Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Teodora Galateanu - UKVâlvele, duhuri ale minelor

Teodora Gălăţean

 Marea Britanie

 

 

Credinţa în vâlvă ca duh al minelor este foarte veche în mentalitatea populară, ea apărând o dată cu primele exploatări miniere sau chiar o dată cu primii căutători de aur sau argint. Astfel, apariţia metalurgiei bronzului şi a fierului pe de o parte şi exploatarea aurului şi argintului pe de altă parte, a prilejuit fie reformarea credinţelor şi obiceiurilor existente, fie crearea altora noi, ceea ce a determinat ca unele fenomene să fie atribuite supranaturalului personificat în fiinţe fantastice: iele, zmei, joimărică, vârcolaci, balauri, vâlve, etc.

 

În cursul mileniilor oamenii au descoperit în subsol variate şi importante resurse economice cărora li s-au atribuit din timpuri străvechi puteri sacrale, protectoare şi prevestitoare. Pe primul plan s-au situat argila, sarea, fierul, aurul şi argintul. În ceea ce priveşte ultimele două, acestea erau considerate daruri ale pământului mamă, a căror valoare a sporit datorită rarităţii şi strălucirii lor. De această strălucire se lega nu numai întrebuinţarea lor în confecţionarea de podoabe, ci şi credinţa în puterea lor protectoare, înlocuind amulete mai vechi. Strălucirea aurului a atras de timpuriu atenţia locuitorilor spaţiului carpato-danubiano-pontic, deoarece el se găsea în stare nativă sub formă de grăuncioare sau bulgări în aluviunile râurilor şi văilor. În legătură cu apariţia aurului, în Munţii Apuseni circulă o legendă care se referă de fapt la coloanele de bazalt de la Detunata. Astfel, potrivit acestei legende, aurul a luat naştere pe vremea uriaşilor, când două fete ale unui uriaş se jucau cu munţii şi cu dealurile clădind din pietre o stâncă împodobită cu glii şi muşchi. După ce au terminat stânca, una din fete spuse ca îi va rămâne ei, iar celeilalte i se va construi alta. Dar cealaltă fată spuse acelaşi lucru, astfel a urmat o ceartă urmată de un blestem: stânca să nu fie a niciuneia şi să trăznească în ea. Stânca fiind de bazalt, atrage trăznetul şi exact aşa s-a întâmplat cum au blestemat ele. După această ceartă pe una din fete a trimis-o maică-sa în vecini după o sită de făină de mălai. Dar fata, mânioasă, a lovit bolovanii şi munţii, aducând în cele din urmă sita cu făină. Se spune că din această făină de mălai pierdută printre pietre a răsărit aurul din stânci. De altfel, băieşul adesea compară aurul cu mămăliga, referindu-se la galbenul

care-l colorează.

 

Descoperirea zăcămintelor de aur, argint şi alte metale folositore în diferite activităţi ale omului, a adus cu sine şi apariţia unei noi ocupaţii alături de cele tradiţionale, şi anume, mineritul care, ca ocupaţie străveche, reflectă în conştiinţa mitică a poprului român superstiţii, credinţe, datini şi tradiţii miniere care vin să completeze o parte din mitologia ocupaţiilor.  

 

Locul de muncă al minerilor, precum şi munca pe care o prestează sunt percepute ca fiind dificile datorită faptului că minerii sunt recrutaţi din alte zone folclorice şi, de asemenea, datorită schimbărilor dese de la o mină la alta. Pentru minerii bătrâni, mina a fost un loc necurat, un fel de gaură a iadului sau un loc de pedeapsă legală pentru cei condamnaţi la ocnă, de exemplu. Fie că era ocnaş sau profesionist, pedeapsa întrecea puterile minerului, încât a fost asimilată unui blestem strămoşesc în transpoziţie biblică unui blestem divin. Doar în felul acesta se explică de către mineri motivul pentru care în mină aveau loc nenumărate nenoriciri: prăbuşiri de plafoane şi pereţi, izbucniri de gaze otrăvitoare, inundări de ape fierbinţi, iar superstiţiile şi credinţele lor se datorau spiritelor rele ale subpământului, rocilor şi ocnelor. Dar pentru mineri, mina mai era şi un loc liniştit de muncă. Întunericul, oboseala şi singurătatea îi făcea să aibă arătări în stare de trezie, iar când se întâmpla vreo nenorocire în mină, atunci năpădeau din adâncul sufletului îndoieli superstiţioase, credinţe străbune pe care minerii le aduceau cu sine din zona folclorică din care proveneau sau temeri că nu au fost respectate datinile străvechi: nu s-au purtat talismane la piept, nu s-au închinat la intrarea în mină, nu şi-au ales un sfânt protector, nu au respectat reguli de magie a muncii. Toate aceste datini au ca scop îndepărtarea Vâlvelor rele care pot aduce nenorociri.

 

Credinţa în Vâlve este atât de acută printre băieşi, încât aceasta s-a impregnat adânc în mentalitatea acestora, devenind o constantă a vieţii minereşti, fără de care activitatea lor în mină, nu putea fi concepută. Indiferent de nomenclatura care i s-a dat, Vâlva Băii în Carpaţii Occidentali, Zâna sau Şima Băii în Carpaţii Meridionali şi Duhul Minei în Carpaţii Orientali, acest personaj mitologic este spiritul protector al băilor şi al minelor.

 

O primă distincţie pe care mentalitatea populară o face referitor la Vâlve este în funcţie de vestimentaţie. Astfel, există Vâlve îmbrăcate în alb şi sunt întotdeauna benefice. O legendă referitoare la Vâlva Albă a băii scoate în evidenţă caracterul ei bun şi drept. Un om sărac a mers odată în mină şi i-a apărut Vâlva Băii îmbrăcată în alb care i-a spus să nu mai fie supărat şi l-a dus într-un loc cu aur spunându-i să ia atâta aur cât poate duce, să-i transforme în bani după care să împartă banii în două. După ce minerul a făcut acest lucru, la numărătoare i-a ieşit un ban în plus şi s-a gândit să-l ducă Vâlvei. Aceasta l-a întâmpinat sub forma unui bătrân care l-a dus întro altă mină, necunoscută, în mijlocul căreia era un vârtej peste care era o punte. Vâlva l-a dus pe punte şi l-a pus să numere banii, împărţindu-i în două. Minerul a numărat din nou, ieşindu-i şi de data asta un ban în plus pe care i l-a dat Vâlvei. Aceasta, apreciind gestul şi cinstea minerului i-a lăsat toţi banii spunându-i că dacă ar fi ascuns acel ban, l-ar fi aruncat în vârtej.

 

O altă categorie este aceea a vâlvelor îmbrăcate în negru care sunt întotdeauna malefice. De Vâlva Neagră minerii se temeau: nu umblau la miezul nopţii pe cărările pe unde aceasta trecea regulat ca să nu o tulbure şi să-i pocească. O altă legendă referitoare la Vâlva Neagră scoate în evidenţă caracterul opus, infernal şi antropocid al acesteia, ucigându-i pe cei care merg să lucreze în baia ei.

 

Această asociere a Vâlvei Negre cu răul, iar al celei albe cu binele, nu este întâmplătoare pentru că în mentalitatea tradiţională românească, negrul este culoarea tristeţii şi a inimii rele. Negrul este asociat cu iadul înfricoşător al lumii celeilalte, e culoarea Diavolului şi a duhurilor rele, de aceea la casa omului, ca animale negre, se ţin numai câini, pisici şi păsări negre de care Diavolul nu se poate apropia. De asemenea hainele negre nu sunt iubite de români şi întâlnim ţinuturi întregi unde, în afară de de căciulă nu se mai poartă nimic negru. Este normal ca pe acest fond Vâlva Neagră să fie întruchiparea maleficului care aduce după sine numai nenorociri. Aceste Vâlve au o acţiune distrugătoare atât asupra omului hain şi necinstit, cât şi asupra celui sărac sau muncitor.

 

La celălalt pol, culoarea albă este culoarea purităţii, a bunătăţii, de unde conotaţia benefică a Vâlvei Albe. Aceasta este o personificare din seria valorilor care se apropie de bine, adevăr, cinste şi dreptate. Ea îi protejează, îi ajută şi le arată locurile cu aur celor cinstiţi, săraci şi muncitori, dar îi şi pedepseşte pe cei trufaşi. Aceste Vâlve mai au putere şi asupra locului, protejând casele, astfel se spune că dacă zboară Vâlva, s-a dus şi liniştea casei. Aceasta apare sub forma unei femei bătrâne care veghează la păstrarea bunelor rânduieli, dar şi sub forma unei femei tinere cu batistă albă sau a unui moş cu barbă albă care îi arată băieşului locul cu aur. Vâlva bună mai apare sub forma unui copilaş în alb, iar locul unde acesta se arată se dovedeşte a fi plin cu aur. Această Vâlvă mai poate apărea sub forma unei femei frumoase îmbrăcate în alb. O legendă spune că o dată această Vâlvă plângea de mila pruncilor unei femei care lucra întrun puţ şi care dorea să coboare în adâncimea lui. Vâlva i-a spus femeii să nu coboare că are trei copii de îngrijit. Imediat după aceea puţul a explodat. Concluzia este aceea că Vâlvele bune trebuie ascultate pentru că ele nu vor răul oamneilor, mai ales a celor cinstiţi. O altă calitate pe care un băieş trebuie să o aibă pentru ca Vâlva bună să i se arate este curajul. Curajul este o constantă a gândirii arhaice, dovadă fiinde numeroasele basme şi legende în care doar cel curjos invinge în lupta acestuia cu forţele malefice, cel fricos sfârşind cel mai adesea întro viaţă fără perspective. Astfel, o poveste minerească ne relatează cum l-a ocolit norocul pe Furtună Ion: când Vâlva bună a băii i-a apărut sub forma unui schelet, acesta a fugit de spaimă, dar ortacii i-au spus că dacă nu se speria, Vâlva îi arăta locul cu aur.

 

În ceea ce priveşle locul unde apar Vâlvele, acestea sunt: adâncul minelor, cetăţi, locuri stâncoase, pustii şi străine sau case părăsite unde forţele protectoare nu au nicio putere, iar oamenii sunt vulnerabili. Toate acestea sunt conotate drept locuri rele, de aceea ele sunt observate cu atenţie de cei care le parcurg. Oricine stă pe un asemenea loc, va avea o viaţă lipsită de belşug sau sănătate. Astfel, nu numai că nu e bine ca cineva să se stabilească întrun asemenea loc, dar nu e bine nici măcar să treacă pe-acolo. Cauzele degradării acestor locuri sunt numeroase: blesteme venite din trecut, accidente mortale, crime, astfel locul respectiv devine viciat, ca şi cum ar fi stăpânit de o forţă malefică, ascunsă. Printre băieşi, e bine ştiut faptul că nu e bine să intre în mine în care au avut loc accidente. Vâlvele îşi mai fac simţită prezenţa şi pe drumuri întrerupte de garduri, punţi sau poduri. În mentalitate rurală, drumul este văzut ca normal şi sănătos atunci când nimic nu-l întrerupe. Orice intervine şi face să se frângă cursivitatea drumului, exercită o influenţă negativă asupra acestuia, devenind un loc rău. Astfel, trecerea podului peste o apă mai ales noaptea, este un moment greu pentru drumeţ. Legendele spun că acesta poate să fie tras de picior de Vâlvă, gest suficient pentru a-l înspăimânta pe călător.

 

O altă calitate a Vâlvelor este aceea că sunt dotate cu puteri supranaturale. Ele se pot metamorfoza cu uşurinţă, iar cele mai întâlnite fiinţe a căror înfăţişare este preferată de Vâlve sunt: pisică, miel, cocoş, şarpe, pitic. Este de remarcat faptul că, în afară de pitic, toate aceste forme pe care le ia Vâlva sunt animale de casă, animale cu care omul vine zilnic în contact hrănindu-le şi protejându-le, fiecare dintre acestea având rolul lor bine stabilit în gospodărie.

 

Şarpele poate avea o conotaţie pozitivă în mentalitatea rurală românească atunci când este protector al casei. În această ipostază el se numeşte şarpe de casă şi intră în opoziţie cu şarpele de câmp care este malefic şi trebuie distrus înainte să se transforme în balaur. Şarpele de casă e un şarpe curat care nu face niciun rău, despre el vorbindu-se doar la superlativ. Această vieţuitoare reprezintă norocul casei, de aceea plecarea şarpelui poate aduce risipirea norocului casei, destrămarea familiei sau chiar moartea unor membri ai familiei. Vâlva care apare sub formă de şarpe fie îi călăuzeşte pe băieşi spre ieşirea din mină înainte de o nenorocire, fie le arată locuri cu aur băieşilor care i-au fost mai dragi.

 

Cocoşul este văzut ca un simbol solar, vestitor al luminii şi aducător de ordine în imperiul dezordinii în care domneşte noaptea şi întunericul. El este un animal benefic şi are două tipuri de valorizare mitologică: cel diurn, caracterizat prin condiţia profană, el cântând neregulat şi nu are puteri ieşite din comun şi cel nocturn definit prin dimensiunea sacrală. Cocoşul separă prin cântecul său intervalul benefic de cel malefic, punând stavilă acţiunii răuvoitoare ale duhurilor întunericului. Vâlva cocoş cântă doar ziua, însă fără a indica băieşilor locuri cu aur. Aceştia doar o aud cântând şi ştiu că e Vâlva.

 

În privinţa Vâlvei miel, aceasta e foarte des întâlnită indicând întotdeauna locurile cu aur. În mitologia românească, oaia este un animal învestit cu sacralitate, aceasta derivând din utilitatea lui: lapte, carne, lână şi piele. Legendele afirmă că oaia este creaţia lui Dumnezeu, de o blândeţe exemplară şi fiind incapabilă să facă rău cuiva. Mielul, ca oaie în devenire, prezintă toate atributele părinţilor, cu deosebirea că slăbiciunea, inocenţa şi naivitatea sunt poate mai accentuate. În acest mod s-ar putea explica faptul că Vâlva miel preferă oamenii inocenţi marcaţi de o anumită slăbiciune, cum ar fi omul mut căruia îi arată locul cu aur. Muţenia l-a scos pe ins din rândul oamenilor obişnuiţi plasându-l în rândul celor privilegiaţi, care primesc protecţia fiinţelor de rang superior precum oaia, care, fiind preferata lui Dumnezeu, primeşte atribute supranaturale: poate circula cu uşurinţă între sacru şi profan, trecând pragul lumii reale şi pătrunzând în cea a mitului.

 

Vâlva pisică nu are întotdeauna o conotaţie pozitivă, dar nu este nici pe deplin malefică. Ea nu ucide, nu face niciun rău băieşilor, dar nici nu le arată locuri cu aur. Ea doar îi sperie cu miorlăitul ei, îndepărtându-i de anumite locuri. Dar ea nu face acest lucru pentru că nu ar vrea să le dezvăluie acestora locurile cu aur, ci deoarece ea consideră că unul din băieşi nu merită să găsească aur. Prin urmare, ca orice Vâlvă benefică, şi aceasta este selectivă: doar oamenilor buni şi cinstiţi li se cuvine a găsi aur. În bestiarul mitologic românesc, pisica are atât atribute benefice, pozitive pentru că apără alimentele de şoareci, cât şi negative, chiar demonice prin prietenia şi fidelitatea pe care o manifestă faţă de duşmanul pe care abia l-a înfruntat. Aura malefică a pisicii e întreţinută şi de superstiţiile care susţin că strigoaicele şi chiar diavolul iau adeseori chipul ei pentru a se strecura în casa omului. Încărcată cu asemenea atribute negative, băieşii se sperie de Vâlva pisică, ea îndepărtându-i de mină printrun srigăt malefic, venind de undeva dinntro lume a duhurilor rele, a strigoaicelor şi a diavolului înfiorându-i pe băieşi.

 

Şi metamorfoza Vâlvei în pitic este foarte interesantă pentru că în credinţele populare piticii ocupă un loc important având şi un conducător Statu-Palmă-Barbă-Cot., care populează lumea basmelor şi a legendelor. Acesta se deplasează cu ajutorul unui butuc zburător cu viteza gândului. Împreună cu piticii lui, el a strâns comori din fundul pământului şi le păzeşte ca pe ochii din cap. De aceea Vâlva, când ia înfăţişarea unui pitic le arată băieşilor locuri cu aur. Vâlva pitic este numită de către băieşi păstorul băilor. El îi ajută să lucreze, astfel încât a fost inclus în rugăciunile lor. Ajutorul oferit de el era condiţionat: să nu înjure şi să fie cinstiţi. Păstorul minei mai avea grijă ca oamneii minei să nu se îmbogăţească prea tare el spunându-le băieşilor să ia doar atâta aur cât le trebuie. În preajma sărbătorilor beţivii evitau mina, pentru că păstorului minei nu-i plac oamenii care au băut. Pe de altă parte, păstorul băilor nu dă aur celor slabi ca în povestea minerului care a trebuit să-i aducă Vâlvei mămăligă, dar a cedat insistenţelor soţiei lui care dorea să ştie cui o va da. Prin urmare păstorului minei nu i-a mai trebuit mămăligă şi a aruncat tot aurul destinat băieşului întrun vârtej.

 

Puterea supranaturală a Vâlvelor nu se opreşte aici. Transformate în femei foarte frumoase, cu stele în ochi, ele pot lua minţilor feciorilor tineri şi frumoşi, mai ales dacă aceştia le-a respins. Furia Vâlvelor îi farmecă, îi bolunzesc. Oamneii spun că farmecele de Vâlvă nu mai pot fi desfăcute. Nebunia celor fermecaţi de ea poate merge până într-acolo încât unii bărbaţi ajung să-şi renege soţia pe care iniţial a considerat-o mai frumoasă decât Vâlva apărută în cale sau alţi băieşi se pot întoarce împotriva propriilor fraţi, bătându-se pentru aur până la moarte.

 

În legătură cu vâlvele există multe superstiţii, practici şi credinţe. În primul rând ca aceasta să nu facă rău, băieşul trebuie să creadă în existenţa ei, în caz contrar, Vâlva îl va duce la pieire. Apoi ea mai pedepseşte vorbele necugetate şi orgoliul celor care afirmă că nu au nevoie de ajutorul ei pentru a găsi aur. Aceşti băieşi mor înecaţi, iar constatările vor duce la concluzia că ei înşişi s-au aruncat în vârtejul apei. De asemenea, Vâlva impune tăcerea celor care au vazut-o şi au găsit aur datorită ei, altfel va muri. De cele mai multe ori băieşii povestesc pe patul de moarte aceste lucruri când oricum nu mai au nimic de pierdut, dar legendele povestesc despre situaţii când unii oameni mai slabi, fie constrânşi de familie, fie de prieteni vor povesti cum au găsit aur, chiar dacă vâlva le interzisese s-o facă. Aceştia vor fi pedepsiţi de Vâlvă, luându-le viaţa. O legendă spune că Vâlva l-a ţinut pe un ortac paisprezece ani în mină după care acesta a ieşit cu aur. Vâlva i-a interzis băieşului să spună de unde are aurul, dar acesta i-a spus soţiei şi drept urmare a murit. Dar nici soţia nu s-a putut bucura de bogăţie pentru că în fiecare noapte auzea o voce care o îndemna să arunce aurul întrun puţ părăsit de la mină. În cele din urmă femeia a făcut întocmai. O altă legendă povesteşte că Vâlva i-a dat unui copil aur cu condiţia să nu spună de unde îl are. La insistenţa tatălui copilul a povestit totul, iar după trei zile a murit. După un timp, Vâlva s-a arătat copilului mai mic, spunându-i de ce a murit fratele său şi arătându-i locul cu aur. Mult timp copilul nu s-a dus acolo, dar în cele din urmă s-a decis să dezgroape aurul, dar nu a povestit la nimeni niciodată nici despre Vâlvă şi nici de unde are aurul. Mai există o legendă care spune că un băieş căruia Vâlva i-a arătat un loc cu aur, deşi nu a spus nimănui, a fost trădat de soţia acestuia, băieşul murind la scurt timp. Se spune că femeia s-a transformat în Vâlvă şi le arată băieşilor locuri cu aur.

 

În unele zone, băieşii evită să rostească numele Vâlvei existând credinţa că acest fapt ar aduce nenorociri. În activitatea magico-religioasă cuvântul joacă un rol foarte important, pentru că el este gândit dincolo de materia lui sonoră, fapt care impune o anumită conduită în folosirea lui. Cuvântul spus poate aduce bine, dar poate aduce rău, acesta reprezentând pentru omul satului arhaic o putere care poate crea, dar poate şi distruge. Tabuul lingvistic este legat de imaginea Diavolului; de obicei nu se pronunţă numele acestuia pentru ca el să nu apară. Astfel omul arhaic a creat alte multe apelative în locul denumirii de drac: Ucigă-l crucea, Necuratul, Ucigă-l toaca. În cazul Vâlvelor, ele pot impune rostirea în şoaptă ale unor mine unde s-au întâmplat accidente sau pedepsiri ale unor ortaci necinstiţi.

 

În unele zone, în Dobrogea de exemplu, Vâlva Băii are şi un nume: Varvara. Ea leagă uneori vocea băieşilor pentru a nu putea spune că au văzut-o. Varvara poate apărea cu o ceată de fete frumoase şi muzicanţi dansând cu ortacii cărora le sunt dragi balurile, iar muzica lor e îndrăcită. Ele nu obosesc niciodată şi nu îi lasă nici pe băieşi să se odihnească. Balul se sfârşeşte o dată cu cântatul cocoşului, iar Vâlvele, împreună cu muzicanţii lor dispar în timp ce băieşii cad la pământ obosiţi, plini de sudoare şi cu încălţămintele tocite de la dans. De asemenea Varvara îi pedepseşte pe băieşii care nu

i-au ţinut ziua şi nu au împodobit mina cu verdeaţă în acea zi, lucru dificil de îndeplinit deoarece ziua Varvarei e în 4 decembrie. Când moare un miner, primul lucru pe care îl aminteşte urmaşilor este să nu uite de această sărbătoare minerească, când băieşii trebuie să fie foarte veseli pentru că Varvarei îi plac petrecerile, glumele şi cântecul. Credinţele spun că un blestem o ţine închisă în cărbune şi numai o zi pe an se bucură de libertate. De aceea există o lege nescrisă în rândul băieşilor conform căreia în această zi nimeni nu intră în mină.

 

Şi în Valea Jiului Vâlva Băilor este cunoscută tot cu numele de Varvara. La Petrila, un băieş ajuns la pensie povesteşte că, la 17 ani, când a intrat pentru prima dată în mină alături de tatăl său, a văzut la capătul acesteia o femeie fluturând o batistă albă, gest prin care aceasta le făcea semn să iasă. Nu mult a durat de la ieşirea lor din mină până când aceasta s-a surpat. Ortacul mai povesteşte că în acest mod a supravieţuit din trei surpări şi două emanaţii de gaze. Astfel se pare că Varvara acestor locuri este o fiinţă benefică, ea îi salvează pe mineri din situaţii critice. În mod surprinzător, băieşul încearcă să ofere şi o explicaţie punând viziunile sale pe seama poveştilor cu Varvara cu care a fost înconjurat încă din pruncie. El mai adaugă: „Nu prea-mi vine să cred, dar cred ce am văzut şi am simţit pe pielea mea. Cine crede, vede.”٭

 

Teodora Gălăţean

 

٭Informator Crişan Gheorghe, 73 ani, localitatea Petrila, judeţul Hunedoara, 26.05.2002

 

Bibliografie

 

1.Barnea, Ernest, Cadre ale gândirii populare româneşti, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985;

2.Butură , Valer , Cultura spirituală românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1992;

3.Coman, Mihai, Bestiarul mitologic românesc, Editura Fundaţiei Culturale Române,  Bucureşti, 1996

 

4.Frâncu, I. şi G. Candrea, Românii din Munţii Apuseni, Bucureşti, Tipografia modernă, 1888;

5.Ioniţă, Maria, Cartea Vâlvelor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982;

 

6.Pamfile, Tudor şi Mihai Lupescu, Cromatica poporului român, Bucureşti, 1914;

 

7.Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, Editura Academiei Republicii Socialiste  România, Bucureşti, 1985;

8.Şeuleanu, Ion, Dincoace de sacru, dincolo de profan, Editura „Tipomur”, Târgu-Mureş,1995;

9.Şoit , Ana, Legende populare minereşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1974;  

 

Comentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)