ZIUA MONDIALĂ A MONUMENTELOR

 VASILE I. CIREŞ - ŞI MONUMENTUL CĂRŢII

 Cezarina ADAMESCU, Agero

          Vasile I. Cireş nu a fost nici pictor, nici sculptor, nici scriitor ori muzician, dar a dorit arzător să lase o operă de artă în urma sa. Şi nu o operă oarecare ci, nici mai mult nici mai puţin decât un monument. Un monument al Cărţii pe care să-l admire şi respecte întreaga omenire.

         Nu ştiu când îi încolţiseîn minte ideea de a sculpta un monument al cărţii lui V.I.Cireş. Poate că dintotdeauna, în zilele şi mai ales nopţile adolescentine când, în intimitate profundă cu o carte îşi răsfrângea admiraţia şi iubirea sinceră faţă de acest minunat produs al minţii omeneşti. Un monument care să înglobeze cohortele de scriitori şi poeţi de-a lungul istoriei, din cele mai vechi timpuri, chiar dinainte de a se fi descoperit ideogramele, desenele rupestre şi mai târziu, cea mai minunată descoperire din lume, acea galaxie a lui Guttenberg tezaurizată în arta tiparului, artă ce a facilitat şi a revoluţionat scrierea şi răspândirea în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, a roadelor minţii omeneşti.

         Poate că Cireş auzise sau văzuse undeva despre acest monument, sau poate îi încolţise lui această idee. Şi poate că nici nu mai are prea mare importanţă de unde a venit ideea.

         Când am auzit de acest proiect inedit,  mărturisesc că nu mi-am putut reţine un zâmbet de îngăduinţă. Cu toate că ideea era cât se poate de serioasă.

         Vasile Cireş îşi făcuse proiectul pe hârtie, pe calc, la scară redusă, după toate regulile şi standardele desenului tehnic. Materialul era însă o problemă serioasă. Din ce să-l confecţioneze? Metal, lemn, poliester, placaj, hârtie, carton, sticlă?

         Întâi trebuia făcută o machetă la scară milimetrică, apoi, lucrarea propriu-zisă, în mărimea şi splendoarea ei naturală.  Dar, de la proiect la finalizare era un drum lung şi aproape imposibil.

         Multe nopţi n-a dormit Vasile frămnântat şi muncit de gândul de a realiza lucarea care avea să-i încununeze efortul de o viaţă, idealul său spre care îşi îndrepta speranţele şi visele. În cele din urmă s-a decis : numai lemnul era suportul ideal, pentru că putea fi sculptat lesne şi să ia forma unei cărţi suple, ca o pasăre-n zboru-i infinit, spre spaţii de nemărginire.

         Soclul avea să fie harta ţării întinsă pe un postament de zece centimetri înălţime, din lemn brut, căruia să i se întrevadă cercurile anilor. Din soclu va izbucni într-un elan vertical, obiectul cel mai de preţ care tezaurizează nestematele minţii atâtor milioane de învăţaţi, scribi şi cărturari, filozofi şi oameni de ştiinţă, spirite înalte, arşi de flacăra slovei, care au mucenicit la apostolatul Cuvântului. Condeiul, de asemenea era un simbol al erudiţiei  şi al imaginaţiei, care îşi avea şi el un loc la baza sculpturii.

         În vârf, cartea deschisă, primitoare, cu filele atingând zenitul, din ea răsfirându-se, fâlfâind blând, aripile unui porumbel alb care va aduce pacea pe bătrâna planetă.

         Legătura intimă dintre Om şi Cuvânt, dintre Materie şi Spirit, dintre suflet şi Logos, nu poate fi decât una tainică, misterioasă, sacră. Omul reflectă şi se reflectă-n Cuvânt şi cuvântul îl reflectă pe om cu fidelitate, cum spune Scriptura:  “Căci din cuvintele tale te vei îndreptăţi şi din cuvintele tale te vei osândi” – semn că trebuie să fim atenţi la folosirea fiecărui cuvinţel ce ne iese din gură sau din băierele minţii şi îl aşternem sau nu pe hârtie, care, smerită, acceptă orice.

         V.I.Cireş a lucrat neobosit, cu inconştienţa predestinării, la acest proiect nobil.  A făcut mai multe machete, fotografii, schiţe, probe, matriţe din  ipsos, ciment,  argilă şi în cele din urmă a reeuşit să ridice un splendid monument, foarte impunător, dedicat Cărţii, de peste un metru înălţime, de o frumuseţe şi cu o supleţe aproape mistică. Îşi admira opera ore în şir şi nu-i venea să creadă  minunea care ieşise din mâinile sale. Părea un demiurg care plămădise din lut o formă şi acum trebuia să-i insufle viaţă. Şi cartea parcă respira viaţă, căci în ea, palpitau mii de inimi ale creatorilor şi artiştilor lumii. Nimeni nu-l ajutase, nimeni nu-l încurajase, dimpotrivă, toţi îl luau în zeflemea şi-l considerau puţin sărit de pe fix.

         O dată lucrarea săvârşită, au început alergăturile : la Consiliul Judeţean, la Consiliul Municipal, local, teritorial şi alte consilii, la Comitetul de Cultură, la muzee, la case de cultură, cluburi şi alte locaţii, căci dorea să obţină o locaţie demnă de această operă de artă.

         Dar stupoare. Nimeni n-a fost interesat. Nici un for superior nu l-a încurajat câtuşi de puţin. După ce a zăcut pe holuri, în încăperi mai mult sau mai puţin salubre, în subsoluri, magazii, sub scări, în curţi şi în alte asemenea locuri de expunere a artei, frumoasa sculptură a lui V.I.Cireş a dispărut într-o bună zi cu desăvârşire.

         Ne aflăm la începutul anilor ’80 – în plină perioadă de culturalizare în masă.

         Între timp, V.I.Cireş, supărat, dezamăgit peste poate, la capătul puterii şi al răbdării, “s-a dus să moară puţin” – acolo unde sigur a găsit loc suficient pentru monumentul lui de izbelişte, dispărut fără urmă, din care, graţie unui fotograf amator, au rămas numai câteva poze, date amicilor cu autograful artistului amator.

         De una din aceste copii foto m-am bucurat şi eu în 1982 şi am ţinut-o, în semn de preţuire, unde altundeva, decât în bibliotecă, alături de cărţile în original, pe care V.I.Cireş le preţuia într-atât încât s-a hotărât nitam-nisam să le facă un monument.

         Poate că şi astăzi ar mai sta tot acolo dacă, scriind despre mucenicia Cuvântului şi despre Carte, care a ajuns ca o Regină în zdrenţe, să cerşească bunăvoinţă şi încredere celor care, se pare că nu-şi mai amintesc faptul  că datorită Cărţii au învăţat să citească (dacă n-or fi uitat între timp!), să scrie, să-şi socotească averile care au atâtea zerouri încât nu mai încap înşiruite în pagina albă şi trec dincolo, în golul căscat de lângă Cuvânt, ca un abis negru.

         V.I.Cireş, după ce şi-a văzut visul împlinit pe jumătate, de a făuri singur, după concepţie proprie un monument al Cărţii,  care impunea respectul de a fi expus într-o expoziţie, într-un pavilion anume, într-un loc special amenajat, în holul unei Universităţi, al unei biblioteci judeţene, într-un lăcaş de cultură, unde şi-ar fi găsit locul şi admiratorii, şi acum ăi pierduse urma definitiv, căutându-l zadarnic. A fost trimis “de la Ana la Caiafa” – iscând zâmbete ironice şi răutăcioase, clătinări din cap şi dat din coate pe ascuns sau pe faţă din partea culturnicilor zilei, care aveau cu totul alte griji, cu mult mai serioase decât un monument cu o carte…

         A murit cu această durere amară şi neîmplinire sufletească în gând şi în inimă.

         V.I.Cireş avea vocaţie de animator. Cenaclist prin convingere şi din plăcere, de când se ştia, nu că ar fi scris, dar îi plăcea atmosfera boemă şi plină de farmec vrăjit a cafenelelor literare şi a cenaclurilor, unde oamenii de spirit se întâlneau la un pahar de vorbă, să pună de-o “naştere de cuvânt”, să mai ucidă un personaj dintr-un roman sau dintr-o nuvelă, să mai dedice o poezie unei domniţe poete.

         El scria motto-uri.  Cu o eleganţă lăuntrică unică, el le compunea exaltat. Erau mici poeme în proză, chintesenţa gândirii şi admiraţiei lui pentru artă. N-am cunoscut până la el şi nici după, vreun scriitor de motto-uri. Dar el le scria, le aduna cu migală şi le citea cu voluptate vădită, cui voia să-l asculte. Un personaj extrem de pitoresc era V.I.Cireş, de care-mi aminteasc cu drag, deşi au trecut mai bine de 25 de ani de când el a plecat dintre noi. Unul din aceste motto-uri a fost aşezat pe fruntea primei mele cărţi ”Tomnaticul April”, titlu de inspiraţie Emil Bottiană. El sună aşa :

 “Admir arta, admir creatorii de artă, îi  admir pe consumatorii de artă.”

Tot el m-a dus în acea perioadă la pictorul N.D.Iacomi care mi-a făcut o ilustraţie color pentru o eventuală copertă -. Cam idilică şi deloc pe gustul meu pentru acest prim volum pe care nu prea voiam să-l arăt nimănui, dintr-o pudoare pe care astăzi o pun pe seama decenţei şi bunului simţ, căci nu aveam suficientă încredere în mine. Oricum proiectul a rămas nerealizat.

Tot V.I.Cireş m-a dus la tanti Angela Popa, vestita  tipografă şi legătoreasă de lux, cu mâini de aur, cea care şi-a petrecut opt decenii în slujba tiparului şi a cărţii. Tanti Angela, timp de douăzeci de ani, până în 2002 când a plecat la tatăl, mi-a legat în piele şi carton,  sute de manuscrise şi am închegat cu ea o prietenie fără limite. Graţie ei, astăzi am toate manuscrisele în ordinea cronologică a scrierii şi pe domenii : poezie, proză, catrene, poveşti, eseuri, etc.

V.I.Cireş era asemenea unei specii de peştişori exotici roşii numite xifoforus heleri  sau xifori, cu săbiuţe în coadă. Xiforul, cu toată subţirimea şi delicateţea sa e în stare să-şi cucerească partenera, mult mai voluminoasă, cu acele imperceptibile tremurături din aripioare şi din coadă, vălurind apa şi atingând-o cu coada, ca şi când ar mângâia-o, în dansul fără de saemăn al împerecherii.  Cireş era mărunt, slab, (numai oase!), ager, nervos, bâlbâit, miop, cu obraz subt şi pomeţi proieminenţi ca Panait Istrati, dar cu o inimă ca un sac fără fund, în care încăpeau toate minunile şi din care scotea pe nepusă masă, îndemnuri de a preţui arta, cartea în speţă şi pe cel care îi dă viaţă.

Avea un ideal : să poată modela sufletul cuvântului.

El mai era şi sculptor în rădăcini de copac din care întruchipa personaje fantastice, păsări nemaivăzute, fluturi, şerpi, lupi şi alte lighioane.  De asemenea, mai sculpta şi în metal.Avusese şi câteva expoziţii cu aceste figurine sculptate din rădăcini şi lăcuite frumos -, se scrisese despre el la vremea respectivă în presa vremii şi atât.

V.I.Cireş avea vocaţia prieteniei. Când admira pe cineva, o făcea din toată inima şi respecta scriitorii, poeţii, pictorii şi muzicienii, iubindu-i ca pe propriii lui copii.

Doamna Cireş (Cireşoaia) era masivă, planturoasă, femeie de lume, cu tabieturi şi ţâfnă de cucoană. Dar era foarte cumsecade cu cine-i călca pragul şi-i ţinea hangul nebunaticului ei xifor sau gub, pentru că viciile lui erau inofensive : el iubea arta ca pe o femeie şi nu putea s-o trădeze, o gratula cu toată atenţia şi spiritul lui de om sensibil la frumos.

Ce osmoză, ce alchimie, se petrecea în laboratorul lui de creaţie, numai Dumnezeu ştia. Dar, ieşea de acolo transfigurat şi dorea imediat să-şi împărtăşească experienţa, impresiile, gândurile.

Se învârtea ca un titirez de la un prieten la altul, apoi cu toţii la câte o cârciumioară de mahala unde desfoliau până la miez câte o poezie sau o bucată de proză. El era cu iniţiativa acestor escapade bărbăteşti ce ţineau de boemia artistică.

Pe atunci nu exista parcă atâta dihonie între autori. Ei erau în stare să-şi păstreze o relaţie literară, să admire sincer opera vreunui confrate, nerâvnind fiecare la locul celeuilalt pe podiumul nemuririi.

Căci, nemurirea e destulă ca să ajungă pentru toţi, har Domnului! Poţi să ai parte de o bună bucată, fără să-l incomodezi ori să-l împiedici pe confratele tău să-şi ia calupul, halca ce i se cuvine după propriile merite.

Şi, îndeobşte, nu suntem noi responsabili cu nemurirea. Dacă  ne vom debarasa de aceste angoase şi frici inutile, de acel egoism şi individualism feroce, vecin cu invidia şi ura, vom avea numai de câştigat. Şi ne vom câştiga  în primul rând sufletul. Loc berechet e sub soare pentru fiecare. Şi ierarhizările sunt superflue pentru că, deja se ştie, suntem diferiţi ca structuri psihologice şi sufleteşti şi nu putem scrie la fel. Niciodată doi creatori nu se vor identifica în scrierile lor, măcar din decenţă şi din teama de a nu fi acuzaţi de plagiat. Şi apoi, poezia, înainte de a fi artă, e o stare. Stare de graţie. Stare de înger. Stare de naştere. Şi cum să furi sau să râvneşti la starea de graţie a altui creator?

Cred că unicul ţel al lui V.I.Cireş a fost să lase o urmă. Din incandescenţa sufletului său veşnic în mişcare, din care se năştea poezia în fiece lucru, voia să lase o scânteie, cât o boabă de lumină din lămpaşul unui licurici, care să împrăştie în jur o stare de bine pentru cei care nu găsesc cărarea spre liman. Socotea cartea ca pe o floare răsărită din sămânţă de har. Şi se străduia să aprindă focul sacru în suflete, fără amnar şi fără iască, dar cu scânteia Cuvântului. Spunea: “Dacă aş fi sculptor, mi-aş închina viaţa unei singure opere: Monumentul Cărţii”. Avea el acest fix. Ceea ce a şi făcut. Şi, dacă n-ar fi fost în zadar, V.I.Cireş s-ar fi bucurat astăzi, din Cer, de roadele operei sale nemuritoare, pusă la loc de cinste.

O mână de oameni, un buchet înmiresmat de suflete s-au gândit să migălească în acest spirit, la acest monument, veşnic neterminat, la care vin din urmă alţii să adauge obolul lor şi la care trudesc de milenii, milioane de autori.

Aceşti creatori, cu o singură excepţie nu l-au cunoscut pe V.I.Cireş. Dar, dovada că spiritul liber hălăduieşte fără graniţe şi că Duhul mişcă apele încotro vrea el, este că s-au trezit că-i continuă opera, depunând fiecare, la picioarele soclului, mica sa contribuţie spirituală. Mult? Puţin? Timpul va hotărî şi sita va cerne. Deocamdată, să ne bucurăm de acel obol şi de faptul că doar împreună, putem să ne desăvârşim ca fiinţe, să întreţinem focul sacru, această impetuoasă Lumină!

Şi să aducem lui Dumnezeu sfioasă ofrandă : Cuvântul – merinde pentru duminici. Să rostim, aşa cum poate a vrut V.I.Cireş : doar în cuvânt mă îndumnezeiesc, preţ de o clipă, care, în frumuseţea şi prospeeţimea ei, devine eternă…

Cuvintele noastre, să aşeze cărămizi noi la temelia iubirii de oameni.

În memoria lui V.I.Cireş am plantat un cireş pe care l-am botezat Vasilică, în comuna Jijila, Judeţul Tulcea.

Sunt peste 25 de ani de atunci. Nici despre soarta cireşului Vasilică nu mai ştiu nimic. Poate a crescut falnic, poate s-a uscat, poate a fost tăiat de la rădăcină, doborât de furtună sau mâncat de carii, sau ars de secetă. Ori poate şi azi mai dă rod iar din lemnul lui de esenţă nobilă, într-o bună zi, s-ar putea sculpta de către o mână nevăzută (poate a primului creator), un Monument al Cărţii care să dăinuie!

CEZARINA ADAMESCU, Agero

Galaţi, 15 aprilie 2010

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com