Valeriu Matei, Elogiile Fiului Risipitor, Opera Poetică

Editura Princeps, Iaşi, 2010.

Semnal Editorial de Nicolae Dima, USA

Am primit recent monumentala carte de 720 de pagini a poetului şi prozatorului Valeriu Matei din Chişinău. Îl cunosc pe Valeriu din toamna anului 1989, când am fost în prima mea vizită la Chişinău în Basarabia, pe când încă mai exista Uniune Sovietică.  De atunci am legat prietenii stabile cu mulţi români basarabeni, eroi ai zilelor noastre,  între care se află şi Valeriu.  Pe mulţi dintre ei i-am adus (cu sprijinul societăţii Avram Iancu din New York) în vizită în Statele Unite. La New York, la Washington şi prin alte localităţi din SUA, i-am prezentat pe aceşti luptători exilului românesc şi multor lideri americani.  La vremea respectivă eram redactor la Vocea Americii şi conferenţiar universitar şi aveam multe relaţii politice şi academice. Pe Valeriu, cu care mă întreţinusem la Chişinău, l-am întâmpinat odată la New York şi l-am găzduit ulterior în apartamentul meu din Washington.  Am avut astfel prilejul să schimbăm impresii şi idei, să ne împărtăşim aspiraţiile şi îndoielile, şi să legăm o bună prietenie. În rândurile următoare voi schiţa în special portretul poetului şi contextul în care l-am cunoscut.

Valeriu Matei face parte din generaţia de intelectuali Basarabeni născută după moartea lui Stalin şi crescută în anii ceva mai liniştiţi ai comunismului Sovietic.  Două lucruri m-au impresionat în urma discuţiilor avute cu el. În primul rând, l-am găsit surprinzător de bine pregătit pentru un tânăr crescut la periferia dintre România şi Rusia.  Mi-am dat seama însa că tinerii noştri confraţi de la Chişinău erau la fel de bine formaţi şi maturizaţi politic ca şi tinerii din ţară şi din Occident. În plus, Valeriu studiase la universitatea Lomonosov din Moscova, despre care ştiam că este una dintre cele mai bune şcoli superioare din fosta uniune.  Şi îmi amintesc că la un moment dat Valeriu îmi descria cum a identificat în scrierile în limba rusă ale Spătarului Milescu locurile de naştere din Basarabia ale acestui mare cărturar...

Valeriu mi-a vorbit de asemenea despre familia lui, despre fraţii lui, şi despre viaţa criminal de grea la care fuseseră supuşi părinţii în primii ani ai ocupaţiei Sovietice. Şi, deodată, mi-am dat seama că vorbea despre o familie cu 14 copii.  Când i-am cerut lămuriri, am rămas paralizat. Părinţii lui Valeriu Matei, Nicolae şi Sevastiţa, ţărani simpli din judeţul Lapuşna, se căsătoriseră la o vârsta timpurie şi i-a prins invazia Sovietica cu şapte copii mici… Toţi şapte au murit în timpul criminalei înfometări comuniste din anii 1946-1947.  Părinţii au supravieţuit mâncând tulpina de mărăcini, papură, şi diverse ierburi care creşteau pe malul Nistrului. Acum înţeleg şi mai bine devastatoarele mărturii adunate cu migala unei albine de Alexei Vakulovski în cartea „În Gura Foametei”, carte pe care am citit-o şi recenzat-o recent.  În trăirea lor de ţărani simpli, după o viaţă complet răvăşita de bolşevici, părinţii lui Valeriu au găsit puterea să-şi întemeieze o nouă familie. Valeriu Matei este unul dintre noii lor copii.

Nu i-am întâlnit pe părinţii lui Valeriu, deşi în1989 încă mai erau în viaţă, ştiu însă că în acea vizită am observat lipsa unei întregi generaţii de basarabenii.  Am întâlnit copii, tineri, dar foarte puţini bătrâni. Am cunoscut generaţia celor născuţi după război.  Înaintaşii lor nu mai erau insă. Fuseseră arestaţi, executaţi, fugiţi pe unde au putut, ori deportaţi in Siberia, de unde mulţi nu s-au mai întors.  Şi mă gândesc cu sufletul sfârtecat de durere.  Cum e posibil ca unii din fiii acelor martiri să îmbrăţişeze încă şi azi Rusia şi comunismul?  Numai Dumnezeu poate să înţeleagă prin ce chinuri au trecut înaintaşii fraţilor noştri basarabeni!

În întâlnirile pe care le-am avut cu basarabenii din generaţia de aur de la 1989, generaţie care a avut curajul să-şi revendice limba, alfabetul, istoria, şi identitatea, am înţeles că poezia a fost de multe ori pâinea lor cea de toate zilele. Şi într-adevăr, Basarabia a născut asemenea poeţi ca Grigore Vieru, Dumitru Matkovski, Nicolae Dabija, Ion Hadarca, Valeriu Matei, şi alţii care au cultivat şi menţinut prin poezie şi alegorii adevăratul spirit naţional românesc. Şi mă cuprinde nostalgia…

Am împlinit vârsta de 20 de ani în cunoscuta închisoare politică din Aiud. În copilărie savurasem din plin poezia clasică româneasca, în frunte cu Eminescu, Coşbuc, Alecsandri…  În detenţie m-am îndrăgostit de poezia patriotică de luptă şi rezistenţă.  Şi mulţi dintre marii creatori Români din anii 50 erau în închisori… Gyr, Crainic, Mandinescu, Cahuleanu, şi mulţi, mulţi alţii.  Deţinuţii se hrăneau sufleteşte cu poeziile lor. Eu am învăţat pe dinafară aproape o sută de asemenea poezii pe care ulterior le-am publicat în America. Multe din acele poezii le mai ţin minte şi azi… „Nu dor nici luptele pierdute, Nici rănile din piept nu dor, Cum dor acele braţe frânte, Care să lupte nu mai vor”...

Poeţii Basarabeni au compus un alt gen de poezie, dar poemele lor reprezentau aceeaşi rezistenţă împotriva duşmanului de neam şi ţară. În vizitele mele la Chişinău am retrăit lângă fraţii Basarabeni momente înălţătoare aidoma clipelor de speranţă trăite în mediul poetic de la Aiud. Da! Fraţii noştri de peste Prut au trăit prin poezie şi Valeriu a fost unul din cei care a menţinut spiritul românesc.  Şi deseori mă gândesc:  Românii din ţară s-au „internaţionalizat.” Ei cred că s-au sofisticat devenind mai catolici decât papa, dar nu fac altceva decât să se sinucidă şi să încerce să ia cu ei şi românismul. Poate Dumnezeu i-a salvat pe Basarabeni ca să salveze neamul românesc!...

Cu trecerea anilor am renunţat la poezie şi treptat am îmbrăţişat filozofia. Mă frământa soarta Basarabiei şi a întregii ţări.  Sper să trăiesc să revăd România reunita şi renăscuta spiritual. Sper să ne găsim şi noi Românii un loc demn sub soare şi sub semnul divinităţii. Drumul e lung şi anevoios, dar poeţi ca Valeriu migălesc în continuare la netezirea drumului către dreptate şi adevăr.

Cât despre poeziile lui Valeriu Matei, prefer să-i las pe cititori să le savureze în linişte. Eu doar le recomand să citească splendida prefaţa scrisă de  un mare intelectual român, academicianul Mihai Cimpoi de la Chişinău.

Nicolae Dima, USA

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com