Viaţa pustnicească în perspectiva Sfantului Vasile cel Mare

Originea vietii pustnicesti se poate confunda cu insesi originile filozofiei pentru care ,,retragerea sau fuga de lume are drept scop binele  intelectului, povatuirea sau contemplatia.”[1] Spre deosebire de conceptia filozofica conceptia crestina cu referire la viata pustniceasca sustine ca pustnicii crestini ,,nu iubesc singuratatea decat pentru a-l gasi pe Dumnezeu” si pentru a practica aici rugaciunea mijloc de comuniune a omului cu Dumnezeu.

In sens crestin retragerea din lume reprezinta o cautarea a ,,Cetatii viitoare”[2]  Viata pustniceasca apare drept o consecinta a iubirii lui Dumnezeu, o dorinta de indumnezeire a omului. Fuga de lume arata ca iubirea lui Dumnezeu pe de o parte si  iubirea lumii pe de alta parte nu se pot dezvolta in aceeasi persoana.

Pustnicul se separa de lume pentru ca nu poate accepta modurile ei de a gandi si a fi. ,,Ce este o virtute pentru omul lumesc este un viciu pentru monah; iar cee ce este o virtute pentru monah este un viciu pentru omul lumesc.”[3] Prin retragere, pustnicii cauta comuniunea cu Dumnezeu prin rugaciune si prin modul lor de a fi, iar efectul acestei atitudini este dat de ,,lipsa si lepadarea de grijile care creeaza libertatea necesara pentru rugaciune.”[4]

Ca referinta pentru acest mod de viata merita a fi mentionat Avva Ammona, ucenic al Sfantului Antonie cel Mare care precizeaza in acest sens urmatoarele: ,,Inainte de toate singuratatea; singuratatea naste nevointa si lacrimile; lacrimile naste frica ; frica naste speranta  si darul vederii inainte ; vederea inainte naste iubirea; iubirea face sufletul nebolnav , nepatimas si atunci dupa toate aceste lucruri, omul intelege ca nu e departe de Dumnezeu.”[5]

Monahismul apare la inceput ca separare de lume. Calugarul renunta la toate activitatile omului lumesc si se incredinteaza vietii traite in pustiu. Incepand cu teologia Parintilor Capadocieni se contureaza o a doua traditie a monahismului. A doua jumatate a secolului III, are sa aduc in sanul crestinismului un aspect cunoscut noua de viata eremitica sau pustniciasca. Odata cu Sfantul Atanasie cel Mare care in anul 270 se retrage in desert se constata ca ,,unii crestini, in numar din ce in ce mai mare parasesc comunitatile de credinciosi si pleaca in pustie”[6] unde pun inceput unei vieti eremitice. In felul acesta se contureaza viata eremitica sau pustniceasca care presupune ,, indepartarea de oameni cu punerea nadejdii de mantuire a sufletului, de hrana, de haine si de toate nevoile trupesti numai in Dumnezeu.”[7] Inca dintru inceputul acestei traditii, caracteristica fundamentala rezida in ,,cautarea unitatii si refuzul oricarei impartiri in viata si in activitatile calugarilor.”[8] Se cere a fi precizat faptul ca monahismul incepe odata cu anahoretismul care presupune fuga si retragerea din lume justificata prin faptul ca viata lumeasca este o piedica in cale celui ce nazuieste spre desavarsire.”[9]

Cea de a doua traditie este destul de bine evidentiata  la parintii Capadocieni, cu precadere la Sf. Vasile cel Mare. Daca traditia eremitica presupune ruperea intru totul de de lume care de multe ori constituie un impediment  in drumul spre desavarsire al omului, Sf. Vasile cel Mare fundamenteaza o noua traditie ce presupune viata de obste in cadrul careia ,,toti fratii adunati in numele lui Hristos trebuie sa aiba o inima, un cuget si o dorinta  de a lucra impreuna in Domnul, prin implinirea dumnezeiestilor porunci si de a-si purta sarcinile unii altora intru frica lui Dumnezeu avand in fruntea obstii un povatuitor caruia fratii ii datoreaza supunerea si ascultare.”[10]

Sf. Vasile cel Mare prin critica adusa eremitilor reda ,,fugii din lume sensul ei moral.”[11] Renuntarea la lume ramane si pentru Sf. Vasile cel Mare o trasatura fundamentala a celui care traieste in lume. Sf. Vasile impunand forma comunitara a fugii din lume, el ajunge sa asigure ascetismului crestin un loc deosebit in comunitatea Bisericii. Desigur ca in acest cadru, calugarul, va rupe toate legaturile sale cu lumea si prieteniile omenesti. ,,Calugarul va purta o haina speciala, o marca distinctiva, o uniforma, marcand separarea sa de lume.”[12]

La Parintii Capadocieni singuratatea de care trebuie sa dea dovada calugarul se completeaza si se intensifica prin tacere si asceza. Ceea ce anahoretii considera incompatibil sub aspectul ca nu se poate ca monahul sa fie si cu oamenii si cu Dumnezeu, Sf. Vasile cel Mare exprima o pozitie conciliatoare in care se poate trai si cu oamenii dar si mentinerea relatiei cu Dumnezeu si de a-I sluji Acestuia.

O astfel de pozitie poate fi regasita si in Convorbirea a 19-a  a Sf. Ioan Casian ce apare ca rezultat al controversei celor doua traditii: ,,Atat un mod de viata cat si celalalt sunt partiale. Exista ajantaje atat de o parte cat si de alta.  In sine viata eremitica este mai desavarsita. Dar nimeni nu este autorizat sa o aleaga inainte de a fi exercitat indeajuns discernamant  si ascultare, inainte de a fi in stare sa se conduca pe sine insusi fara riscul iluziilor.”[13]

Sf. Vasile cel Mare considera ca viata evanghelica  autentica este ,,lepadarea de lume, fie in mijlocul multimii oamenilor fie in pustie”[14] Pentru a cunoaste starea monahismului din vremea sa , Sf. Vasile a facut numeroase incursiuni in Mesopotamia, Siria, Palestina si Egipt. Vazand cum calugarii care vietuiau in singuratate erau mai degrab singuratici decat retrasi. El i-a adunat pe acestia  in locuri organizate, stabilind o randuiala. In jurul sau s-au adunat multi ucenici, realizandu-se astfel prima comunitate cenobitica, in anul 386 pe malul raului Isis langa Neocezareea. Aici impreuna cu Sf. Grigorie redacteaza Filocalia si concepe Regulile monahale Mari si Mici.

Preocuparile sociale se regasesc si sunt formulate in randuielile calugaresti. Omul nu este prin firea lui nici salbatic si nici solitar. Aceasta conceptie despre om, ca fiinta inclinata, sa traiasca impreuna cu altii de-o seama cu el, poate fi un rezultat al experientei  proprii Sf. Vasile cel Mare. Ideea pe care o sustine Sf. Vasile este ca ,,orice om  este inzestrat cu capacitatea de a-si iubi aproapele.”[15]