Via Melania Cuc

Elena M. Cîmpan

      Melania Cuc a scris şi editat în ultimul an trei volume de versuri – „Autoportret”, Ed. Nico, „Lebăda pe asfalt”, Ed. Anamarol, şi recentul „Via dolorosa”, Ed. Nico. Recordul înregistrat de scriitoare nu este doar unul cantitativ, ci şi calitativ. Cele trei cărţi au şi linii comune – ca întindere, sunt poeme de-o pagină/ dintr-o pagină, compoziţional, dau libertate neîngrădită cuvintelor, cu flux de imagini ce lovesc dar şi mângâie, strategic, înregistrează o fugă permanentă de sine şi îmbrăcarea unei mantii aspre care să adăpostească sufletul de zăpadă, dar şi trasee diferite, asumate, ca oferte pe care cititorul să le probeze, în primul rând situându-se titlurile, ce anunţă, compact, identitatea dorită a cărţilor, şi apoi inspiraţia de moment ce dă înălţime creaţiei, în care se produc atâtea expuneri de gânduri, toate supuse legii gravitaţiei.

      Oricât ar survola Melania Cuc (foto) aerul tare, periculos, riscant, al zborului de agrement literar, ea tot revine de fiecare dată cu picioarele pe pământ. Poemele ei sunt ca focuri de artificii, mai estompate sau mai spectaculoase, la ocazii mari sau mici, degrabă a se aprinde şi a se stinge iar, atât cât ţine spectacolul. Spectaculosul din textele Melaniei Cuc este unul la nivelul gândului care se retrage în colţuri diferite, deodată sau pe rând, care abandonează şi reia o idee, care se petrece într-o fracţiune de secundă în cuptorul de coacere a poeziei, dar de cele mai multe ori, gândul coboară/ trece în  cuvinte şi rămâne acolo cât îl ţin puterile, în ordonarea concentrată de sintagme propuse. Dacă am încerca să înţelegem, nu ajungem nicăieri, destul că simţim fiorul liric, pe care Melania Cuc îl trimite dezinvolt, ca un violonist ce cântă ce vrea pe strunele lui: „Degeaba aş pune preţul cel mai bun/ Pe felia asta de întâmplare ce ţine/ De turla bisericii şi/ De sfârcul de limbă niciodată vorbită.” Pe fragmente, senzualitatea degajată din poezie e una bine dozată, cerebrală, cu puţin sarcasm: „Altă divă anonimă zace cu buzele sparte/ În crăpătura din călcâiul ţărânii.” „Sfârcul de limbă” şi „călcâiul ţărânii sunt culmi ale expresivităţii poetice, în maniera Melaniei Cuc, cu putere de-a vizualiza sentimente, stări, trăiri.

      Ceea ce caracterizează din plin cartea Melaniei Cuc e abundenţa personificării, figură de stil preferată, de parcă poeta ar trăi într-o lume ce-i oferă în permanenţă trimitere la fiinţă: „gazonul e plin  cu mingi de fotbal desfigurate”, „îngerii vând şofran”, „ceaţa ridică din umeri, ca o nevastă tânără şi neştiutoare”, „plantele sunt tunse la zero”, „inima pulsează nesăbuită ca o slujnică”, „statuia e serioasă”, „ceasornicul scoate limba de aur la cetăţeni”. Libertatea de-a da viaţă lucrurilor, de-a le însufleţi, are şi reversul, prin care fiinţa e redusă la tăcere şi preia din atributele obiectelor: „Am promis că voi rugini ca o monedă de colecţie,/ Tăcută ca potcoava răstignită/ Între punctele cardinale.”

         Când scrie, Melania Cuc are în faţă un destinatar anume, un portret- robot al celui căruia i se adresează, cu bună-ştiinţă, cunoscându-i gusturile. Acest prototip al cititorului poate fi din sfera sentimentală, a legăturilor („la subsioara scrisorii pe care ţi-o scriu”, „tu ai fost singurul bărbat care mă lăsa/ să-i trag cizmele de vânătoare”), din cea ludică, a jocului („ca un puşti care toarnă zahăr/ în carburatorul unei limuzine”), sau a figurilor de ceară stabilite în timp („trec convoaie de nume celebre”).

      Dimensiunile poeziei Melaniei Cuc nu sunt nici prea largi, nici prea strâmte, ele corespund întocmai modelului, fără să uite să surprindă de fiecare dată prin instantanee de limbaj poetic, bine croit, ajustat, gata să ofere plus de frumuseţe, acel „ceva” aparte, individual şi original. Imagini precum „Satul meu a urcat la cer”, „eu vând aparate de netezit inima” şi „pe Câmpia libertăţii de opinie”, fac trimitere la o filozofie de viaţă expusă în câteva linii, sumar, ca nişte capitole insuficient explorate, dar care tulbură materia poetică, neliniştesc prin prezenţa lor. Instantaneele care par a fi de suprafaţă reprezintă în fapt dureri adânci, nebănuite, în lupta dintre bine şi rău, dintre acceptare şi renunţare („trag fermoarul ferestrelor de la casele vechi”, „şi drumul se topeşte ca săpunul cel bun”), pentru că ce este altceva încă o Via Dolorosa dacă nu calea spre lumină, de data aceasta prin poezie.

      Toate aceste cercuri concentrice, mai mult sau mai puţin mişcătoare, alunecoase, ca nisipurile, formează un univers rotund, compact, pe care poeta îl cunoaşte şi îl stăpâneşte şi ni-l oferă alternativă, dacă nu chiar drept, de-a visa.

       „Via Dolorosa” e o capodoperă în trei puncte: trecut – „Sunt unitatea de măsură a tuturor lucrurilor/ În care am crezut”, prezent – „Stau la masă cu toate/ Zilele mele de naştere” şi viitor – „Nu da vina pe mine, prietene!/ Eu sunt numai poetul pentru care/ S-au certat zeii de odinioară”.

ELENA M. CÎMPAN

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com