|
 Viaţa
şi opera scriitorului
Florentin Smarandache (SUA)
Alex BALOG
Matematician, poet, romancier si
dramaturg, Florentin Smarandache (foto stânga),
s-a nascut pe 10 decembrie 1954 in comuna Balcesti, judetul Valcea. Dupa
absolvirea Facultatii de Matematica din cadrul Universitatii din
Craiova, lucreaza ca profesor in comuna natala apoi la Colegiul “Nicolae
Balcescu din Craiova”. Intre 1982-1984 va trece dincolo de granitele
tarii, predand matematica la Colegiul “Sidi El Hassan Lyoussi” din
Sefrou, Maroc. In 1984 se intoarce in tara, de unde va continua
colaborarea cu diferite reviste de matematica din tara si strainatate,
unde publica o serie de articole: “Gazeta Matematica”, “Monthly”, “Math.
Magazine”, “College Mathematical Journal”, “Zentralblatt fur
Mathematik”, “Crux mathematicorum”, “Gazeta Matematica” (Spania).
Intre 26 iulie-3 august 1986 este
invitat la “International Congress of Mathematicians”, Berkeley, C.A.
unde urma sa prezinte lucrarea “An Infinity of Elementary Unsolved
Problems”. Statul roman ii interzice insa participarea la congres. Desi
nu era pentru prima oara cand intampina greutati din partea statului
roman, aceasta interzicere a umplut paharul: a facut greva foamei timp
de 15 zile. Urmarile nu s-au lasat nici ele
asteptate: pentru ca a fost “recalcitrant”, dupa cum povesteste in
volumul “Fugit … Jurnal de lagar”, “… dupa ICM-86 mi-au interzis s
public matematica si m-au tinut somer un an jumate”.
Isi pregateste foarte minutios,
matematic am putea spune, fuga din tara, nespunand nimanui nimic, nici
macar sotiei sale care-l credea plecat la Bucuresti sa discute cu un
profesor de la Universitate despre niste articole de cercetare
matematica. Ii va scrie la 10 zile dupa ce ceruse
azil politic in Turcia, la data de 09.09.1988, cu dorinta de a emigra in
SUA, tara tuturor posibilitatilor. Dupa ce-si cere scuze ca i-a ascuns
dorinta de a emigra, isi motiveaza gestul cu urmatoarele cuvinte: “Dar
stii cat m-au umilit, somer, semi-somer, cersetorul inspectoratului,
gunoiul lor, imi interzisesera si sa public, si doctorat etc. N-am mai
putut rabda! Orice suferinta are o limita”
Dupa aproape doi ani de stat in
lagare de “fugiti”, America ii va da acceptul de intrare in tara. A
facut de toate: spalat vase in restaurante, sapari de santuri,
incarcat-descarcat etc. Mai tarziu a prins un post mai bun: soft-ware
engineer la o firma producatoare de terminale electronice. A vazut multe
si a suferit si mai multe.
Insa incapatanarea in realizarea
visurilor si dorinta de afirmare nu l-au parasit niciodata.
Isi ia doctoratul in matematica, in prezent fiind
“Associate Professor of Mathematics” la “University of New Mexico,
Gallup” din USA.
Increderea in geniul sau si
pasiunea pentru matematica coroborate cu o munca asiduua il vor conduce
la afirmarea in domeniu, descoperind functia care ii poarta numele,
Functia Smarandache, si pe care Florentin Smarandache o poarta ca pe
un blazon: “S(n) is defined as the smallest integer m such that
m is divisible by n”.
Ce este Paradoxismul?
Paradoxismul s-a nascut din dorinta
de exprimare libera (specifica tuturor romanilor aflati sub regimul
comunist) si ca o reactie la regimul dictatorial ceausist, unde cenzura,
coroborata cu promovarea si publicarea doar a celor ce laudau sistemul,
inchidea bariera publicarii si afirmarii celor care nu se supuneau
“rigorilor” acestui sistem
“Paradoxismul a pornit ca un protest
anti-totalitar impotriva unei societati inchise, Romania anilor 1980,
unde intreaga cultura era manipulata de un singur grup. Numai ideile lor
contau. Noi, ceilalti, nu puteam publica aproape nimic.
Si-atunci am zis: hai sa facem
literatura… fara a face literatura! Sa scriem… fara sa scriem nimic.
Cum? Simplu: literatura-obiect. ‘Zborul unei pasari’, de pilda,
reprezenta un “poem natural”, care nu mai era nevoie sa-l scrii, fiind
mai palpabil si perceptibil decat niste semne asternute pe hartie, care,
in fond, ar fi constituit un “poem artificial”: deformat, rezultat
printr-o traducere de catre observant a observatului, iar orice
traducere falsifica intr-o anumita masura. ‘Masinile uruind pe strazi’
era un “poem citadin”, ‘taranii cosand’ un “poem semanatorist”, ‘visul
cu ochi deschisi’ un “poem suprarealist”, ‘vorbirea in dodii’ un “poem
dadaist”, ‘conversatia in chineza pentru un necunoscator al acestei
limbi’ un “poem lettrist”, ‘discutiile alternante ale calatorilor,
intr-o gara, pe diverse teme’ un “poem postmodernist”
(inter-textualism).
O clasificare pe verticala? “Poem
vizual”, “poem sonor”, “poem olfactiv”, “poem gustativ”, “poem tactil”.
Alta clasificare in diagonala: “poem
fenomen (al naturii)”, “poem stare sufleteasca”, “poem obiect/lucru”. In
pictura, sculptura analog – toate existau in natura, de-a gata.
Deci, un protest mut am facut!
Mai tarziu, m-am bazat pe
contradictii. De ce? Pentru ca traiam in acea
societate o viata dubla: una oficiala – propagata de sistemul politic,
si alta reala. In mass-media se promulga ca ‘viata noastra era
minunata’, dar in realitate ‘viata noastra era mizerabila’.
Paradoxul in floare! Si atunci am luat creatia in
deriziune, in sens invers, sincretic. Astfel s-a nascut paradoxismul”.
(Florentin Smarandache)
A scris enorm si a publicat putin,
(cum se va vedea si in lista operelor lui Florentin Smarandache pe care
o atasam la sfarsitul eseului), pana la cei 34 de ani cati avea cand a
parasit clandestin Romania, multe din operele scrise in tara fiind
publicate abia dupa stabilirea in America.
La ora actuala, datorita unui efort
sustinut din partea initiatorului si promotorului acestui nou curent
literar de avangarda, Florentin Smarandache, paradoxismul a castigat
sute de adepti in intreaga lume: Argentina, Australia, Belgia, Brazilia,
Canada, China, Anglia, India, Israel, Irlanda, Italia, Romania, Rusia,
Spania, America. Putem vorbi, asadar, deja de o scoala paradoxista in
adevaratul sens al cuvantului.
Ca orice noutate, paradoxismul si-a
gasit nu numai adepti ci si critici. Dintre teoreticienii care au vazut
in paradoxism un curent avangardist de o reala valoare, ii vom aminti
aici doar pe cei care au elaborat lucrari programatice de analiza:
Constantin M. Popa (Miscarea Literara Paradoxista / The Paradoxist
Literary Movement), J. M. Levenard, I. Rotaru, A. Skemer (Anthology of
The Paradoxist Literary Movement), Florin Vasiliu (Paradoxim’s Main
Roots), si Titu Popescu (Estetica paradoxismului).
Dintre cei care critica negativ
paradoxismul, ii putem aminti aici pe Nicolae Manolescu si Ion Rotaru,
parerea celui din urma fiind destul de concludenta asupra punctelor
considerate slabe in teoria noului curent, care-i scria lui Florentin
Smarandache, intr-o scrisoare datata 30 aprilie 1992, urmatoarele: “Asa
si … iarta-ma, Miscarea, “Movementul” olteano-vilcean din Arizona.
Ce capodopere (in afara de Urmuz?!) – bietul
Urmuz - a dat avangarda romaneasca interbelica? Niciuna! Ce capodopere
va da Movementul olteano-vilceano-arizonesc? Pot sa-ti spun de pe acum
cu maxima siguranta: Niciuna! Viitorul va pronunta asupra operei
dumitale o sentinta fara apel. Eu sunt acel viitor si-ti spun: Nu! Este
un necesar Non-Non! Ehei, bine ar fi daca te-ai fi gandit sa
scrii niste Non-Nonpoeme, adica niste Poeme adevarate, fie si
macar pana la gleznele Otiliei Cazimir si ale lui Toparceanu. Tot era o
mica piatra pusa cat de cat trainic peste o alta.”
Dupa cum s-a vazut, ceea ce se
critica in primul rand la acest curent literar, este acest continuu
Non-, Anti- etc. (non-poeme, anti-literatura). Insa, cum bine observa C.
M. Popa , “Non”-ul si “Anti”-ul din manifestele paradoxiste au un
caracter creativ, nicidecum nihilist. Apoi se mai
spune ca acest mod de a face poezie nu este arta, ca desfiinteaza arta.
Intr-adevar, aceste omniprezente non- si anti, particule omniprezente,
magice am putea spune, a paradoxismului, desfiinteaza arta din temelii –
este vorba insa de arta traditionala, pentru a o reinfiinta, a o aseza
pe o alta temelie, mai puternica, temelie care-i poate asigura
reinvierea.
Am putea spune ca paradoxismul cu
vesnicele lui paradoxuri si negari este un joc: jocul de-a arta. Si nu
am gresi prea mult. Insa nu trebuie sa uitam ca ludicul, aceasta
trecere, cel putin la nivel mental, de barierele impuse de ratiune, a
dat de cele mai multe ori startul marilor descoperiri. Iar lui Florentin
Smarandache nu-i este rusine sa recunoasca ca “s-a jucat”, a
experimentat (experimentul jucand un rol crucial in ideologia
paradoxismului): “Bancurile populare, la mare voga in ‘Epoca’ Ceausescu,
ca o respiratie intelectuala, au fost surse de inspiratie superbe.”
Prin aceasta joaca, prin aceste “experimente bazate pe contradictii
s-au adus termeni noi in stiinta, arta, filosofie, stiinta, chiar si noi
proceduri, metode, algoritmi de creatie. Intr-unul dintre manifeste
propusesem deturnarea sensului, de la figurat la propriu, interpretari
in contra-sens ale expresiilor si cliseelor lingvistice, etc.”
Actualitatea paradoxismului
Cum bine se stie, paradoxul nu este o
inventie a gandirii moderne – el este prezent in istoria gandirii
omenesti inca dinaintea erei noastre, si-l regasim, in diferite forme de
exprimare, cam in toate culturile lumii. Nu voi face aici o istorie a
paradoxului, nu acesta este sensul eseului de fata in plus, asupra
acestui subiect existand studii elaborate ( chiar in cadrul curentului
paradoxist exista un astfel de studiu, “Estetica paradoxismului”, de
catre Titu Popescu). Ceea ce vreau sa afirm este faptul ca inca de acum
peste XX de secole, paradoxul a fost privit ca fiind o metoda viabila de
gandire, sa ne amintim doar de celebrele aporii ale lui Zenon sau de
crestinism, si de exprimare a unor realitati mai greu de explicat in
limbajul cotidian logic.
“Cred Doamne, ajuta necredintei mele”
mi se pare cea mai frumoasa exprimare prin paradox. De fapt,
crestinismul reprezinta apogeul paradoxului prin multimea si chiar
necesitatea exprimarilor paradoxiste folosite.
Paradoxul nu a pierdut niciodata
teren de-a lungul timpului. Il regasim
pretutindeni, strabate veacurile. Nu e deci de mirare ca il regasim si
in secolul XX si chiar XXI.
Paradoxismul s-a nascut dintr-un
protest fata de dualitatea omului sub regimul comunist al anilor ’80 din
Romania. “Mai tarziu, m-am bazat pe contradictii.
De ce? Pentru ca traiam in acea societate o viata dubla: una oficiala –
propagata de sistemul politic, si alta reala. In mass-media se promulga
ca ‘viata noastra era minunata’, dar in realitate ‘viata noastra era
mizerabila’. Paradoxul in floare! Si atunci am
luat creatia in deriziune, in sens invers, sincretic. Astfel s-a nascut
paradoxismul”. (Florentin Smarandache). Aceasta stare de lucruri nu s-a
schimbat deloc in ultimele doua decenii. Dimpotriva, s-a mai cizelat, e
mai perversa. Daca in comunism contrastul era mai evident, stiut fiind
faptul ca trebuia sa ai o anumita conduita in societate, adica sa lauzi
pe cine si ce trebuie, acum lucrurile sunt mult mai subtile. Din acest
punct de vedere, Romania s-a alineat deja standardelor lumii moderne. Ma
refer la acea masca pe care si-o pun majoritatea semenilor nostri, mai
sunt si exceptii, in relatia lor cu semenii, cu lumea. In continuare voi
incerca sa dezvolt putin aceasta idee.
Problema in sine este mult mai
complexa decat pare la prima vedere. Voi aborda pe scurt in lucrarea de
fata doar doua directii, strans legate intre ele, ontologic si cel al
libertatii de exprimare, fara a avea pretentia ca am epuizat subiectul.
Din punct de vedere ontologic,
aceasta masca tine de pierderea identitatii, sau mai bine zis de
cautarea identitatii, de ruperea legaturii cu Fiinta, cum ar zice
Heidegger. Inscriptia de pe frontispiciul
oracolului din Delphi este la fel de actual ca acum XXV de secole. Omul
in fond nu s-a schimbat foarte mult, as spune chiar deloc, in aceste
ultime cateva zeci de secole.
Citeam in urma cu ceva ani, nici nu
mai stiu unde, urmatoarea afirmatie – citez aproximativ: “Enumerarea de
titluri inaintea numelui reprezinta de fapt dorinta de ascundere a celui
in cauza”. Nu stiu daca intr-adevar este vorba de dorinta de ascundere a
omului, a identitatii personale, in spatele acestor titluri; cred mai
degraba ca e vorba de o ascundere a faptului ca nu stim cine suntem, o
cautare a identitatii. Nu poti ascunde ceea ce nu stii.
Traim de fapt in epoca in care
uniformizarea devine pe zi ce trece o realitate. Am fugit de comunismul
care incerca sa duca la uniformizarea populatiei pentru ai putea supune
mai usor si am dat de o “democratie” in care liberul arbitru e pus la
colt, manipularea maselor e o realitate, iar uniformizarea vine in timp.
“Nu esti ca noi, esti impotriva noastra” pare sa
fie deviza postmodernismului.
Si aici intervine din nou cenzura,
libertatea de exprimare pusa la colt. Ai idei, nu esti ca noi, nu mergi
cu masele ci in unele lucruri te impotrivesti, esti catalogat automat
nonconformist si intr-un fel privit ca “ciudat” si marginalizat. Nici nu
stiu de fapt ce e asa de rau in a fi nonconformist: din sensul
cuvantului reiese ca ai fi unul care nu se conformeaza, adica nu se
aliniaza curentelor moderne. Unitatea in
diversitate este serios pusa la indoiala, mai degraba este valabila
afirmatia diversitate in unitate in limitele impuse de societate.
Pentru a nu fi marginalizat de
societate unii dintre noi ne impunem singuri cenzura.
Adica societatea democratica, cea care teoretic iti
garanteaza libertatea, practic ti-o ingradeste. Am ajuns la paradox.
Si iata cum, de la libertatea de
exprimare revenim din nou la masca, la dualitate, la paradox.
“Paradoxismul a pornit ca un protest
anti-totalitar impotriva unei societati inchise, Romania anilor 1980,
unde intreaga cultura era manipulata de un singur grup. Numai ideile lor
contau. Noi, ceilalti, nu puteam publica aproape nimic” (Florentin
Smarandache). Personal, nu cred ca in secolul
libertatii, adica in secolul XXI s-a mai schimbat cate ceva in acest
sens. Ceea ce conteaza acum sunt banii. Unul dintre profesorii mei ne
repeta mereu: ”Nu poti face cultura fara bani”. Am realizat un pic mai
tarziu cata dreptate avea. Insa ma intreb acum
daca nu cumva si reversul medaliei este valabil – adica daca nu cumva
banii fac cultura.
Intr-o societate capitalista, ca sa
fie publicata, o carte trebuie sa fie cumparata, iar ca sa fie cumparata
ea trebuie sa trezeasca interesul cititorilor. Nimeni nu arunca acuma cu
banii in publicarea unei opere, oricat de reusite ar fi, daca ea nu
aduce profit. Iar cititorii, cei carora trebuie sa le trezeasca
interesul respectiva opera, sunt cei care sunt: adica cei care te arunca
la cos daca nu esti ca ei. Acum, ideile lor conteaza. Nu mai e doar o
mana de oameni, teoretic, care te controleaza, ca pe vremea
comunismului, ci o masa de oameni. Spun teoretic, pentru ca in fond cei
care formeaza opinia publica, specialistii, cei care-ti spun ce trebuie
si ce nu trebuie sa citesti, sa mananci, sa cumperi, toata industria
media in general, aceasta infernala masinarie de formare a opiniilor,
sunt cei ale caror idei conteaza in postmodernism. Fiindca manipularea
maselor e o realitate.
Si aceasta manipulare e cu atat mai
usor de realizat cu cat nu mai stim cine suntem. Stiinta, in afirmarea
si dezvoltarea careia s-au depus atatea eforturi si s-au facut destule
sacrificii, participa acum din plin la aceasta distrugere a identitatii,
atat personale cat si nationale. Intr-o carte aparuta recent, neurologul
Antonio R. Domasio, (“Eroarea lui Descartes, Gandirea, Ratiunea si
creierul uman” aparuta la editura Humanitas), demonstreaza
inexistenta sufletului uman. Sufletul nu exista. Emotiile si
sentimentele umane nu sunt altceva decat simple reactii chimice si
descarcari electrice. Non-existenta sufletului duce la reducerea, la
anihilarea culturii si valorilor culturale traditionale bazate pe
existenta sufletului si teoretizarea lui timp de secole atat in
filosofiile lumii cat si in crestinism, in care joaca un rol vital.
Important e ce punem in loc. Pentru ca distrugerea eticii traditionale,
neexistenta unei etici, a unor valori supreme, coroborate cu libertatea
prost inteleasa, nu poate duce decat la anarhie, la abuzuri de orice fel
Ma opresc
aici cu expunerea mea, care in unele locuri poate provoca nedumeriri sau
chiar contraziceri. Poate e si vina mea de se va
intampla asta, din cauza ca mai mult am enumerat, decat am expus pe larg
aceste idei. Insa, cred ca ceea ce am vrut sa
spun, se va intelege. Paradoxismul s-a nascut
dintr-o revolta impotriva unei stari de lucruri. Aceasta baza a
paradoxismului, aceasta revolta, acea stare de lucruri care a dus la
aceasta revolta, nu a disparut: paradoxismul se poate naste si acum, pe
aceleasi baze, pentru ca ele sunt acum la fel de actuale ca in urma cu
20 de ani, in anii ’80. Atata timp cat are o baza solida, paradoxismul
poate fi construit intr-un mod sanatos si ramane la fel de actual.
Intr-adevar, viitorul va pronunta
asupra operei lui Florentin Smarandache, opera care nu e nici macar pe
departe terminata, ca sa-l parafrazez pe Ion Rotaru.
Care? Doar viitorul stie.
|
Comentarii de la cititori |
|
[
Impressum ]
