Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

VERBA DICENDI:

DINSPRE SIMȚUL LIMBII

SPRE SPIRITUL EI

Iulian CHIVU

      Limba excede în chip firesc dicționarelor nu însă și nevoii de comunicare, iar mobilitatea orientării semantice acoperă doar atât cât cunoaște. Iată de ce nu împărtășesc credința generozității mediocre, ci exigența vanitoasă de a cuprinde elevat gândul. A constrânge limba cu noblețea gândului sau a-l țintui în  neputințele ei? În ce grad și în ce măsură a determinat o alternativă sau alta răspunsurile popoarelor este o curiozitate veche a spiritului, tot așa de veche ca aceea de a-și ascunde limitele în contingențe ori trecând dintr-un registru al onticii în altul. Pentru Hölderlin, de pildă, limbajul ține cont de  cunoaștere, precum cunoașterea presimte limbajul, dar tot așa de surprinzătoare sunt și inconsecvențele, amăgirile și dezamăgirile fiecăruia dintre ele. Și apoi nu s-ar căuta dacă nu s-ar fi găsit cândva. Limbajul dă satisfacții când codului, când gândului, iar spiritul se lasă ispitit când de zicerea surprinzătoare, când de profunzimea cugetării. Cred că plătim încă un tribut greu disciplinarității din moment ce după aproximativ trei milenii de cunoaștere acceptăm timid încă revelațiile interdisciplinarității. Neîndoielnic, edificiul social a încremenit pragmatic spiritul în tipare; adâncirea inegală în discipline nu a mai văzut legăturile lor de la început. Și atunci când ne-a ispitit gândul, am făcut-o doar ca exercițiu de admirație întorcându-ne din axiologic în contemplativ exact când ar fi trebuit să continuăm. Wittgenstein, care definește gândirea ca operație esențializată în semne, observă că „privim cuvintele ca și cum ele toate ar fi nume proprii, iar apoi confundăm purtătorul unui nume cu semnificația numelui” (Caietul albastru, p.88). Din acest unghi, explicațiile semantice se împart în definiții verbale și definiții ostensive. Ar trebui să ne întoarcem la Hölderlin și la contemporanul său, Humboldt, de unde să revedem teza potrivit căreia modul în care limba și spiritul popoarelor izvorăsc într-adevăr „din una și aceeași fântână, inaccesibilă înțelegerii noastre”, dar în nicio situație limba nu se poate defini în exteriorul spiritului, al specificităților lui. Această sensibilitate îl ispitește și pe Benedetto Croce, care ne reamintește că natura non facit saltus, dar nici el nu trece convingător bariera raportului gândire/limbaj (mentalese); admite însă că „dacă se poate gândi fără cuvinte, nu se poate gândi fără expresii” și întrezărim, deci, o gândire morfologic-imaginativă (concretă) și una reflexiv-sintactică (abstractă). Idiomatic, fiecare limbă are însă partea ei de cer, ca să folosim un cuvânt al lui Noica, și de aceea spiritul ei se definește ca a fi ceva intraductibil în altă limbă, dar nu se rezumă la a face diferența, ci a releva subzistența fiecăreia, fiindcă fiecare popor, rămânând la Noica, își ascunde în limbă algebra existenței sale după cum în  metafizica aristotelică, Unul și Ființa cuprind prin firea lor genuri. Spiritul limbii ne trimite, firesc, la simțul natural al ei, iar soluția lui Ernst Cassirer, fără a împinge spre etnologism, conduce spre o perspectivă exhaustivă, mai coerentă, în care protocronismele și catacroniile individualizează coeficienții etnici de mobilitate a anticipării și ai capacității de a crea în chip autonom, nu numai de a imita, precum trimite și la unele întârzieri culturale față de un standard relativ. Nu este deloc o exagerare să spunem că personalitatea fiecărui individ se regăsește, alături de cultura sa, și în limbajul acestuia, după codul său psihic, în legătură cu mediul său de viață, cu climatul, sub determinări constante, dar și pasagere. De la codul psihic  individual (aidoma lui și codul  național), așteptăm tipul de rațiune funcțională a conștientizărilor, rațiunea funcțională a proceselor psihice secundare, dualismul luărilor la cunoștință, ireversibilitatea evoluției semnificațiilor, unitatea și coerența lor sub rezerva acordării unor accepții nuanțate, cum au fost  remarcate de Aristotel, de Cicero, de Bloomfield, Chomsky, Boas etc. O condiție esențială a  idiomului rămâne însă gramatica, o hermeneutică fără de care nicio comunicare nu este posibilă, dar, ca să rămânem în planul primar al semnificării, facem mențiunea că orice semnificație este un raport de noncontiguitate între semnificat și semnificant; tendința este de acoperire din plan fonetic până în plan sintactic a semnificatului, după concepția lui Cassirer. Și de la semnificare la reflectare nu mai este decât un singur pas, cu care se avansează și mai mult spre prerogativele spiritului. Ontica  obiectului se arată mai atractivă decât eterogenitatea subiectului. Între ousia și poein opțiunile au șanse minime de a fi tranșante, de aceea înțelepciunea de viață și de gând a omului, spunea Noica, nu e decât o chestiune de adverb ori poate o strategie împotriva verbului (Cuvânt împreună despre rostirea românească, 1987, p.112); ilustrarea o face însă Sartre cu diferența dintre a nu fi și a nu fi aici. Știința limbii a urmat însă chipul logic al contingențelor, venind dinspre referențialitate spre referent, sărind adesea peste simțul natural secundar al ei către spiritul limbii. Chomski venea cu  generaționismul trasformațional, Frege și Russell intrau direct în sens și referință, Marcel Bréal se cantonează în semantică, Saussure în semnul lingvistic și în sincroniile limbajului, Eco în hipercodificările expresiilor minimale. Școlile lingvistice trec de la naturalismul lui Schleicher și Muller la școala psihologistă a lui Steinthal, la pozitivismul lingvisitic al lui  Osthoff și  Delbrük, la estetismul lui Croce, la funcționalismul lui Frei și Bally, la descriptivismul american (Fr. Boss, L. Bloomfield, Z. Harris), la etimologismul lui Edward Sopir și la școlile naționale (italiana, franceză, pragheză, daneză, rusă etc.). Ori cercetarea lingvistică în sine este oarecum exclusivistă și ar fi putut să se extindă și asupra simțului limbii care, prin știința limbii, se integrează în spiritul ei în grade și măsuri diferite. Sociolingvistica și psiholingvistica ar fi fost foarte aproape de asta dacă ar fi dat analizei în constituienți  imediați și geografiei lingvistice ceea ce li se cuvine cu metoda  distributivă, nu cu cea statistică. Psihanaliza limbajului, ca subiectivitate ce devine obiect, este doar o tentație care conduce la observații importante, dar nu relevă și cauzele. A fi în spiritul limbii nu înseamnă încă a te identifica cu el, tocmai din cauza dăinuirii lui; spirit înseamnă existențialmente nu numai suma facultăților intelective și ale rațiunii, ci și modul lor particular de a se manifesta în gândire la nivelul individului, ca acord cu sine și cu comunitatea, dar și al acesteia cu propria existență, complex determinată. Limbajul vine cu relieful său sinusoidal, cu amplitudini și cu alternări de accent între conotativ și sens, între idee, impresie și ambiguu, ca să nu intrăm și în chestiuni de morfologia discursului. Limba le cuprinde pe toate fiindcă ea este spirit în timp și spațiu. În spiritul limbii nu noțiunile sunt variabile de la un idiom la altul pentru că nu ar mai fi posibilă nici înțelegerea, nici comunicarea, ci valabil e genul care formează esența speciei, forma care cuprinde în sine subzistentul, mărimea intensivă. Diferențierile se găsesc inclusiv în determinațiile (horos, gr.) raporturilor interpropoziționale de independență, de echivalență, de implicație, de replicație, de contrarietate, subcontrarietate și contradicție, ceea ce conduce semantica logică spre o pragmatică particulară pe baza raportului individului cu sistemul de semne (codul). Și aceasta ne îndreptățește să spunem că dacă nu orice lucru condiționează oricare alt lucru, cum credeau stoicii, condiționarea însăși este diferența ontologică pe care se întemeiază o proprietate. La nivel semantic, întemeierea se face pe determinarea de adevăr, iar la nivel sintactic, un conținut se întemeiază pe altul fără a modifica vreun adevăr de raționament sau de fapt. Codul verbal figurativ nu este exclusiv gnoseologic, deși are aceeași geneză cu codul reprezentărilor. El operează cu semnificații derivate și se angajează să determine la rândul lui  perceperi concordante. Întemeierile în reașezare vor fi motivat pe vechii greci să numească spiritul psyche, thymos ori pneuma începând de la Homer, ca Platon să distingă noesis, iar Aristotel pathos, nu ca varietăți, ci ca distincții. Pretutindeni însă, constrângerea limbii decurge din știința ei și este o interfață a libertății deschise spre interior, spre sinea idiomatică în paradigma spiritului etnic. O limbă internațională ar fi un eșec epistemic, fără perspectivă ontică, o absorbție a spiritelor într-o spiritualitate convențională care ar avea destinul Turnului Babel. Șansa națiunilor constă în identitatea lor, pe care se reazemă umanitatea însăși ca destin postadamic.

Iulian Chivu

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com