Solomon, voi vorbi astfel: îţi voi dezvălui mai întâi care este scopul instituţiei noastre. Îţi voi spune apoi ce instrumente şi metode deţinem pentru a ne duce misiunea până la capăt. În al treilea rând, îţi voi dezvălui ce sarcini şi misiuni au membrii frăţiei noastre. Şi, în sfârşit, îţi voi descrie regulile şi riturile pe care le respectăm. Scopul instituţiei noastre este cunoaşterea cauzelor şi a mişcărilor nevăzute ale lucrurilor, lărgirea graniţelor stăpânirii omeneşti, cu scopul împlinirii tuturor lucrurilor posibile”. După ampla enumerare de operaţii şi instrumente, de mijloace şi “bogăţii ale Casei lui Solomon”, îi prezintă “organigrama” cu funcţiile “fraţilor”: doisprezece “negustori de lumină”, care călătoresc “nevăzuţi” prin lume; trei “prăduitori”, care “colecţionează experimentele pe care le găsesc prin cărţi”; trei “oameni ai misterelor”, care adună ex­perimentele din ştiinţe şi arte; trei “pionieri” sau “mineri”, care le încearcă; trei “compilatori”, care le organizează; şi alţi trei ”înzestrători” sau ”binefăcători”, care le încearcă pentru fo­loase practice. Urmează “lămpile”, care sunt “capabile să arunce o nouă lumină, de a pătrunde mai adânc în natură”; alţi trei “inoculatori”, care experimentează, şi, în fine, cei care ex­trag legile, formulând axiome şi aforisme, “interpreţii naturii”. Există şi galerii unde se păstrează cele mai rare şi importante invenţii şi sunt expuse statuile “tuturor inventatorilor impor­tanţi” (op. cit., pp. 140-157).

Privind a doua parte, modalitatea de vieţuire, se cuvine adusă în lumină procesiunea Sărbătoarea Familiei, ce a părut, pentru comentatori, un episod straniu, fără legătură cu întregul. Ea este chiar temeiul şi scopul întregii demonstraţii baconiene, fără nici o legătură cu excrescenţe ezoterice crescute pe trun­chiul raţiunii şi al spiritului. Interpretarea naturii este doar un mijloc al Marii Instaurări a lumii şi, fireşte, a omului. După ce omul a mâncat din fructul oprit din pomul cunoaşterii din sfânta grădină a Edenului, a alunecat în mijlocul lucrurilor, delimitându-le, determinându-le şi, prin actele sale, s-a deschis interpretării naturii, spre a folosi cuvintele proiectului baco­nian, alegerii între bine şi rău, însă cu preţul pierderii vieţii veşnice. Fără să ştie cum a ajuns sub pomul cunoaşterii, el nu a apucat să vadă nici pomul vieţii din mijlocul grădinii Edenului, căci, ca “nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci…”, Domnul “l-a scos afară din grădina Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat”. (Gen. 3, 22,23). Se vede gol, singur şi rătăcit, sub pericolul morţii. Pomul vieţii este viţa de vie. Între pildele lui Iisus se află şi una a viei şi vierilor ticăloşi, a viei care a fost sădită, împrejmuită, căreia i s-a săpat un teasc şi i s-a zidit un turn, după care stăpânul a dat-o vierilor. Când acesta a trimis pe robii săi pentru a i se da din roade, vierii i-au bătut şi ucis cu pietre, iar când a trimis chiar pe fiul său, aceştia l-au scos din vie şi l-au omorât (Matei 21, 33-41). Via aceasta a fost luată vierilor ticăloşi şi dată altora. Iar în Evangeleia după Ioan gă­sim echivalenţa, Iisus-viţa: “Eu sunt adevărat viţă şi Tatăl Meu este viticultorul”. Cu precizarea modului de trăire întru cre­dinţă, pentru recuperarea vieţii: “Pe orice mlădiţă care n-aduce roadă în Mine, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă. Acum voi sunteţi curaţi din cauza cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi mlădi­ţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 1-5). O mulţime de determinări, ce se ating de divin şi absolut, se strâng în jurul pomului vieţii, printre care curăţenia, caritatea şi înţelepciunea. Francis Bacon împleteşte viţa-de-vie pe pomul cunoaşterii, sau mai precis spus, face din acesta un mijloc de susţinere a viţei de vie, a pomului vieţii, care este adevăratul scop.

Nu este lipsit de sens faptul că despre celelalte evenimente se “povesteşte” doar, iar procesiunea Sărbătoarea Familiei este direct “văzută”. Ideea nu mai are nevoie de mijlocire, este în mod natural şi concret în fiinţa sa. Bacon ne arată o procesi­une în care orice personaj cu veşmintele sale, unde orice cuvânt sau gest şi culoare sunt mişcate, în simbolicitatea lor, de idee. Nu este o procesiune de religie naturală, să-i zicem, dionisiacă; înfăţişarea de reprezentare teatrală apare datorită nevoii de a-i uşura înţelegerea de către participanţi, iar determinarea din in­terior aparţine procesului de realizare a ideii. Sărbătoarea Fa­miliei este unul dintre cele mai fireşti şi pioase obiceiuri din Bensalem, “arătând că naţiunea aceasta – subliniază autorul – este cât se poate de bine întocmită”. Se organizează pe seama Statului, în onoarea oricărui bărbat, numit cu această ocazie Tirsan, care a ajuns să trăiască şi să vadă treizeci de membri ai familiei sale. Are loc, mai întâi, o judecare a treburilor familiei, în prezenţa Guvernatorului insulei, prin care se îndreaptă căile greşite, dacă au fost, şi se pun toate într-o ordine naturală. Pă­rintele alege pe unul dintre fiii săi cu care urmează să trăiască în casă, numit de acum înainte Fiul Viţei. Sala în care se cele­brează este împodobită cu viţă-de-vie. “Deasupra jilţului este plasată o boltă rotundă sau ovală, de frunze dintr-un fel de viţă-de-vie, mai albe decât la noi, cam ca frunzele de plop ar­gintiu, însă mult mai strălucitoare, şi care rămân verzi toată iarna. Iar bolta este interesant decorată cu argint şi mătase de diferite culori întreţesute printre frunzele de viţă. Iar la vârf, această boltă, împodobită întotdeauna de fiicele familiei, este decorată cu o reţea fină de mătase şi argint. Însă este alcătuită întotdeauna în principal din viţă-de-vie. Iar după ce sărbătoa­rea se termină şi bolta este desfăcută, membrii familiei şi pri­etenii lor vor întotdeauna să păstreze măcar o frunză, ca amintire.” (Ca amintire şi încrustare, în alte părţi, pe piatra tombală.) Tirsanul se aşază în jilţ, toţi descendenţii săi, de o parte şi alta a sălii; un herald şi doi copii îi duc “un sul de per­gament galben-strălucitor” şi “un ciorchine de struguri de aur” cu atâtea boabe câţi descendenţi are familia. Sulul este Carta regelui prin care îi oferă daruri, fiindcă acest părinte este ade­văratul “prieten şi creditor” al regelui, cum i se adresează. El înmânează ciorchinele de aur fiului ales, care, “de aici înainte, va merge întotdeauna înaintea părintelui său, purtând, în pu­blic, strugurele de aur ca pe o decoraţie”. După cină “se cântă un imn, diferit ca formă de la caz la caz, după inspiraţia celui care l-a compus (pentru că au un mare talent pentru poezie), însă mereu pe acelaşi subiect: slăvirea lui Adam, Noe şi Abra­ham – primii, muritori printre muritori, ultimul, Tatăl celor cu adevărat credincioşi. Imnul se încheie cu o mulţumire pentru naşterea Mântuitorului, prin care am fost cu toţii binecuvân­taţi”. La sfârşit, părintele îi îndeamnă: “Fiii mei, bine este că v-aţi născut, lăudaţi-l pe Dumnezeu şi perseveraţi până la sfâr­şit!” (op.cit. pp. 126-131).

Prelungind gândul în frumuseţea religiei, se poate spune că prezenţa ei, în proiectata insulă, cuprinde, generic, “spiritul” (poezia) şi “corpul” (sculptura). Sincretica dramă rămâne ca procesiune religioasă. Proiecţia baconiană, după cum a fost vă­dit, s-a desfăşurat graţie unei ample determinări: subiectiv, din partea umbrelor ameninţătoare ale Turnului Londrei; obiectiv, din partea incompletitudinii interpretării naturii şi a nevoii de totalitate a vieţii şi creaţiei în lumina divină. Dacă Noua Antlantidă ar fi fost o utopie în marginea materialităţii şi feri­cirii omeneşti, locul artei şi al teatrului ar fi fost ocupat de di­vertisment, prezenţa şi fiinţa lor rămânând o contradictio in adjecto.