Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

VIOLETA IONESCU ŞI ISTORISIRILE EI CREŞTINE DESPRE SFINŢI ŞI ÎNDRĂGOSTIŢI

Exegeză - Cezarina Adamescu, Agero

            Atât prin stilul ei  cu totul remarcabil, cât şi prin larga paletă a tematicii abordate: spiritualitate, istorie, sociale, culturale, poezie, publicistică, literatură pentru copii, Violeta Ionescu (foto stânga) a făcut şi face, nu o dată, dovada unei scriitoare complexe, serioase, responsabile, mature. Dacă ar fi să ne referim doar la ultimul volum, care o reprezintă cel mai bine,  Diocleţian, Fiul lui Jupiter, Cartea întâia, Editura Phoebus, Galaţi, 2006, la care a lucrat zece ani! – şi e de ajuns să ne facem o idee despre profilul său spiritual, ca scriitor şi ca om de cultură, de o înaltă probitate morală.

            Lucrarea la care facem referinţă de această dată, „Sfinţi şi îndrăgostiţi”, face parte din categoria scrierilor istorice spirituale şi este o nuvelă de proporţii generoase, tratând despre viaţa sfântului Bonifatiu şi a Aglaidei.

            De ce îşi alege Violeta Ionescu (foto sus),  subiectele şi eroii, dintr-un trecut atât de îndepărtat, de la începuturile creştinismului, din primele secole de după Hristos, în plină prigoană, este lesne de înţeles: pilda  primilor martiri creştini a dat naştere, aşa cum spunea Tertullian  miliardelor de creştini de-a lungul mileniilor şi până astăzi: „Sângele martirilor, sămânţa creştinilor”.

            Şi apoi, vremurile de atunci nu s-au schimbat prea mult în comparaţie cu cele de azi. Chiar în timpurile noastre mai sunt prigoniţi  şi marginalizaţi creştini,  chiar dacă nu întotdeauna în mod oficial, ci cu metode mult mai subtile, mai perfide decât altădată. Şi astăzi mai sunt împiedicaţi creştinii să-şi exercite cultul după Chemarea lui Hristos şi a Duhului Sfânt, ca şi după chemarea propriilor inimi.

            Chiar în zilele noastre, deşi se clamează libertatea de credinţă şi de cuget, sunt puşi la zid cei care, în urma unui simplu gest, „ies din rând” într-un fel sau altul, fiind sancţionaţi grav pentru te miri ce vorbă sau atitudine.

            Scriu aceste rânduri în plin „scandal” mediatic, exagerat şi neavenit, iscat în urma aşa-zisei greşeli a Î.P.S. Nicolae Corneanu – Mitropolitul Banatului şi a P.S. Sofronie – scandal care a provocat valuri de indignare şi revolte ale  creştinilor de duminică sau ale creştinilor care, de regulă, intră de trei ori în biserică în întreaga viaţă şi acestea pentru că nu au încotro: o dată duşi în braţe de naşi, pentru primirea Sfântului Sacrament al Botezului, a doua oară (dacă!), la braţ cu jumătatea, în Sfânta Taină a Cununiei religioase şi a treia oară, duşi pe umeri de alţii, în taina a drumului cel de pe urmă. Aceştia „se revoltă” mai întâi şi se cred îndreptăţiţi să apere Religia, Cultul pe care nu-l practică, de care nu se sinchisesc nici cât negru sub unghie, de altminteri, ba mai mult, îl ofensează grav prin faptele lor. Creştinism pe care nu şi-l asumă, decât prin vorbe, în virtutea faptului că strămoşii lor au fost botezaţi în anume confesiune creştină şi au urmat cu străşnicie tradiţiile şi datinile neamului.

            Ori, omul nu e îndreptăţit prin faptele strămoşilor, ci prin credinţa şi faptele proprii.

            Nu suntem decât nişte continuatori nevrednici ai acestor înaintaşi. Fiindcă ei, au avut curajul şi demnitatea să meargă până la capăt, până la ofranda supremă pentru Crezul lor. Noi? Nu ştim decât să vedem paiul din ochiul aproapelui.

            „Sfinţi şi îndrăgostiţi” – este o lecţie de demnitate creştinească, necesară în aceste timpuri de lepădare a celor duhovniceşti în favoarea celor pământeşti. Cartea Violetei Ionescu mi-a adus o gură de aer reavăn în plămâni, o pace interioară după care tânjeam, pentru că, furată de vacarmul cotidian, eram gata să mă molipsesc de intrigile „de la curte” – eu, cel mai timid şi cel mai „nebun paj al umilinţei”, supărător de cuminte şi de rezonabil, în contextul actual, fiinţa obişnuită să stea în banca sa (de obicei, ultima) şi, luându-şi o perspectivă convenabilă, contemplă spectacolul  crud şi divers al lumii, cu ochii miciţi şi cu mâna la gură, precum ţărancele bătrâne, scrutând zarea.

            De data aceasta, Violeta Ionescu ne oferă o poveste fascinantă de dragoste, dintre  Bonifatius şi Aglaida, poveste emblematică prin care autoarea demonstrează că, iubirea poate transgresa barierele sociale şi orice obstacol, învinge şi  trece dincolo de moarte, şi, dacă e izvorâtă din credinţă, poate conduce la sfinţenie.

            Violeta Ionescu fixează cadrul temporal şi spaţial, în „Câmpul lui Marte” lângă „Podul Aelius”, în primele veacuri de după Hristos. Înaintând  „prin parcul umbros”, împreună cu alaiul care „depăşi fântâna şi altarul lui Fontus, unde mai fluturau încă stinghere cununi de la sărbătoarea Fontinaliei” – apoi, alaiul „trecu pe lângă antrepozitul şi locuinţele insalubre şi se opri în locul unde municipalitatea găsise nimerit să organizeze ceea ce obrazele fine ale puritanelor şi matroanelor nu erau obligate să vadă: comerţul cu oameni.”

            Autoarea uzitează un limbaj adecvat epocii respective, cu toate  elementele sale: sclavi, lecticari, demnitari, liberţi,  curte, împărat, mulţime, ş.a. Introducându-ne în acest cadru, ea caută, cu multă măiestrie scriitoricească, să ne familiarizeze cu atmosfera aceea antică, apăsătoare şi nesigură, pentru a înţelege mai bine desfăşurarea faptelor. Pătrundem în „zona transtiberiană”, unde trăiesc oameni de cea mai joasă condiţie, „vagabonzi care dorm pe sub poduri, cerşetori, potenţiali hoţi şi criminali”, etc.

            Facem cunoştinţă cu Aglaida – „nobila fiică a Tibrului” – care vizita acest loc blamat, împreună cu însoţitoarele sale. Amănuntele abundă, creând tabloul general de epocă.

            Tatăl Aglaidei, „venerabilul Accacius, fost senator, consul, proconsul al Africii şi prefect al Urbei, eliberase prin testament nu mai puţin de o sută de sclavi  care oricum trebuiau înlocuiţi, iar palatul ei de pe colina Aventin  şi imensa avere pe care o moştenise aveau nevoie de o mână pricepută.”

            Aceasta este motivaţia pentru care Aglaida ajunsese în acel târg de „sclavi sau alte vite” – desigur, sclavii fiind socotiţi – vite, după formula jurisprudenţei romane.

            Aglaida era animată de ideea că: „orice sclav care a învăţat să scrie şi să socotească, poate fi mai bun  decât libertul lăsat de tatăl său.”

            Cu o personalitate fermă,  dar şi răzgâiată pe măsura averii şi bunăstării de care se bucura, Aglaida, obişnuia să bată din picior atunci când dorea ceva şi imediat dorinţa îi era împlinită.

            Aici, autoarea ne introduce în practicile comerţului cu sclavi, care, …”cel mai profitabil din toate, se pregătea îndelung  prin tocmeală directă sau, „la mezat” şi se încheia prin semnarea unui contract oficial de vânzare-cumpărare, în prezenţa câtorva martori, în care erau înscrise drepturile şi obligaţiile ambelor părţi.” Defilarea oamenilor cu tăbliţele atârnate de gât în care se specificau, vârsta şi ţara de origine, ca şi câteva caracteristici ale persoanei, precum şi „încercarea” lor, în fel şi chip  de către cumpărători, sunt de natură să ne creeze o stare de perplexitate, dacă n-am şti că aşa erau obiceiurile. „În cazul în care un defect ar fi fost ascuns, negustorul îşi primea marfa înapoi, nu înainte de a plăti o amendă zdravănă şi a i se retrage autorizaţia de vânzare, cel puţin în acel loc.”

            Prizonierii de război erau vânduţi pe o estradă special amenajată şi erau „uşor de recunoscut după cununile de laur”.

            Şi, observaţia pertinentă a autoarei: „Totul era de vânzare, până şi gloria!”

            Descoperirea lui Bonifatius, „26 de ani, Cilicia, ager la minte, socoteşte fără tăbliţă, nu mănâncă mult şi nu bea apă”, printre sclavii de vânzare, declanşează, de fapt intriga acţiunii.

            Bonifatius are umor, e isteţ şi se consideră „un cetăţean al lumii”. El dă răspunsuri îndrăzneţe Aglaidei.

            „Un tânăr chipeş ca Adonis şi înţelept ca un bătrân” –aceasta a fost prima impresie a Aglaidei care, fără să se tocmească îl cumpără.

            Răzmeriţa, însoţită de lovitură de stat  la care asistă Aglaida şi sclavul său, din convoiul care se întorcea la palatul ei, este ajunsă chiar în punctul maxim, când mulţimea îl alege pe Maxentius drept principe. Pe fondul fugii lui Augustus  Flavius Severus din oraş şi a prinderii de către  mulţimea înfuriată şi lapidării  prefectului Abdelius, este proclamat Maxentius. Acesta este asaltat şi scos pe braţe de mulţime, în strigăte şi aclamaţii.

            Viaţa năvalnică şi tumultuoasă a Romei antice este impregnată cu războaie civile, cu schimbări dese de împăraţi, cu impozite grele şi cu pravili apăsătoare aşa încât „părea că o să reverse imensul ocean al presiunii mulţimii.”

            Cu toate acestea,  o dată cu proclamarea noului împărat, se recâştigase dreptul de a nu mai plăti impozite şi prigoana creştinilor încetase în cetate.

            Acţiunea se mută în curând în palatul Aglaidei, de pe Aventin, „el însuşi  o fortăreaţă, dincolo de zidurile căruia, zgomotele cetăţii se pierdeau în murmurul fântânilor arteziene şi în cântul flautelor şi al lăutelor care străbătea în surdină din peristil.”

            Pentru Aglaida, viaţa era „o bucurie pe care n-avea de gând s-o împartă, nici s-o lege cu vreun contract matrimonial, deşi era o partidă râvnită de mulţi”.

            Dintr-o nevoie imperioasă de ocrotire ascunsă sub masca mândriei afişate, Aglaida, cum era de aşteptat, „nu a pregetat să-şi încredinţeze în mâinile lui nu numai averea, ci şi soarta.”

            „Mai mult – spune autoarea -, împotriva voinţei sale, cu fiecare zi care trecea, se simţea atrasă de el cu o pasiune dintre cele care aruncă în aer convenţiile şi nu cunosc limite. Şi nu de puţine ori, în lungile lor clipe împreună, se năruiau amândoi, amantes amentes pe altarul lui Bachus şi al Venerei, într-o dăruire totală.”

            Cine mai vibrează astăzi la dragostea dintre o stăpână şi sclavul ei, în afară de amatorii de poveşti siropoase, gen telenovele?

            Şi totuşi, nuvela Violetei Ionescu impune prin acurateţea scriiturii, prin precizia informaţiilor, prin bogatul material documentar şi prin destinul însuşi al eroilor ei, care este unul de-a dreptul extraordinar.

            Acest sclav neobişnuit care ştia să recite din Ovidius, Lucretius, Horatius şi din alţi poeţi, şi care o completa pe Aglaida, când cita din Cattulus, i-a câştiga stima, încrederea şi dragostea.

            Astfel, Bonifatius ajunge să administreze întregul palat al Aglaidei. Şi din sclav devine „un personaj  tratat cu respect de toată lumea.”

            Tihna aceasta este întreruptă de apariţia neaşteptată a unui monah străin, venit din Răsărit, unde prigoana împotriva fraţilor de credinţă, nu încetase.

            Acesta le povesteşte cum sunt siliţi creştinii să aducă sacrificii.

            „Termele şi fântânile sunt păzite şi nu avem acces până nu sacrificăm zeilor. Cine se opune, e torturat. Mulţi preferă să moară de foame şi de sete sau să umple minele şi carierele Tebaidei, Palestinei, Ciliciei, Tibrului. Condamnaţilor li se refuză înmormântarea, iar la marginea oraşelor, câini şi păsări de pradă le sfâşie cadavrele…”

            E parcă un tablou apocaliptic. Şi toate acestea, numai pentru că:

            „Crima” – lor este de a nu-şi călca jurământul de credinţă pe care l-au făcut la botez faţă de Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru. Şi pentru aceasta, nu pot fi descrise chinurile şi batjocurile pe care martirii noştri le îndură. Unora le sfâşie trupul cu scoici ascuţite până mor. Femeile sunt spânzurate goale, cu capul în jos. Pe unii îi leagă ca pe tâlhari, cu câte un picior de o creangă de copac, împreunând crengile cu un scripete, apoi, dându-le drumul, într-o clipă, trupul lor se despică în două. Asta se întâmplă uneori chiar şi de o sută de ori pe zi! Călăii fac cu rândul. Îi apucă oboseala, săracii.”

            Pe fondul acestor atrocităţi sălbatice, creştinii se întrec în a mărturisi că aparţin bisericii lui Hristos.

            Acesta este un pretext pentru autoare de a sublinia şi tulburările care avuseseră loc nu demult la Roma, când fuseseră judecaţi preotul Abundius şi diaconul Abundandius, precum şi martiriul lor. „I-au găsit ascunşi în casa matroanei Theodora, împreună cu alţi creştini, vreo douăzeci şi trei, din Rubrae. I-au judecat pe rând, i-au torturat, apoi i-au decapitat şi au fost îngropaţi pe domeniul matroanei Theodora.”

            Străinul le povesteşte cum creştinii merg la moarte râzând şi cântând până la ultima suflare, imnuri de laudă şi mulţumire lui Dumnezeu.”

            La justificările Aglaidei că are o avere moştenită şi mulţi sclavi care depind de soarta ei, monahul îi spune cu dojană în glas: 

            „-Da? Ia spune-mi atunci, dacă poţi, cât valorează un om? Cu ce preţ socotiţi voi raţiunea? Dar trupul? Câţi oboli eşti dispusă să dai pe chipul lui Dumnezeu?”

            Mânat de un impuls interior Bonifatius doreşte să vadă cum arată criptele de pe Via Apia. Prin realitatea prezentă, i se conturează ideea că „sclavia nu este un obstacol pentru virtute.”

            „În catacomba lui Callistus, în schimb, unde a fost condus prin  galerii de Cecilia, o oarbă purtătoare de lumină, a rămas stupefiat citind inscripţiile de pe pereţi. Ai zice că defuncţii îngropaţi acolo nu au fost nici bogaţi, nici sclavi, nici liberţi, nici oameni liberi. Simboluri  sacre, informaţii despre persoana respectivă, dar nici un indiciu despre condiţia socială. Ce să însemne tăcerea atâtor epitafuri?”

            Ca orice bun prozator, Violeta Ionescu împleteşte cu măiestrie realitatea, datul istoric, bazat pe documentaţie, cu fantezia, şi cu mijloacele oferite de genul în care scrie.

            Aşa cum află din catacombe Bonifatius, „egalitatea se dobândeşte la botez (…) Între bărbat şi femeie, tânăr şi bătrân, bogat şi sărac, nu există nici o deosebire.”

            „Pentru creştin nu există moarte.”

            „Mai văzu cu uimire cum, în capela săpată în pământ, stăpâni şi sclavi stăteau alături, recitau împreună rugăciunile, cântau împreună. Mai mult, a observat că un nobil rămăsese la intrare, în timp ce sclavul lui se afla înăuntru, la slujbă.

            A întrebat de ce şi i s-a explicat că stăpânul face penitenţă…Însă la agapa de la sfârşit, i-a văzut mâncând alături. Toate astea nu ar fi fost posibile în lumea  lui decât în smintitele Saturnalii, când sărbătoarea dă voie stăpânilor şi sclavilor să-şi schimbe rolurile între ei! Dar şi atunci, li se atrage atenţia: „Non semper Saturnalia sunt!”

            Tulburarea care îl cuprinde pe Bonifatius – rod al impulsului Duhului este redată de autoare foarte sugestiv: „Poate creştinii au dreptate când spun: „Decât liber la trup şi cu sufletul înlănţuit, mai bine cu trupul legat şi cu sufletul liber.”

            Nici Aglaida nu era mai liniştită. Fiică de magistrat, realizează că tatăl ei, aplicând legea, făcuse în felul acesta multe nedreptăţi creştinilor. Atunci îi încolţeşte ideea  de a trimite pe cineva să-i aducă „o părticică din relicvele acelor martiri” (…) „Iar sfinţii sfinţesc locul şi pe cei care îi ating. Va aduce relicvele măcar ale unuia din ei, îi va înălţa un altar, îl va celebra ca pe un lar al casei şi în felul acesta va contribui şi ea la perpetuarea memoriei lui. Poate că în felul acesta şi tatăl ei va fi iertat.”

            Animată de această dorinţă, îl trimite pe Bonifatius la Tarsus să aducă relicve sfinte, pregătindu-l cu cele trebuincioase şi cu sclavi însoţitori.

            Înainte de a pleca, Bonifatius îi pune întrebarea: „Dacă-ţi voi aduce oasele mele, le vei primi?”

            În drum spre Tarsus, Bonifatius este eliberat instantaneu de patima alcoolului. „Se ruga, se ruga continuu, să nu facă drumul în zadar şi să ducă la bun sfârşit misiunea care i-a fost încredinţată. Acum era convins că despre o misiune este vorba. Cu cât se apropia de ţărmurile Asiei Minor, cu atât sentimentul că o forţă puternică pune stăpânire pe el, creştea.

            Orice pelerinaj este o călătorie de suflet, o înstrăinare binefăcătoare. Un act de pietate. Dar şi un eveniment decisiv care poate schimba cursul unei vieţi.”

            Zbuciumul acestei călătorii, gândurile care-l munceau, tocmai îl pregăteau pentru ceea ce avea să se întâmple, pentru proba supremă a curajului.

            „Dar dacă toată viaţa lui nu a fost decât o pregătire pentru drumul acesta, al cărui rost abia dacă îl întrezărea? Fiecare nouă bătaie de vâsle despica adânc învelişul de întuneric în care trăise el, sclavul de până acum. Fiecare pală de vânt care venea dinspre Asia mirosea dulce-amărui – a libertate cumva? Libertatea la care râvnise atâţia ani, exista ea cu adevărat acolo? Un rob în sine poate fi liber undeva, în lume? Ce poate zdrobi lanţurile dragostei şi ale mizeriei omeneşti, ca să-l poată elibera?”

            Ajuns la Tarsus, Bonifatius „nu mai stătu în loc nici cât să-şi scuture praful de pe veşminte.”

            El asistă în oraş la chinurile şi supliciile la care erau supuşi creştinii.

            „Mai mult decât suferinţa, îl uimea seninătatea lor. Feţele acelea, pe care nu puteai desluşi nici un semn al durerii erau parcă înconjurate de aura unei bucurii neomeneşti! Ce e cu ei? Cum e cu putinţă să suporţi toate acestea şi să te bucuri?

            Ce putere îi face să nu mai simtă chinurile trupeşti? Nu cumva, nu cumva aceasta este libertatea însăşi? Eliberarea, în primul rând de tine, nevrednic neruşinat, şi de suferinţa care te ţine rob al fricii! Şi în momentul acela, un sentiment ciudat îl năpădi. Simţi ca prin minune că şi lui îi dispare frica. Se simţea solidar, ca un frate, da, frate!... de credinţă? – cu aceşti ne-pătimitori în trup. Simţi că este „de-al lor”.

            De la acest gând şi de la această pornire, nu a mai fost decât un pas…”

            E doua zi este căutat de însoţitorii lui care află că tocmai Bonifatius fusese decapitat, la martirion. 

            Supus celor mai groaznice torturi, el rezistare până ce judecătorul a pronunţat sentinţa capitală şi a fost decapitat.

            Plătind pentru rămăşiţele sale pământeşti însoţitorii le-au înfăşurat în pânză albă curată ducându-le stăpânei lor.

            Epilogul spune că Aglaida a ridicat o biserică în care a aşezat trupul martirului Bonfatius. Şi: „Bonifatius şi Aglaida au fost sanctificaţi de Biserica răsăriteană şi sunt amintiţi doar în calendarul ortodox, la 19 decembrie şi în „Vieţile Sfinţilor” pe luna decembrie; consemnaţi de istoriografia creştin-ortodoxă, unde se spune că, după 15 ani de la întâmplările povestite aici, tot  în locul pregătit pentru el, Aglaida l-a urmat. Deasupra locuinţei lor, cineva – poate Agnes, care a crescut într-adevăr în grădina ei ca o floare – a scrijelat în piatră aceste cuvinte: „El şi-a spălat păcatele cu sângele, ea cu lacrimile.”

            Şi concluzia, cheia aceste povestiri fascinante: „Cum poate un păcătos să devină sfânt? Nu poate. Numai Dumnezeu ştie cum face un munte dintr-un bob de muştar.”

            Violeta Ionescu avansează idei şi concepe aproape axiomatice, panseistice, dar în acelaşi timp, cu valoare teologică: „oarba purtătoare de lumină”; „pentru creştini nu există moarte”; „Decât liber la trup şi cu sufletul înlănţuit, mai bine cu trupul legat şi cu sufletul liber.”

            O poveste frumoasă. O poveste creştină care-mi aduce, în mod ciudat, aminte de piesa de teatru a Martei Cozmin „Înţeleptul şi actorul”,  piesă nominalizată la Concursul Uniter pentru anul 1993 – care are ca subiect moartea martirică a unui histrion, Philemon, substituit în persoana stăpânului său, nobilul Apollonius, moarte întâmplată pe fondul persecuţiilor împotriva creştinilor.

            Acest saltimbanc, grec de origine, fiu de sclavi, necredincios, se învoieşte să joace rolul lui Apollonius, să-l înlocuiască în piaţa publică şi să abjure.

            În timp ce Apollonius şi Philemon îşi schimbă veşmintele unul cu celălalt şi fac o mică repetiţie, afară, gărzile romane, cu făclii, se opresc în dreptul porţii. Apare sutaşul Eusebiu din Teba, venit anume să împlinească poruncile împăratului. Actorul, sub înfăţiarea lui Apollonius pleacă împreună cu străjile să-şi împlinească rolul, dar când Arius îi cere să calce o cruce în picioare şi s-o sfărâme, în inima sa are loc o transformare miraculoasă. Declară că e creştin şi nu se va lepăda de Cristos, chiar cu preţul vieţii. La început, crezând că e vorba de o farsă,  că joacă un rol, nu este luat în seamă. Abia când mărturiseşte că el este Philemon, histrionul, este supus caznelor. În faţa unei atari dovezi de curaj, Apollonius se hotărăşte să se predea şi să-şi primească moartea martirică, aşa cum Philemon – numit de Claudia „martir zănatic, sfânt din joacă!” – făcuse cu puţin înainte, fără a fi măcar creştin.

            Drama se încheie însă, în ton de speranţă, pe replica lui Apollonius, care rosteşte fără emfază: „Să nu vă temeţi! Nici o putere pământească nu-i eternă. Nici a tiranilor de astăzi. Din suferinţa noastră va ţâşni miracolul! Speranţă, Claudia!”

            Dovada de curaj şi abnegaţie, dată de un om simplu, un măscărici la curte, un saltimbanc care părea că nu ia nimic în serios, dar care se dovedeşte mai creştin decât mulţi alţii  care nu au curajul să mărturisească, este cu atât mai meritorie. Pe această dovadă de eroism este împletită intriga dramei care, în pofida subiectului atât de cunoscut, este cât se poate de actuală şi de pilduitoare.

            La fel este şi pilda oferită de sclavul Bonifatius, care merge la moarte nesilit, dintr-o pornire lăuntrică de a fi aidoma  creştinilor.

            Asumându-şi literatura ca destin, Violeta Ionescu, prin această lucrare remarcabilă, probează măiestria condeiului său, încercat în lucrări de întindere, documentate temeinic şi scrise cu mare dăruire, spre desfătarea spiritelor dornice de a creşte în credinţă şi de a cunoaşte cât mai adânc istoria martirică a creştinilor, ceea ce este un lucru remarcabil.

Cezarina ADAMESCU, Agero

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com